Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Cateva ganduri pentru timpul Adventului

1. ADVENTUL, TIMP DE AŞTEPTARE A NAŞTERII DOMNULUI ÎN SUFLETELE NOASTRE, SAU TIMPUL GOANEI DUPĂ DARURI DE CRĂCIUN?
„Aveţi grijă de voi înşivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neaşteptate, ca un laţ; căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe faţa întregului pământ. Vegheaţi aşadar în orice moment şi rugaţi-vă, ca să puteţi scăpa de toate cele ce se vor petrece şi să staţi în picioare în faţa Fiului Omului”
(Lc. 21, 34-36)
Ce este de fapt timpul Adventului? Şi de ce Sfânta Maică Biserica ni-l propune înaintea sărbătoririi Naşterii Mântuitorului? Nu era oare mai bine să trecem direct la marele eveniment al Întrupării Cuvântului în trupul Sfintei Fecioare Maria, mai ales că, din punct de vedere istoric, putem vorbi de el la timpul trecut? Sunt întrebări legitimate de mentalitatea noastră de persoane născute două milenii după coborârea istorică a Mântuitorului printre oameni, de mentalitatea noastră de oameni practici, care nu se pierd în despicarea firului în patru, de mentalitatea noastră de persoane care nu au timp de pierdut, de persoane care vor totul imediat, care vor rezultate, de persoane care au pierdut noţiunea aşteptării, a pregătirii îndelungi a unui eveniment oarecare, de persoane care nu (mai) vor să ţină seama că viaţa, cea adevărată, nu cea „construită” de graba noastră, are ritmurile ei imutabile, cum ar fi naşterea unui copil, spre exemplu…
Nu insist asupra semnificaţiei cuvintelor ca „post”, „purificare”, căci le cunoaştem, însă şi acestora le-am răstălmăcit tâlcul, (postul văzut dietă alimentară!…), aşa cum l-am răstălmăcit şi pe pe cel al celui mai important eveniment al istoriei omenirii, cel al naşterii Mântuitorului, care a fost caracterizat mai ales de anonimat, de seninătate şi dăruire.
Din partea Lui.
Din partea noastră, a celor de atunci şi a celor de azi , de nepăsare…
Acelaşi evanghelist citat la începutul acerstor rânduri, rezumă totul în câteva cuvinte: „Iar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru nu era loc de găzduire pentru ei.” (Lc. 2, 6-7).
Şi l-aş mai cita şi „ucenicul cel iubit de Isus”: „Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In. 1, 10-11).
Cam sintetici aceşti „ucenici” ai Celui care s-a „anihilat” pe sine ca „noi să avem viaţă din belşug”, însă îndeajuns de clari ca să ne recunoaştem şi (eventual) să risipim echivocul în care „sărbătorim” (nu celebrăm!) Crăciunul…
Un Crăciun plin de brazi, globuleţe, mese bogate…
Anonimatul şi dăruirea Lui (dar şi nepăsarea şi indiferenţa noastră) întrerupte de pocnitura nenumăratelor dopuri de şampanie…
Însă pentru aceasta s-a născut Cristos? Ca noi să mai avem un alt prilej de a ne ghiftui? Ca noi să mai avem un pretext de a colinda marile magazine pentru a cumpăra aşa-zisele (şi, de cele mai multe ori, inutilele) daruri de Crăciun? Ca noi să savurăm (pentru a câta oară?) satisfacţia de a fi răstălmăcit semnificaţia venirii sale printre noi?…
Poate că ar fi timpul să ne trezim la realitate…
Cea adevărată, nu cea construită de noi…

*

2. ADVENTUL, TIMP AL AŞTEPTĂRII ÎNTRUPĂRII CUVÂNTULUI, SAU TIMPUL „POLITICII” STRUŢULUI?
„Glasul celui care strigă în pustiu:
Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările Lui;
orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat;
drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite
şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu”.
(Lc. 3, 4b-6: cfr. Is. 40, 3-5)
Dacă contemporanii marelui şi crucialului eveniment (ca şi noi, dealtfel!) s-au comportat aşa, cred că ar fi cazul să aruncăm o privire şi asupra felului în care vrea Dumnezeu să-l aşteptăm, cum vrea să ne pregătim, cum vrea să-l întâmpinăm, cum vrea să-l primim în sufletele noastre, iar în această căutare a noastră o călăuză ne poate fi Isaia, profetul prin excelenţă al acestui timp de aşteptare şi reînoire sufletească.
Prima lectură din timpul săptămânilor Adventului, comună celor trei ani liturgici, este luată mai ales din Isaia, care este un fel de „purtător de cuvânt” al năzuinţelor unui popor ce avea conştiinţa de „a fi ales”, însă care momentan era dezorientat de jugul apăsător al diverselor „robii” la care era supus, mai ales robia nesupunerii faţă de Lege, nesupunere care a avut consecinţe grave şi pe plan real, fizic. Iată de ce îndemnurile sale sunt mai ales îndemnuri încărcate de speranţă, fără ca această orientare să elimine din vocea profetului şi denunţarea originii acestor rele, origine se poate fi găsită mai ales în prezumţia de „atotputernicie” caracteristică Omului încă de la creaţia sa. Ne mai amintim dialogul dintre Dumnezeu şi Adam încă din primele rânduri ale Cărţii Facerii? „Adame, unde eşti?” „Sunt aici, Doamne, însă m-am ascuns, căci sunt gol…” (Cfr. Gen. 3, 8-10). Iată de ce Isaia se simte obligat să precizeze această realitate, fără a o dezlipi de speranţă, ba, mai mult, punând-o pe aceasta inaintea consecinţelor neascultării, a ruperii raportului nostru ombilical cu Creatorul:
„Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu,
spune Dumnezeul vostru.
Adresaţi-vă inimii Ierusalimului
şi strigaţi-i că i s-a sfârşit robia,
căci a fost ispăşită nelegiuirea sa,
deoarece a primit din mâna Domnului
îndoită pedeapsă pentru păcatele sale”.
(Cfr. Is. 40, 1-3)
Ne regăsim în această descriere a realităţii şi vrem să primim aceste îndemnuri la speranţă?
Şi, mai ales aceasta, ne asumăm răspunderea „atotputerniciei” noastre, căci altfel Speranţa promisă nu va fi decât o altă şi altă ocazie pierdută de scoate capul din nisip, de a recunoaşte: „Sunt gol fără Tine, Doamne…”.
Numai conştientizarea acestei goliciuni a lăuntricului fiecăruia dintre noi ne poate determina să ne facem curaj şi să deschidem uşa Celui care bate la ea (cfr. Apoc. 3, 20). El vrea să locuiască împreună cu noi, însă nu ne forţează decizia. Ne acceptă chiar şi refuzul şi se adăposteşte în cele mai umile locuri în aşteptarea acceptului nostru…
Este de constatat, chiar dacă cu amărăciune, că noi ne încăpăţânăm să „sărbătorim” naşterea Sa, însă nu suntem pregătiţi, nu avem nici un ungher „unde Fiul Omului să poată să-şi plece capul”, ba ne mai şi mirăm în faţa acestei insistenţe…
Chiar acum şi-a găsit să bată la uşă?!
Nu ştie că trebuie să alerg după cumpărături, ca să sărbătoresc cum se cuvine Crăciunul?
De unde timp să mai trec şi pe la biserică şi să mă spovedesc?! Apoi, cu preotul acela…
Eterna „politică a struţului”…

*

3. ADVENTUL, TIMP DE SCHIMBARE RADICALĂ, SAU ÎNCĂ O OCAZIE PIERDUTĂ?
„Iar mulţimile îl întrebau (pe Ioan): Atunci, ce trebuie să facem? Răspunzând, le-a spus: Cel care are două haine, să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare, să facă la fel… Deoarece poporul era în aşteptare (advent) şi toţi se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc. 3, 10-12. 15-16).
Poate că uneori (ne) punem şi noi aceleaşi întrebări, însă de cele mai multe ori nu cu aceeaşi încărcătură de îngrijorare şi de sete faţă de adevăr, ci mai degrabă din obişnuinţă, iar răspunsurile, dacă nu ne plac, dacă ne cer prea mult efort sau ne obligă la renunţări, le uităm într-un ungher la minţii ca pe ceva inutil, deranjant sau plictisitor.
Este divers comportamentul nostru faţă de acela al contemporanilor naşterii lui Isus, care nu l-au primit ca pe Mesia, deoarece nu venise printre ei aşa cum şi-l închipuiau: un rege înconjurat de slavă, care să le dăruiască libertatea, sănătatea, bunăstarea materială?
„…Între ai săi a venit, însă ai săi nu l-au primit” (In. 1, 11).
Ne indignează, nu-i aşa, atitudinea locuitorilor din Betleem, de aceea pregătim în această perioadă, într-un colţ, ca să nu deranjeze prea mult, un brăduţ (e la modă cel ecologic, din plastic reciclat!), iar dedesupt înghesuim cadourile (obligatoriu pentru toţi, chiar şi pentru „soacră”!), apoi ne aşezăm, îmbrăcaţi de sărbătoare, (în sfârşit, gata cu postul!) la masa plină cu bunătăţi.
„…cel ce are două haine, să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare, să facă la fel…”
Notaţi vreo discrepanţă?
Nu cumva sună cineva la uşă?
…Ia mai lasă-ne, dom’ne în pace, nici de Crăciun nu lăsaţi oamenii să stea în tihnă?! La muncă !…
În afară de bunăvoinţă, în acest decor „de sărbători” mai lipsesc, după părerea mea, cel puţin două lucruri, la fel de importante: o ieslişoară şi un prunc sub brad şi (măcar) un scaun în plus la masă…
„… şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă…” (Imnul Gloria).
Câtă diferenţă între „aşteptările” noastre şi aşteptările lui Dumnezeu…
„Asfel spune Domnul, Mântuitorul tău, Sfântul lui Israel:
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău,
care te învăţ numai de bine,
care te călăuzesc pe calea pe care tu trebuie să mergi.
Dacă ai să asculţi de poruncile mele
bunăstarea ta ar fi ca un râu,
iar dreptatea ta ca valul mării.
Urmaşii tăi ar fi nenumăraţi ca nisipul,
iar cei născuţi din tine ca boabele grâului la treierat;
nu ar fi şters şi nici uitat
numele tău înaintea mea”
(Is. 48, 17-19)
„Iar mulţimile (eu, tu) îl întrebau pe Ioan: ce trebuie să facem?”
Răspunsul îl ştim: să facem pocăinţă, să ne convertim.
Iar semne ale unei advărate întoarceri la Dumnezeu sunt (printre altele) milostenia, apoi a trăi în dreptate, a recunoaşte superioritatea şi valoarea învăţăturilor lui Isus prin smerenie, cu alte cuvinte acceptarea şi trăirea autentică, zi de zi, a învăţăturilor Sale.
Avem acum ocazia, în acest timp de aşteptare, de post.
O folosim, sau va fi din nou o (altă, a câta?) ocazie pierdută?

*

4. ADVENTUL, TIMPUL CĂUTĂRII ŞI ASUMĂRII ADEVĂRATEI NOASTRE IDENTITĂŢI
„Poporul care umbla în întuneric
a văzut o lumină mare.
Iar asupra acelora care locuiau pe un pământ
stăpânit de întuneric şi de umbrele morţii
a strălucit o lumină”.
(Is. 9, 1)
„…şi lumina a strălucit în întuneric”.
(In. 1, 5)
Trebuie, oricât ne-ar costa, să o rupem cu echivocul cu care am învăluit marele şi crucialul eveniment al Naşterii Mântuitorului (de fapt, cât voim să o facem, din moment ce aşteptăm doar „sărbătorile de iarnă” şi dacă tot suntem, câtă legătură există între acestea şi venirea lui Isus printre noi?), să îndepărtăm de la noi stereotipurile, să „deblocăm” sărbătoarea Naşterii Domnului.
Doar readucând-o în prim-planul vieţii noastre pură, curată şi (mai ales aceasta!) tăcută, fără zgomotul dopurilor de şampanie şi urletul unor cântece de un gust îndoielnic, doar eliberând-o de toate crustele cu care am reuşit să o acoperim, vom putea beneficia de venirea Lui printre noi, ne vom putea bucura de lumina Sa.
Căci El a îmbrăcat trup omenesc în primul rând pentru a fi Lumină pentru noi.
Se pare însă că ne place mai mult lumina oferită de beculeţele colorate decât invitaţia Sa de a ne transforma noi înşine în lumină din Lumina cea adevărată, o lumină care să ne pătrundă, să ne facă transparenţi pentru ceilalţi semeni ai noştri, astfel încât şi ei să se bucure de lumina lui Cristos ce străluceşte pe chipurile noastre.
Perioada pe care o aşteptăm cu nerăbdare nu este caracterizată de post şi rugăciune (la ce-or mai fi bune şi astea?! Lucruri popeşti…), ci de aşteptarea darurilor pe care le aşteptăm de la alţii, a darurilor pe care considerăm noi că le merită ceilalţi de la noi (ceva de genul: las-că-i ajunge asta, ba chiar că-i prea mult; oare ce mi-o aduce? Dacă vine tot cu ceva inutil, ca anul trecut…), uitând că Dumnezeu însuşi s-a făcut dar pentru noi, fără a fi învelit în munţi de hârtie elegantă pe care o aruncăm apoi la gunoi, ci într-o mână de paie…
Este perioada în care credem că ne putem şterge datoriile faţă de alţii printr-un bilet de vizită pe care am scris două rânduri de urări de bine, printr-o aşa-zsă felicitare de Crăciun, sau printr-o scurtă vizită, uitând că, prin definiţie, creştinul nu este o persoană care face daruri altora, ci se transformă el însuşi în dar.
Fără rezerve, pentru că fiecare om pe care îl întâlnim este unul dintre creditorii noştri, faţă de fiecare om cu care ne încrucişăm paşii în această viaţă suntem debitori.
Doar din această perspectivă putem demonta această imensă maşinărie meschină, de făcut şi consumat bani, în care am transformat Naşterea Domnului…
Apoi bucuria…
Oare mai suntem capabili să ne bucurăm gratuit, fără a aştepta vreo răsplată pentru aceasta?
Aşa cum a făcut-o El, fără a se aştepta la ceva, nici măcar la o uşă deschisă, la un zâmbet…
Poate că nu este prea târziu nici acum (pentru fiecare dintre noi) să schimbăm uitarea şi tristeţea care învăluie adevăratele motive ale crucialulului eveniment ce a schimbat Istoria, cauzele adevărate pentru care El a luat chip omenesc, poate că nici acum nu e prea târziu să avem remuşcări că am profanat Crăciunul, Naşterea Sa…

Vă doresc un Crăciun adevărat!
Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.