Scrisoare circulara catre toti Fratii Ordinului-formarea permanenta

Însemnări cu privire la formarea permanentă
(Prot. Nr. 00771/10)
Scoală-te şi mergi!

Dragi confraţi, Domnul să vă dăruiască pacea Sa.

1. Atunci când, în urmă cu doi ani, am scris Scrisoarea circulară „Să
reaprindem în noi flacăra carisme noastre”, vorbind despre formarea iniţială,
am dorit să atrag atenţia asupra faptului că dăruirea personală este cheia întregii
noastre vieţi. În acea Scrisoare am insistat în mod special cu privire la drumul
ce trebuie parcurs de către cel ce îmbrăţişează modul nostru de viaţă pentru ca
această consacrare de sine însuşi lui Dumnezeu şi omenirii să nu rămână doar la
nivel verbal, ci să se transforme într-un mod de viaţă ce pătrunde şi
caracterizează toate acţiunile noastre. În acest sens, atunci când vorbesc despre
„formare”, mă refer la o dimensiune ce trece dincolo de faptul de a transmite
câteva concepte şi informaţii cu privire la viaţa noastră. Este vorba despre o
adevărată „iniţiere”.Transmiterea valorilor îşi va atinge scopul doar atunci când
asemenea valori sunt asimilate în aşa măsură încât să orienteze orice acţiune şi
orice gest al nostru. În această nouă Scrisoare aş vrea să aprofundăm împreună
argumentul formării permanente în acelaşi mod ca şi atunci: viaţa noastră de
fraţi îşi găseşte sensul profund şi deplin în măsura în care este o viaţă dăruită.
Subliniez încă de acum că scopul meu este acela de a favoriza în primul rând
participarea la tot ce este propus în fiecare dintre Circumscripţii cu privire la
formarea permanentă şi să solicit, acolo unde este nevoie, reînnoirea şi
îmbunătăţirea acestor programe. Vreau să aduc aminte că în 1991 (1) Ordinul
nostru a elaborat un „Plan general al formării permanente”, iar acum se pun
bazele pentru elaborarea unei Ratio formationis pentru întregul Ordin (2).
Aceasta îmi permite să nu mă refer în această Scrisoare la diferenţa dintre
formarea iniţială, cea specifică şi formarea permanentă. Viitoarea Ratio va trata
acest aspect în mod specific, iar Propunerea de text pentru cap. II al
Constituţiunilor, elaborată deja de către Comisie, vorbeşte despre acest aspect în
mod explicit.
2. A ne forma continuu – pentru ce?
2.1 Ceva ce ţine de fidelitate
2. În Scrisoarea cu privire la formarea iniţială am insistat să scot în
evidenţă faptul că

formarea iniţială trebuie să asume trăsăturile unei progresive „iniţieri” la forma
noastră de viaţă franciscano-capucină. În acel context am insistat asupra
urgenţei de a avea formatori coerenţi, evidenţiind faptul că toţi avem o
responsabilitate cu privire la acest aspect al vieţii noastre. Scriam atunci:
„Acesta este un aspect în care nu este posibil să fim neutri: ori suntem formatori,
ori ne transformăm în deformatori” (nr. 14). Poate părea un joc de cuvinte, însă
pentru a putea „iniţia” pe cineva la un anumit fel de viaţă, trebuie să fim şi noi la
rândul nostru nişte „iniţiaţi”, un aspect care nu se obţine odată pentru
totdeauna. Este interesant ceea ce afirmă cu privire la aceasta Slujitorul copleşit
de suferinţă din Cartea profetului Isaia: „În fiecare dimineaţă, Doamne
Dumnezeule, fă ca urechea mea să te asculte, asemenea iniţiaţilor” (Is. 50, 4). Cu
această nouă Scrisoare vreau să atrag atenţia asupra unor căi prin care putem să
ne reînnoim continuu şi să vă invit de asemenea, dragi confraţi, să luaţi în serios
modul nostru de a fi fraţi conştienţi de responsabilitatea de a fi sprijin unii
pentru alţii. Alături de aspectul responsabilităţii este ci acela al dăruirii, căci
fiind chemaţi, trebuie să ne bucurăm de exemplul edificator care ne este dat de
ceilalţi. Aceasta dă de fapt viaţă cuvintelor Psalmului 133: „Iată cât de frumos şi
dulce este ca fraţii să trăiască împreună!”.
3. Răspunzând chemării Domnului şi îmbrăţişând viaţa călugărească în
Ordinul nostru, fiecare dintre noi a declarat că vrea să facă din viaţa sa un dar,
un dar de actualizat în permanenţă. Cu siguranţă că nu lipsesc momentele în
care totul ni se pare greu, momente în care, fără să vrem, ni se întâmplă să ne
închidem în noi înşine, momente în care ne izolăm de ceilalţi. Se întâmplă! Însă
atunci când aceasta se întâmplă prea des, transformându-se într-un obicei, în
mod insesizabil abandonăm tot ceea ce am promis, iar consacrarea noastră
sfârşeşte prin a prinde aspectul unui copac uscat, care nu mai rodeşte! În acest
sens, cred că este valabil şi pentru noi ceea ce André Louf afirmă despre
monahism: „este o realitate încarnată în lume şi în timp, fiind deci străbătută de
energii care o târăsc în jos” (3). Un motiv în plus ca să ră
5. Formarea permanentă are de a face deci cu consacrarea noastră şi de
asemenea cu viitorul acesteia. Fiecare dintre noi, dacă observă cu atenţie ceea ce
se întâmplă în jurul său şi în lăuntrul său, mai devreme sau mai târziu îşi va da
seama că viaţa îl cheamă frecvent să facă un nou pas înainte. S-ar putea spune
că există etape şi că fiecare dintre acestea are propriile confruntări specifice. Unii
le înfruntă cu agilitate, însă există şi mulţi dintre cei care le înfruntă cu destule
greutăţi, sau chiar refuză să facă pasul care îi este cerut să-l facă. Exemplul cel
mai potrivit mi se pare a fi cel al bătrâneţii şi, o dată cu ea, capacitatea de a
accepta cu seninătate limitele de îmbătrânire ale organismului nostru. A primi
bătrâneţea ştiind că va comporta o redimensionare a activităţii noastre şi a multe
alte strâmtorări pe care aceasta le aduce cu sine, este un pas pe care fiecare, mai
devreme sau mai târziu, îl va face. Este în afara oricărui dubiu că există şi cine
îmbătrâneşte rău, cine nu este dispus să lase de o parte nimic din ceea ce a făcut
din totdeauna sau cui îi pare rău că nu mai are 40 de ani şi nu mai reuşeşte să
aibă o privire plină de recunoştinţă pentru tot ceea ce i-a fost dat să ducă la
împlinire în toţi anii vieţii sale. Există şi persoane care se simt blocate de faptul
că nu mai sunt în stare să desfăşoare toate acel impresionante activităţi pe care
le-au desfăşurat de-a lungul timpului. Cu privire la acest aspect, este evident că
viaţa ne cheamă personal pe fiecare să facem un pas înainte, nu întotdeauna clar
şi cu atât mai mult comod.
6. Momentele de răscruce (4) asemănătoare sunt cu siguranţă cu mult mai
multe. Mă voi opri pe scurt asupra celor mai importante. Pentru acela care a
terminat formarea iniţială şi pe cea specifică este clar că trebuie să poată trece la
o altă etapă în care să-i fie dată posibilitatea de a-şi realiza visurile, de a se
implica total şi de a se simţi viu datorită activităţii. Trebuie să poată să pună în
practică tot ce a învăţat! Simte nevoia de a acţiona, iar dacă acest lucru i-ar fi
negat, ar percepe acest lucru ca pe o defraudare de ceva vital, ce-i aparţine.
Acestei faze, odată cu trecerea timpului, i se va adăuga exigenţa interioară de a
trece de la o mulţime de activităţi la doar câteva, însă semnificative şi bine alese.
Va predomina dorinţa de a-şi dărui viaţa pentru o cauză care să merite ca el să
se implice cu toate forţele sale. Este momentul marilor planuri, când se simte
nevoia de a se dărui total unei cauze. Acela care se angajează total într-un
proiect de mari dimensiuni, mai devreme sau mai târziu – acest lucru este
inevitabil – nu va fi ocolit nici de deziluzii. Va trebui să-şi facă socotelile cu
realitatea omenească, chiar şi cu a sa proprie, marcată de multe limite. Cine
învaţă să accepte progresiv realitatea aşa cum este ea, fără să cadă în disperare şi
va continua să înainteze pe cale în ciuda tuturor opreliştilor, face un pas
important către o mai mare maturitate umană.
Trecând prin asemenea momente, persoana umană se îmbogăţeşte spiritual,
dobândeşte înţelepciunea vieţii, pe care, mai devreme sau mai târziu, va dori să o
pună la dispoziţia celorlalţi. Va trăi această fază a vieţii cu un sentiment de
profundă satisfacţie. De fapt, nu suntem „consacraţi” doar nouă înşine, ci ca să
aducem contribuţia noastră la umanizarea lumii şi pentru a urgenta deplina
realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ajunşi în pragul a 60 de ani şi trecând cu
mult de jumătatea timpului lăsat nouă de Dumnezeu, să lăsăm de o parte marile
proiecte pentru a ne pune la dispoziţia acelora care trăiesc acea fază a vieţii.
Atenţia noastră se va concentra asupra nevoilor persoanelor cu care trăim,
mobilizându-ne creativitatea pentru a contribui la reuşita planurilor altcuiva şi
să bucurăm când vedem că o cauză, un proiect progresează, iar persoanele merg
înainte în realizarea propriilor planuri.
1.3 Să cerem ajutorul
7. Este fundamental să putem apela la persoane care să ne fie de ajutor în
abordarea fiecărei etape a acestei lungi şi fascinante căi a vieţii. Cineva care să ne
permită să ne oprim din când în când ca să ne îndreptăm privirea asupra căii
parcurse până atunci. Viaţa este un dar, de aceea trebuie trăită şi apreciată în
toată bogăţia sa. Totul este un dar al lui Dumnezeu, deci este un dar şi tot ceea ce
mi-a fost dat să trăiesc şi să duc la îndeplinire. Tocmai de aceea trebuie restituit
totul (5) Dăruitorului a toate. Insă este de asemenea adevărat că nu pot restitui
ceva despre care nu sunt conştient sau ceva despre care nu-mi dau seama.
Formarea permanentă trebuie să ne ajute să creştem şi în aceste dimensiuni.
Este viaţa însăşi aceea care ne formează la aceasta şi cea care ne cere să ne
schimbăm, să ne adaptăm. Destul de des, în lipsa unei conştiinţe limpezi, în lipsa
unei viziuni clare asupra mutaţiilor care se petrec în jurul nostru şi în noi înşine,
nu reuşim să facem uşor şi decis determinate treceri de la un moment la altul al
vieţii. Iată de ce avem nevoie unii de alţii şi pentru ce uneori ne face bine să
întâlnim pe cineva cu o pregătire specifică în acest domeniu şi care ne poate
uşura calea. Este vorba de o adevărată ucenicie, care lasă urme adânci în viaţa
noastră şi care contribuie ca noi să ne simţim bine pentru tot ceea ce suntem,
fericiţi că am ajuns acolo unde suntem şi cu dorinţa pe a parcurge o nouă etapă.
8. Tot ceea ce am abordat până acum face parte în primul rând dintr-un itinerar
antropologic unde fiinţa umană este chemată să abordeze diversele etape ale
vieţii ca pe o şansă de creştere care se va sfârşi doar cu sosirea surioarei
moartea. O cale care cuprinde în sine două componente fundamentale: aceea a
unei progresive detaşări şi aceea acceptării unor spaţii pentru interiorizare din
ce în ce mai ample. Trecerea de la o mulţime de realizări la puţine proiecte
semnificative, abandonarea progresivă a căutării şi aşteptării unor răspunsuri în
ceea ce ne priveşte şi în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi în favoarea acceptării
realităţii lucrurilor şi persoanelor aşa cum sunt ele, comportă o lungă serie de
desprinderi. Las de o parte toate aşteptările ce aveau ca ţintă ceilalţi, pentru a
mă găsi în mâini cu un cadru cu mult mai mult corespunzător realităţii, atât în
ceea ce-l priveşte pe celălalt, cât şi pe mine însumi. Îmi dau seama că nici eu şi
nici fratele meu nu suntem perfecţi, dar nici că am putea fi lipsiţi de coerenţă. În
acea zi în care voi fi capabil să fac aceasta, voi câştiga o bogăţie pe care mai
înainte nu o aveam şi nici nu o puteam avea. Paralel cu această detaşare
progresivă creşte şi exigenţa de a avea mai mult timp pentru a medita asupra
întregii noastre vieţi, aşa cum a decurs ea. Este un proces de interiorizare care
are nevoie să fie aprofundat. Viaţa Seraficului Părinte Francisc ne ilustrează,
dacă mai era nevoie, tocmai ce am descris mai sus: se retrăgea des în locuri
retrase pentru a petrece timp îndelungat în rugăciune.
1.4 Credinţa care (se şi ne) schimbă
9. Însăşi viaţa de credinţă a fiecăruia, tot aşa cum şi vocaţia noastră, trebuie să
treacă printr-o profundă şi constantă transformare. Modul nostru de a crede şi
de a ne trăi consacrarea la 60 de ani (am luat acest punct de referinţă deoarece
îmi convine cel mai mult) este destul de diferit faţă de cum era atunci când
aveam doar jumătate din aceşti ani. După o perioadă caracterizată de un mare
entuziasm şi de voinţa de a schimba radical totul, am trecut în mod progresiv
prin faza unei adevărate redimensionări a modului de a privi lucrurile. Sunt
limite în viaţa confraţilor cu care îmi împart viaţa, aşa cum limite am şi eu. Poate
că şi eu am căzut de pe cal, asemenea sfântului Paul şi, asemenea lui, am trăit
senzaţia de a mă fi îndepărtat de la calea pe care am ales-o. Poate că am trecut şi
eu printr-o perioadă de adevărată acreală sufletească, în care totul mi se părea
fără rost. Credeam că mi-am pierdut simţul orientării. Însă la fel de adevărat
este că de-a lungul acestei căi întortocheate şi spinoase l-am întâlnit pe Domnul,
care mi-a spus: „Scoală-te şi mergi!”. Îmi dau seama că fidelitatea mea
şchiopătase şi că doar datorită intervenţiei Domnului am putut să reintru, cu
hotărâre, pe calea aleasă.
Desigur că după ce am trăit toate acestea mă simt mai slab şi mai vulnerabil,
însă sunt sigur în acelaşi timp că am trăit pe propria-mi piele ce înseamnă să fii
un om păcătos, un păcătos împăcat cu Dumnezeu! Nu vreau prin toate aceste să
afirm că Dumnezeu nu ar fi fost prezent şi în prima fază a vieţii mele, vreau doar
să spun că conştiinţa prezenţei Sale astăzi este diferită şi, cu siguranţă, mult mai
profundă. Îmi dau de asemenea seama că însuşi modul meu de a crede s-a
schimbat. Dacă cândva mă opream doar asupra aspectelor practice, astăzi mă
limitez doar la a-mi pune încrederea necondiţionată în Dumnezeu. Am devenit
mai puţin formal şi îmi dau seama cum a crescut în mine dimensiunea
relaţională. Nimeni dintre noi nu este scutit de a trece prin aceste căi de
maturizare. Poate că au fost şi crize afective, din cauza cărora ne-am îndepărtat
de fraternitate gândind că suntem neînţeleşi. Mulţumită confratelui care a avut
chibzuinţa de a ne rechema cu bunăvoinţă, am regăsit calea, iar pentru aceasta îi
mulţumim şi nu încetăm să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru persoanele pe
care ni le-a scos în cale. Toate acestea ne-au format şi continuă să ne formeze.
10. Cu toate că este vorba despre aspecte care, în mod diferit, ne privesc pe
fiecare dintre noi, de obicei facem un mister din ele. Nu ar fi însă mai bine să
facem din ele subiectul unei discuţii fraterne, o discuţie ce ar putea avea loc chiar
şi în timpul capitulelor locale? Fericiţi aceia care şi-au găsit o bună călăuză şi o
fraternitate respectuoasă şi primitoare cu toţi şi cu privire la toate aspectele!
Sunt însă chiar atât de sigur că unele lucruri mi se întâmplă doar mie şi că nu
pot vorbi despre ele confraţilor, căci altfel pierd stima lor? Ţinând cont de faptul
că împărtăşim cu toţii această fragilitate umană, cât de mult ne-ar costa să mai
facem un pas înainte către ceilalţi, pentru a ajunge astfel la o mai mare şi
reciprocă deschidere? Pentru ca o astfel de schimbare să fie posibilă, este evident
că trebuie creat un climat de profund respect reciproc, unde fiecare să se simtă
bine primit, niciodată judecat sau, şi mai rău, condamnat.
11. Toate cele scrise mai sus au avut scopul de a ilustra conceptul central al
Constituţiunilor noastre cu privire la formarea permanentă, descrisă ca fiind „un
proces de reînnoire personală şi comunitară”, având ca finalitate „a ne face
capabili să ne trăim întotdeauna vocaţia în conformitate cu Evanghelia, în
realitatea concretă a vieţii de zi cu zi”. Aceleaşi Constituţiuni indică viaţa
cotidiană în fraternitate ca fiind locul privilegiat al formării permanente (Const.
Nr. 43, 3), căci, alături de ritmul momentelor comunitare există şi întreaga cale
de parcurs ce priveşte acceptarea şi stima reciprocă. De cele mai multe ori am
vrea ca să fie confratele acela care să se schimbe, uitând de îndemnul sfântului
Francisc, care ne sfătuia să nu pretindem niciodată ca celălalt să devină un mai
bun creştin. Singurul teren în care putem fi siguri că poate interveni o schimbare
este cel propriu!
12. Viaţa fraternă ne dă posibilitatea de a putea lucra cu noi înşine, iar acest
aspect ne face în mod normal să fim mai înţelegători şi mai disponibili faţă de
ceilalţi. De această transformare lentă şi progresivă vor putea să profite toate
persoanele care au de a face cu noi. De aceea îmi place să insist asupra faptului
că nimeni dintre noi este scutit de efortul traiului în comun. Pe bună dreptate
Constituţiunile afirmă că aceasta favorizează mult formarea permanentă. Acest
lucru ne ajută să creştem în ceea ce priveşte acel tip de relaţii ce se pot numi cu
adevărat „răscumpărate” şi care sunt rezultatul harului şi al efortului fiecărui
membru al fraternităţii. A lucra cu noi înşine în acest sens ne costă enorm, însă
această osteneală este indispensabilă pentru a ajunge la o mai bună maturitate
umană, mai ales în raporturile cu ceilalţi. De câte ori nu mi se întâmplă să-i acuz
pe ceilalţi de faptul că eu nu mă simt bine! Comportându-ne în acest fel, de cele
mai multe ori fără să-mi dau seama, le fac cadou celorlalţi o putere enormă în
ceea ce mă priveşte, iar acest lucru, în buimăceala mea, mă face să mă simt bine
în rolul de victimă. Toate tentativele noastre de a-i schimba pe ceilalţi nu sunt
altceva decât un timp pierdut! Relaţiile din sânul unei fraternităţi se vor
îmbunătăţi doar în momentul în care cineva va începe să se schimbe pe sine
însuşi, fără a pretinde ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Constatând schimbarea,
şi ceilalţi vor începe să se schimbe.
13. Constituţiunile noastre, la nr. 43, 3, prin puţine cuvinte, dar foarte clare, ne
amintesc care este locul privilegiat al formării permanente: „Felul în care ne
ducem traiul cotidian favorizează mult formarea permanentă, căci prima şcoală
de formare în viaţa consacrată este experienţa de fiecare zi în rugăciune,
meditaţie, traiul în comun şi muncă”. Acelaşi concept este reluat cu tărie şi de
Amedeo Cencini într-o publicaţie recentă a sa cu privire la viaţa consacrată. Scrie
acesta:
„Formarea permanentă, după cum ar trebui să fie clar pentru toţi,
nu stă doar în nişte cursuri în afara programului sau în trei zile ori
săptămâni de reîmprospătare culturală, pastorală, ţinute din când în
când şi nici măcar în reculegerile spirituale periodice; constă, mai
înainte de toate, în lucrarea Tatălui care caută în fiecare clipă să
plăsmuiască în noi imaginea Fiului, acţiune ce are drept urmare
disponibilitatea noastră constantă de a primi această plăsmuire a Sa.
Formarea permanentă există deci şi este în ea însăşi dinamică
relaţională, raport cu Dumnezeu; însă nu doar cu El, deoarece orice
lucru, tocmai pentru că este în mâinile Lui, orice situaţie, orice
circumstanţă, oricare etapă esenţială, orice eveniment, pozitiv sau
negativ – din punctul nostru de vedere – însă mai ales orice context
uman, oricare comunitate, primitoare sau mai puţin deschisă faţă de
alţii, orice persoană, orice confrate, sfânt sau păcătos, orice relaţie se
transformă în această voinţă a Tatălui de a răsădi în discipol
sentimentele Fiului” (6).
2. Aspecte ale unei direcţii dinamice pentru formarea
permanentă
2.1 Un program unificator
14. Formarea permanentă ar trebui să contribuie nu numai la creşterea
fiecărui frate, dar şi la creşterea întregii fraternităţi. Uneori, vizitând unele
fraternităţi, am sentimentul unei mari fragmentări. Sunt cu toţii implicaţi întrun
fel sau altul într-o activitate, unul este paroh, altul se ocupă de primirea celor
ce bat la uşa noastră, altcineva predă la şcoală, însă lipseşte acel liant care uneşte
totul. S-ar putea spune că nu mai există sensul misiunii noastre comune. Ne
ocupăm de multe lucruri, pentru că ele trebuiesc făcute, însă s-ar putea spune că
am pierdut conştiinţa de a fi posesori ai unei carisme specifice, iar odată cu
această pierdere am rătăcit şi mandatul de a contribui în mod activ la
transformarea acestei lumi într-o lume mai fraternă. Dau un exemplu. Tocmai
pentru că ne stă la inimă viaţa fraternă în ea însăşi, în toate activităţile ar trebui
să promovăm colaborarea, să le acordăm celorlalţi şansa de a experimenta cât
este de benefică solidaritatea şi trăirea acelui sprijin ce vine de la celălalt. Am
putea acţiona cu mai multă eficienţă dacă ne vom asuma un motto ca acesta: „Să
luăm hotărârea de a crea o lume mai fraternă!”. În acest caz, fiecare membru al
fraternităţii ar trebui să se simtă obligat să transpună în practică imperativul din
motto-ul mai sus citat în activităţile sale specifice. Sunt convins că acest lucru va
sfârşi prin a avea un impact atât asupra felului în care cineva îşi desfăşoară
activitatea pastorală, cât şi asupra modului în care cineva este primit sau asupra
felului în care cineva îşi predă lecţia. Vom rămâne implicaţi pe diverse fronturi,
însă vom fi însufleţiţi de o profundă comuniune între noi. Ne vom simţi vestitori
ai unui mesaj şi a unui mod de a acţiona, având ca ţintă transformarea realităţii
existente oriunde am fi şi orice activitate am desfăşura. Pentru ca aceasta să se
întâmple, este necesar să vorbim între noi cât mai des, transformând capitlul
local într-un loc al dialogului, al planificării şi realizării intenţiilor şi acţiunilor
noastre comune.
15. Acţionând în mod conştient în aşa fel încât să urmărim cu toţii un
singur scop, va deveni şi mai uşor să dialogăm între noi prin împărtăşirea
experienţelor fiecăruia, a dificultăţilor întâmpinate, surprizele avute, etc. Vreau
să spun că atât ca Circumscripţie, cât şi ca fraternitate locală, avem nevoie de a
trăi o planificare constructivă, profund convinşi fiind că avem ceva de spus şi de
dăruit persoanelor pe care le întâlnim pe cale. Pentru ca aceasta să se întâmple,
este oportun ca pe timpul Capitulelor provinciale şi locale să se reflecteze asupra
fiecărui aspect al misiunii noastre, meditaţie care să ne conducă la formularea
unui motto care să ne orienteze în activitatea noastră, astfel încât să devină un
element care să pună în mişcare şi să motiveze orice activitate, atât a întregii
fraternităţi cât şi a fiecărui frate. Periodic, trebuie să n punem şi întrebarea: „Ce
anume vrem să trăim? Ce anume vrem să dăruim altora? Cum anume vrem să
fim prezenţi în sânul Bisericii şi în ce fel facem posibilă venirea Împărăţiei lui
Dumnezeu?”.
Trebuie să îndrăznim să căutăm răspunsuri concrete, să formulăm o
frază care să ne fie de îndemn şi să fie orientată să schimbe câte ceva. Este
evident că în raport cu diversele contexte culturale, accentul va fi pus în mod
diferit. Vrând, de exemplu, să promovăm ideea unei lumi mai fraterne, ne vom
îndrepta atenţia asupra acelor zone ale societăţii unde starea de conflict este mai
evidentă: între localnici şi emigranţi, între membrii diverselor pături sociale,
între cei ce aparţin unor grupuri tribale diferite, etc. Suntem
la nord la sud, astăzi s-a dezvoltat conştiinţa diferenţelor culturale, ca şi
dificultăţile ce se întâmpină atunci când se vrea formarea unor fraternităţi
interculturale. Vrem sau nu, este vorba despre procese actuale, care ating într-un
fel sau altul toate realităţile Ordinului nostru. Atât Circumscripţiile cât şi fiecare
frate în parte sunt chemaţi să demonstreze o reînnoită capacitate de adaptare şi
deschidere. Formarea permanentă nu poate avea alt punct de plecare decât
acesta. Scopul acesteia este acela de a favoriza în fiecare frate şi în fiecare
Circumscripţie o spiritualitate a deschiderii adevărate sau, cu alte cuvinte,
„itineranţa franciscană”.
17. Fratele capucin este definit mai înainte de toate de locurile şi situaţiile
alese de el drept câmp de manifestare. Este acela care ştie să stea constant şi
îndelung în faţa lui Dumnezeu şi care, de asemenea, ştie să meargă acolo unde
este mai multă nevoie şi unde nimeni nu vrea să meargă. Astfel, în alte timpuri,
ne-am pus la dispoziţia ciumaţilor, am mers în misiunile pe care Biserica ni le-a
încredinţat de-a lungul veacurilor, am fost şi continuăm să fim alături de
emigranţi, continuăm să fim prezenţi în locuri din care toţi pleacă, deoarece
condiţiile de viaţă devin din ce în ce mai dificile, dacă nu chiar imposibile. În
toate acestea, Ordinul nostru a scris şi continuă să scrie pagini glorioase. Însă
ştim şi că locurile unde nevoile sunt mai mari continuă să se schimbe
încontinuu, iar pentru a fi disponibili pentru o nouă chemare a Domnului
trebuie să ne menţinem treji, „cu mijlocul încins” (Lc. 12, 5), dispuşi să pornim
încă odată spre noi şi noi hotare. Formarea permanentă trebuie să ne ajute să
trăim şi să ne reînnoim continuu fidelitatea noastră faţă de aceste două situaţii.
Formarea permanentă ne va ajuta să trăim anumite desprinderi, de multe ori
dureroase, fără prea multe suferinţe sufleteşti. Este necesar să ne reamintim şi
acest lucru: carisma noastră nu este legată de mănăstiri şi alte structuri
multiseculare, ci de aceste două situaţii de care aminteam mai sus: în faţa lui
Dumnezeu şi în slujirea celui mai sărmani.
2.3 Creşterea spirituală.
18. Pentru creşterea spirituală este nevoie ca noi să rămânem mereu pe cale.
Chemaţi fiind să fim întotdeauna gata, tocmai pentru că nu ştim momentul în
care Domnul vine şi ne cheamă. Fără un profund simţ al deschiderii şi mobilităţii
interioare, este dificil să auzim când bate cineva la uşa noastră şi ne cere să stea
la masă cu noi (7). De asemenea, având în vedere că căile Domnului nu sunt şi
căile noastre iar gândurile noastre nu sunt şi gândurile Sale (8), ar fi de neiertat
să rămânem într-o stare de imobilitate interioară. Cum vom permite lui
Dumnezeu să intre în viaţa noastră, de a-şi manifesta diversitatea, de a ne
conduce pe cărări nestrăbătute, dacă ne încăpăţânăm să rămânem într-o stare de
comodă închidere? Întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu şi Adevărat comportă uneori
o schimbare radicală de viaţă. Ştie câte ceva Sf. Francisc, din moment ce însuşi
Dumnezeu l-a condus printre leproşi. Aceasta i-a schimbat radical viaţa! Cred cu
tărie că formarea permanentă are ca sarcină imprescriptibilă să ne menţină tot
timpul deschişi pentru această întâlnire, care este într-adevăr tulburătoare, dar
întotdeauna benefică.
2.4 Să pregătim persoanele
19. Astăzi, formarea permanentă cade în sarcina fiecărei Circumscripţii,
însă este evident că numărul de fraţi, distanţele şi zonele geografice pot conduce
şi la luarea în consideraţie şi oportunitatea organizării unor colaborări. Este
datoria Superiorilor majori să dea viaţă acestor oportunităţi, pentru ca fraţii să
poată parcurge, împreună sau uneori individual, aceste căi. Săptămâni de
exerciţii spirituale, zile de reculegere sau zile de studiu trebuie să facă parte din
ceea ce se oferă fraţilor pentru creşterea spirituală, ministerială şi profesională.
Tocmai pentru că este necesar să ne reînnoim încontinuu pentru ca să putem trăi
viaţa noastră într-un mod coerent, trebuie să ne simţim datori să participăm la
tot ceea ce ne este oferit. În acest sens, putem afirma liniştiţi că formarea
permanentă devine sorgintea oricărui alt timp de formare. Cine se află în mers
nu dispreţuieşte să accepte tot ce i se oferă, pentru a apoi merge mai uşor pe cale
şi să devină astfel un exemplu viu şi credibil pentru a ilustra ce înseamnă să fii
capucin astăzi şi să se transforme într-un punct de referinţă pentru cel ce se află
la început de cale, în etapa formării iniţiale.
20. Aşa cum în fiecare Circumscripţie este prevăzută figura economului
provincial sau aceea a animatorului vocaţional, mă întreb: nu ar fi cazul
instituirii şi figura unui frate care să se ocupe de planificare şi să propună
momentele de formare permanentă? Rămâne clar că nu trebuie să se substituie
Ministrului, ci de acord cu el şi cu fraţii din consiliul său, să dea continuitate şi
formă concretă diverselor propuneri ce vizează formarea permanentă, pentru ca
aceasta să nu rămână un fapt sporadic. La nivel local, este guardianul acel frate
chemat să însufleţească fraternitatea, mai ales prin convocarea acesteia cu
regularitate pentru celebrarea Capitlului local, moment esenţial al formării
permanente. Este necesar deci să li se ofere guardianilor o formare adecvată.
Convocarea lor periodică ar putea fi un moment privilegiat pentru a le oferi
acestora instrumente potrivite şi necesare pentru ca aceştia să-şi asume cu
responsabilitate şi seninătate sarcina încredinţată lor.
21. Pe ici pe acolo, a devenit o practică comună ca un frate, la încheierea
unei perioade îndelungate de slujire, să ceară să poată dispune de o perioadă
sabatică, de un timp pe care să-l dedice sie însuşi, în vederea unei reînnoite
disponibilităţi în raport cu ce i se va cere să facă după aceea. Cred că acest lucru
este mai mult decât necesar, însă doar dacă ţelurile şi modalităţile de actualizare
ale acestei perioade sunt concordate cu Ministrul şi consiliul acestuia. A ne opri
pentru a putea aprofunda aspecte profesionale, teologice sau spirituale, chiar
dacă avem o bogată experienţă în urmă, poate dărui mult aceluia care o trăieşte.
22. Cade de asemenea în sarcina Superiorilor majori identificarea acelor
fraţi care să urmeze anumite cursuri de specializare, pentru a putea dispune de
fraţi calificaţi care să fie capabili de a coordona căile de creştere integrală ale
confraţilor. Circumscripţiile care nu gestionează ele însele Studiile de formare
filosofică şi teologică de obicei nu îşi dau seama de urgenţa pregătirii fraţilor
pentru învăţământ. Acest lucru conduce în mod necesar la o diminuare culturală
a Circumscripţiei şi a întregului Ordin. Un adevărat păcat, pentru că un bun nivel
cultural nu a dăunat nimănui! Desigur că ne este cerut acelaşi spirit al rugăciunii,
însă odată ce asigurăm acest lucru, prezenţa unor fraţi calificaţi şi competenţi
poate fi o binecuvântare pentru toţi.
2.5 Care sunt argumentele de tratat?
23. Exista anumite tematici de abordat la întâlnirile de formare
permanentă, pe care le-aş denumi „obligatorii”. Afirmăm cu tărie că Euharistia
este centrul în jurul căreia se învârte întreaga noastră viaţă fraternă, însă dacă nu
ne oprim să aprofundăm diversele dimensiuni ale acestei afirmaţii, dacă nu ne
punem niciodată întrebări asupra modului nostru de a o celebra, chiar şi
Euharistia riscă să devină din punct central în unul periferic. Aceasta este valabil
şi pentru viaţa noastră de rugăciune, atât pentru cea comunitară cât şi pentru
rugăciunea minţii. Din când în când, un bun curs ce are ca temă rugăciunea
contemplativă, cu multe exercitări practice, n-ar strica. Ba mai mult, cred că ar fi
cazul să amintesc aici ceea ce afirmă Constituţiunile noastre: „Rugăciunea minţii
este îndrumătoarea spirituală a fraţilor (…)” (9). Acelaşi lucru este valabil şi
pentru Cuvântul lui Dumnezeu, atât de bogat în răsturnări ale interpretărilor
noastre şi în noi propuneri, cele adevărate! Însă pentru toate acestea este nevoie
ca cineva, din când în când, să ne permită să putem folosi acele tezaure, printr-o
interpretare nouă şi competentă, acordând o atenţie deosebită mai ales la ceea ce
numim Lectio divina. De asemenea, nu ar trebui să neglijăm nici acele ramuri ale
ştiinţei umane care ne pot ajuta să corectăm şi să ne îmbunătăţim relaţiile dintre
noi. Toate aspectele vieţii noastre fraterne, fără nici o excepţie, ar trebui să fie
din când în când supuse unui examinări comune.
24. Trebuie să fim atenţi însă să nu ne oprim doar asupra unor argumente
legate doar de viaţa noastră ad intra! Nu putem rămâne indiferenţi în faţa a ceea
ce frământă popoare întregi sau grupuri întregi de persoane. Mă gândesc mai
ales la drama tuturor acelora care sunt constrânşi să-şi părăsească patria din
cauza războaielor, pentru că sunt persecutaţi sau pentru că se află în căutarea
unei existenţe demne. Nimic nu poate fi mai adevărat de faptul că, ori de câte ori
i-am slujit pe emigranţi, mai ales pe cei mai slabi şi lipsiţi de apărare, ne-am aflat
la locul potrivit. Pentru a ne deschide ochii asupra a tot ceea ce se întâmplă, atât
la nivel local cât şi la nivel global, trebuie să fim bine informaţi şi să cerem
ajutorul acelora care se ocupă de aceste probleme într-o manieră profesională.
Există Secretariatele Dreptate, Pace şi Salvarea Creaţiei, apoi Franciscans
International, care desfăşoară o foarte bună activitate, însă care rămân în umbră
din cauza dezinteresului fraţilor. În acest context, suntem chemaţi să ne oprim cu
gândul din când în când şi asupra modului în care ne trăim noi înşine votul de
sărăcie, ţinând cont de toate acele implicaţii pe care le comportă traiul nostru
„fără nimic propriu”.
25. Consacrarea noastră ne cheamă să ne desfăşurăm activităţile ce ne sunt
încredinţate în cel mai potrivit mod şi cu toată profesionalitatea posibilă. Nu
ajunge să fi fost hirotonit preot, spun aceasta ca să dau doar un exemplu, pentru
a fi un bun capelan de spital sau a fi un bun predicator. Tot aşa, nu ajunge să fi
avut o bună pregătire de bază pentru a putea desfăşura o activitate oarecare pe
timp îndelungat. Nu trebuie să lipsească din viaţa noastră simţul
profesionalităţii, simţ ce ne poate fi dat şi de acele reîmprospătări periodice şi
specifice. Sunt locuri unde mulţi dintre noi sunt chemaţi să slujească constant la
scaunul de spovadă. Ministerul milostivirii lui Dumnezeu a caracterizat şi a lăsat
semne profunde în viaţa mai multor sfinţi capucini. Pentru ce să nu ne întâlnim
din când în când pentru a discuta asupra problemelor ce le întâlnim şi pentru a
învăţa unii de la alţii cum putem aduce îmbunătăţiri acestei slujiri? În acest sens,
destul de des lipseşte cel care să dea semnalul, adică animatorul! În virtutea
ascultării caritative, fiecare este chemat să ia iniţiativa, iar aceasta şi pentru
simplul fapt că suntem fraţi între noi.
26. La nivel general, aş vrea să vă reamintesc ceea ce de mai mulţi ani, ne
este propus de către casa noastră din Frascati: cursuri ce au ca temă
redescoperirea rădăcinilor noastre adânci şi care sunt destinate diverselor zone
ale Ordinului nostru; cursuri pentru formatori (de câtva timp aceste cursuri sunt
realizate în aceleaşi zone unde suntem chemaţi să ne desfăşurăm activitatea),
cursuri pentru guardiani, cursuri pentru confesori. Propunerea şi organizarea
diverselor cursuri este garantată de către confraţii din Secretariatul general
pentru formare, cărora le datorăm mulţumirile noastre.
2.6 Ierusalim: o nouă oportunitate
27. Mai înainte de a încheia această scrisoare, aş vrea să spun tuturor
fraţilor din Ordin că la Ierusalim avem în sfârşit o casă primitoare şi bine dotată,
care vă aşteaptă. Pe 28 septembrie 2010 am avut bucuria de a inaugura noul
Centru de spiritualitate şi formare biblică „Eu sunt Lumina lumii”, realizând
astfel visul pe care predecesorii mei l-au ţinut viu cu tenacitate. Mănăstirea a fost
construită în anii ’30 ai veacului trecut pentru a deveni o casă de formare, însă
nu a putut fi nicicând utilizată, deoarece mai întâi a fost utilizată ca închisoare,
apoi transformată în clinică psihiatrică. Imobilul, care a fost recuperat pe căi
legale în urmă cu câţiva ani, a fost, mulţumită Providenţei, renovat. Alături de
spaţiile comune, cum ar fi capela, bucătăria, sala de mese, săli de recreaţie şi de
conferinţe, alături de o amplă grădină, mănăstirea dispune şi de patruzeci de
camere.
28. Acum, fraternitatea este compusă in majoritate din fraţi aparţinând
Provinciei din Veneţia, care în toţi aceşti ani, împreună cu fr. Paquale Rota de la
Provincia din Milano, au asigurat prezenţa noastră la Ierusalim. Mai sunt şi
câţiva fraţi care studiază la Institutele specializate în Ştiinţe Biblice din
Ierusalim. Acum această casă are posibilitatea de a putea primi un bun număr de
persoane, iar dorinţa noastră este de a propune fiecărei Circumscripţii din Ordin
să fie folosită pentru una sau mai multe săptămâni de formare biblică, pentru
exerciţii spirituale, pentru pelerinaje la Locurile Sfinte. Noul aşezământ are ca
patroni doi fraţi capucini, Fericitul Iacob din Ghazir, fratele milostivirii, care a
contribuit în acel timp la achiziţionarea terenului şi Fr. Pierre-Marie Benoît, care
a fost declarat „Drept al popoarelor” pentru că a salvat viaţa a mii de evrei pe
timpul celui de-al doilea război mondial. Doi fraţi care, prin iniţiative inteligente
şi care de cele mai multe ori şi-au riscat propria lor viaţă, au ştiut să răspundă
gravelor urgenţe ale timpului în care au trăit. Şi-au dat propria lor viaţă pentru
ceilalţi, fără să se tragă îndărăt! Sunt sigur că, la timpul său, direcţiunea
Centrului vă va informa cu privire la propunerile şi iniţiativele ce vor fi
organizate.
3. În concluzie
29. Cum am spus la început, intenţia acestei Scrisori nu vrea să fie aceea de
a scrie un nou tratat cu privire la formarea permanentă, ci mai degrabă de a trezi
un nou interes pentru aceasta şi pentru a motiva o participare regulată. Este
vorba despre un aspect fundamental al credinţei noastre: naşterea din nou,
naşterea de sus, aşa cum i-a cerut Isus lui Nicodim: „Adevăr, adevăr îţi spun,
dacă cineva nu se naşte de sus, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3,
3). Suntem conştienţi cu toţii de faptul că putem fi practicanţi fără a fi şi
credincioşi. Despre Zaharia şi Elisabeta, evanghelistul Luca afirmă că „amândoi
erau drepţi în faţa lui Dumnezeu şi observau fără şovăială toate legile şi
prescripţiile Domnului (Lc. 1, 6). Însă atunci când îngerul îi anunţă lui Zaharia
că rugăciunea lor a fost ascultată şi că vor avea un fiu, acesta se îndoieşte, iar
îngerul îl anunţă că va rămâne mut până la împlinirea promisiunii, deoarece „nu
ai crezut cuvintelor mele” (Lc. 1, 20). „A crede” şi „a se naşte de sus” nu sunt
dimensiuni pe care putem afirma că le avem doar în virtutea faptului că am
îmbrăţişat viaţa călugărească în Ordinul capucin.
30. Pentru a mă folosi de o altă imagine biblică, am să mă refer la patriarhul
Iacob, care a fugit de acasă de frica faţă de Esau, fratele său, trăind apoi lungi ani
pe lângă socrul său Laban, după care a fugit şi de la acesta. Atunci când, în
sfârşit, s-a decis să se întoarcă la fratele său, mai înainte de a traversa râul
Iabbok, s-a trezit că a trebuit să lupte o noapte întreagă cu Dumnezeu, rămânând
însemnat pentru toată viaţa (Gen. 32, 23-32). Poate că şi tu eşti într-o
permanentă fugă, că eşti pe o cale care nu este tocmai aceea pe care Domnul a
pregătit-o pentru tine. Frate, este timpul să te reîntorci, să te îndrepţi spre ape
mai adânci (Lc. 5, 4), nu te teme deci să-l întâlneşti pe „Dumnezeul cel viu şi
adevărat”, să lupţi cu el şi să afirmi cu profetul Ieremia: „M-ai sedus, Doamne,
iar eu m-am lăsat sedus, ai folosit împotriva mea forţa şi m-ai învins” (Ier. 20, 7).
Primul scop al formării permanente trebuie să fie tocmai acesta: de a ne readuce
pe calea cea dreaptă şi de a ne determina să facem cu hotărâre un pas înainte în
tot ceea ce facem în viaţa noastră. Este însuşi Domnul cel care ne îndeamnă:
„Scoală-te şi mergi!” (Mt. 9, 5).
Roma, 29 noiembrie 2010
Sărbătoarea tuturor sfinţilor Ordinului Franciscan
Fr. Mauro Johri,
Ministru General OFM Cap.

Note.
1. Cfr. Piano generale per la formazione permanente dei Frati Minori Cappuccini,
Analecta OFMCap. 107 (1991), pp. 441-462.
2. Cfr. Scrisoarea circulară IV:Ravviviamo la fiamma del nostro carisma.
3. A. LOUF, Cantare la vita, Magnano 2002, p. 35.
4. Cu privire la argument J GUINDON, Vers l’autonomie psychique, Montréal
2001, pp. 112-119; G. SALONI, Odòs la Via della vita. Genesi e guarigione dei
legami fraterni, Bologna 2007, pp. 122-145.
5. Francisc ne invită insistent să restituim lui Dumnezeu tot ce provine de la El. Cfr.
Regola non bollata, XVII, 17, FF 49.
6. A. CENCINI, „Guardate al futuro…” Perchè ha ancora senso consacrarsi a Dio,
Milano 2010, p. 95.
7. Cfr. Apocalisse, 3, 20.
8. Cfr. Isaia, 55, 9.
9. Const. 52. 6.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.