Incadrare istorica a vietii Fericitului Ieremia (I)

Continuând seria Restituirilor începute în luna mai de acum doi ani, pe când Fericitul Ieremia mai făcea încă pelerinajul său de întoarcere acasă prin diverse localităţi ale ţării, propun în cele ce urmează un cadru istoric al perioadei în care a trăit Fericitul Ieremia, scris de către regretatul Ion Dumitriu-Snagov şi publicat în nr. 3 al revistei „Campania Serafica” (*) din martie 1996 (pp. 6-14), periodic al Capucinilor din Napoli. Articolul a fost scris de către I.D. Snagov în limba italiană, la cererea colegului său de studii de la Roma, P. Pietro Zarella OFM Cap, actualul director al publicaţiei mai sus amintite, articol destul de puţin cunoscut în România. Deasemeni, acest articol a fost inclus, ca anexă, şi în ediţia a doua a biografiei Fericitului nostru, scrisă de Slujitorul lui Dumnezeu, Mons. Francesco Saverio Toppi, OFM Cap (m. 2007), fost Arhiepiscop-Prelat de Pompei, postulator şi biograf oficial al fratelui Ieremia în perioada beatificării sale, ediţie tipărită de editura Campania Serafica în ianuarie 2004 (Il beato Geremia Stoica da Valacchia, un invito all’unita, pp. 145-163).
Datorită lungimii textului, articolul este împărţit în două, prima parte cuprinzând un excursus făcut de autor în istoria acelor timpuri, partea a doua fiind rezervată temei în sine, adică studiul vieţii confratelui nostru şi care va fi postată pe acest site tot în cursul acestei luni aniversare.
Notele numerotate aparţin autorului, cele cu asterisc sunt diverse precizări pe care traducătorul acestor pagini le-a considerat necesare

Sighetu Marmaţiei,
3 mai 2010
Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Încadrare istorică a vieţii Fericitului Ieremia Valahul (1556-1625) – partea întâia –

1. Situaţia internaţională.

Activitatea politică din sec. al XVI-lea este dominată de marile confruntări dintre Imperiul Otoman şi statele europene care întârziau să reunească într-o opoziţie monolitică. Acelaşi an, 1526, cunoaşte, pe de o parte ofensiva şi dezastrul de la Mohaci, care îi va purta pe otomanii victorioşi până în centrul Europei (1), iar pe de altă parte se ajunge la închegarea Ligii de la Cognac, prin care Franţa, Veneţia, Florenţa şi Roma papală se opuneau lui Carol al V-lea (2). În sfârşit, ca un fel de replică a Providenţei, pe 6 mai 1527 Liga de la Cognac s-a demonstrat a fi mai mult decât falimentară, prin sălbaticul sacco di Roma, pe timpul căruia Cetatea Eternă a fost lăsată pradă jafului armatelor imperiale spaniole timp de două luni.
Ulterioarele împăcări care s-au închegat între papă şi împărat (3) şi pacea de la Cambrai (4), încheiată între împărat şi aliaţii papei, nu au dus la un echilibru stabil. Încoronarea din 1530 a lui Carol al V-lea la Bologna, oficiată de papa Leon al X-lea, a rămas ultima ceremonie pontificală având un fast imperial, iar semnificaţia sa nu a depăşit menirea unui simbol formal al unităţii europene. Societatea acumulase deja prea multe elemente pentru o reînnoire a modului de viaţă, iar acesta nu se putea corecta, în occident, cu ajutorul unui decret oarecare sau prin declaraţii retorice, iar în confruntările militare din orient, unde Valahii, aşa cum erau numiţi românii, opuneau o eroică rezistenţă otomanilor, rămâneau fără nici un efect.
Tronul papei Iuliu al II-lea (1503-1513), cu proiectele şi încântătoarele, dar şi costisitoarele construcţii purtând amprenta lui Michelangelo, a trecut la Leon al X-lea (1513-15219, iubitor de viaţă mondană şi luxoasă, de vânătoare, teatru şi alte divertismente. Scaunul papal s-a întărit temporar datorită austerităţii lui Adrian al VI-lea (1521-1523), însă această linie nu a fost urmată de noul papă, Clement al VII-lea (1523-1534), om şovăielnic şi schimbător, departe de a înţelege orientarea ideilor contemporane. Această structură ierarhică a devenit şi mai ineficientă datorită controverselor la care a care a fost expusă Biserica.
Fermentul reînnoirii trecuse deja prin toate celelalte domenii şi se întărise suficient pentru a obţine un puternic sprijin din partea maselor populare. Dreptul naţiunilor, în numele căruia acţionau Luther, Melanton, Calvin şi Honterus, a fost baza atacului împotriva supremanţiei imperiale şi papale.
În toiul acestor evenimente, în care statele se uneau şi se separau pentru a închega noi alianţe militare, a fost ales pentru scaunul pontifical Alexandru Farnese, cu numele de Paul al III-lea (1534-1549). În timpul pontificatului său sunt de amintit începutul reformei Conciliului din Trento, deschis pe 13 decembrie, 1545, reînnoirea Colegiului Cardinalilor, fondarea a noi ordine religioase şi alte măsuri pentru a reglementa şi îmbunătăţi propăşirea Bisericii (5). Decizia de a reforma viaţa religioasă a depăşit toate obstacolele, a abătut toate tensiunile manifestate pe timpul marelui conciliu, încheiat pe 4 decembrie 1564.
Decretele conciliare au fost promulgate de Pius al IV-lea, stimulat de una dintre cele mai luminoase personalităţi ale veacului, Carol Borromeu (m. 1584), adevăratul făptuitor al multora dintre noile decizii, rămase apoi ca valabile de-a lungul multor veacuri. Parafrazându-l pe Pius al IX-lea, se poate spune că la Conciliul din Trento au participat oameni cu putere de sfinţi, care au înfruntat trecutul, nu fără greşeli, dar au reuşit să-l depăşească, dând astfel Bisericii un elan istoric care durează şi astăzi.
Pe plan politic, tendinţele reformistice, în extrema lor radicalitate, au continuat cu tenacitate. În 1555 li se asigură protestanţilor deplinul drept de cult al confesiunii augustane (6). Din acest moment înainte, Europa, însă nu numai ea, va merge nestânjenită spre Scrisoarea de Majestate,adică spre libertatea confesională pentru „cele trei stări: nobilii, cavalerii şi burghezii” (7).
La rândul său, lumea Islamului s-a orientat spre noi ofensive prin mişcări tactice, cuceriri şi retrageri. În Europa, cea mai mare presiune a început împotriva principatelor române, iar Banatul Timişoarei, împreună cu o bună parte din Crişana, a devenit, din 1552, Paşalâcul Timişoarei. Pacea de la Adrianopol, din 17 februarie 1568, a dus la o degajare între imperiul habsburgic şi imperiul otoman. Angajate în diverse opearţiuni militare, armatele lui Mahomed erau deja împrăştiate din Cipru în Gruzia, Armenia, Persia şi până în Tunisia, întâmpinând oriunde opoziţia popoarelor respective.

2. Situaţia politică în Valahia

Tot aşa s-a întâmplat şi în Ţările Române. În Moldova, cea mai puternică înfruntare s-a sfârşit tragic în aprilie 1574: în urma unei temporare victorii a românilor aliaţi cu cazacii de pe Don, voievodul Ioan cel Viteaz a fost învins la Roşcani şi a fost condamnat să fie legat de patru cămile şi sfâşiat.
Pentru anumite categorii mai de jos ale poporului viaţa devenise din ce în ce mai dificilă. Asuprirea s-a intensificat, iar tributul a crescut, determinând izbucnirea a numeroase răscoale ale poporlui de rând în principatele române (8). Aceste principate cunoscuseră deja timpuri de mai bună speranţă: după alianţele din toamna anului 1594 încheiate cu principele Sigismund Bathory al Transilvaniei şi cu Aron Vodă al Moldovei, Mihai Viteazul, voievodul Valahiei (1593-1601), a devenit o personalitate europeană de vârf, datorită şi măreţelor sale victorii, din 1595, împotriva armatelor otomane. Mihai Valahul, sau Valahul, după cum îl regăsim în mărturia documentelor, de-acum personalitate în lumea creştină, a trimis acesteia ajutorul său, în speranţa unei eliberări a întregii Europe. La curtea sa nu lipseau scrisorile şi nici trimişii apostolici, ca o recunoaştere spirituală şi materială. Persoana sa, prezentă în numeroase cărţi şi manuscrise ale epocii, a intrat, uşor-uşor, în centrul atenţiei generale în 1600, iar atunci când a ajuns la apogeu, a realizat unirea într-un stat politic, care cuprindea în hotarele sale vechea Dacie, cele trei principate: Valahia, Transilvania şi Moldova.
Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601 de colaboratorul său, Giorgio Basta; însă a continuat a fi un model pe personalitate naţională, iar statul său, ţară independentă pe teritoriul Daciei, a constituit idealul poporului român şi al voievozilor care i-au urmat (9).
De-a lungul întregului continent, în timp ce conciliul din Trento dăduse o reformă Bisericii prin adaptarea la noile structuri sociale şi politice, protestantismul se strecura ca formulă confesională diferită în contextul formării naţiunilor şi ale formelor statale proprii. Din păcate, nu întotdeauna se urmau aceleaşi căi, iar confruntările politice negau drepturile popoarelor.
În acesastă ambianţă, Valahia, Transilvania şi Moldova pot fi văzute ca state feudale cu o populaţie în mare parte de origine şi limbă latină, aparţinând mai ales religiei ortodoxe şi trăind strecurându-se printre interesele celor două imperii, cel otoman şi cel habsburgic şi întotdeauna preocupate de ideea unităţii teritoriale. Însă la acest ideal nu va putea ajunge decât mult mai târziu, în 1918.
Aceasta a fost epoca în care a trăit fratele Ieremia Valahul, frate laic capucin, născut în Moldova la 29 iunie 1556 şi mort pe 5 martie 1625 în Italia, la Napoli. El a trăit „în faima sfinţeniei”, după mărturia confratelui şi biografului său, Francesco Severino da Napoli (10), ca şi în aprecierile cuprinse în numeroasele declaraţii ale procesului de sfinţenie (11). Român modest, provenind dintr-o familie cucernică de catolici moldoveni, a plecat spre Italia după ce împlinit vârsta de 18 ani, coservând amintirea acesteia în inima sa, cu mare regret (12). În 1578 el a intrat ca frate laic în mijlocul capucinilor din Napoli, în conventul din Sessa Aurunca şi a făcut promisiunea solemnă pe 8 mai 1579.
Sunt mişcătoare paginile unde biograful său ne redă, conform celor ştiute de la fratele Ieremia, atmosfera familiară, relaţiile sociale din Moldova şi panorama politică corespunzătoare. Moldova copilăriei sale a fost un principat veşnic ameninţat de vecini puternici, o ţară unde libertatea era apărată cu sabia, unde hrana zilnică era adunată de prin holdele date focului de cotropitori. Astfel, micuţul Ioan din Sasca, care se va numi mai târziu fratele Ieremia Valahul, a învăţat despre demnitatea umană de la părinţii săi, la fel cum a deprins şi vechea tradiţie creştină, moştenită dela strămoşi.
Integritatea acestor tradiţii venea de la străbuni, care le păziseră de-a lungul timpului ca pe lumina ochilor. Creştinismul român, prin forţa originii sale latine din primele veacuri, s-a apărat cu vigoare de tentativele insistente de a fi slavizat între sec. V şi până în sec. XIV. Simţul unităţii creştine între credincioşi de aceeaşi limbă şi origine istorică nu a permis ca să devină adversari după separarea de la 1054; astfel că între românii ortodocşi şi cei catolici nu s-a ajuns la fratricidul religios din Evul Mediu. Comunităţile catolice româneşti au rezistat durelor probe ale timpului până în zilele noastre, îndurând suferinţele invaziilor germanice sau asiatice şi încercările la care au fost supuse de de mişcarile protestante de diferite forme şi de intrigile şovine moderne.
Dintr-un asemenea context s-a desprins tânărul Ioan Costişte, viitorul Ieremia Valahul, spre a căuta în Italia adevărata viaţă sfântă (13).
Moldova cunoscuse deja evenimentele religioase izbucnite în Bohemia şi devenise apoi ţară de refugiu pentru fugarii husiţi. În perioada naşterii lui Ioan, dintre cele trei principate române, atacurile reformei protestante au fost mai puternice în Transilvania. Aici, luteranii au avut în Joannes Honterus (1498-1549) un erudit pionier, tot aşa cum Gaspar Heltai a împins calvinismul către o rapidă ascensiune. La rândul său, ortodoxia română s-a apărat prin adaptarea unor forme noi, potrivite spiritului ei (14), în timp ce Roma, mai târziu, către sfârşitul veacului al XVII-lea, a dat un substanţial sprijin pentru apărarea propriei identităţi religioase de tip oriental prin formula unionistică din 1698.
În Moldova, unde guvernau voievozi de formaţie intelectuală europeană (15), noile mişcări politice s-au făcut simţite, ca pretutindeni. Documentele atestă, iar faptele o confirmă, ca, de exemplu, în biografia fratelui Ieremia Valahul, existenţa a noi colonii de alogeni germani, polonezi sau maghiari. Însă impactul Reformei la nivelul intelighenţiei a fost slab; clerul catolic era în număr mic şi cu slabă influenţă în societate (16), care rămăsese sub autoritatea ecleziastică tradiţională, situaţie întărită şi de strânsele legături dintre puterea temporală şi cea spirituală, adică dintre stat şi biserica ortodoxă, unite în apărarea împotriva Islamului. Însă efectele reformei nu au fost de neglijat. Carol Auner a arătat că la Baia, lângă Suceava, unde a existat o reşedinţă episcopală catolică între 1418 şi 1523, aceasta a fost închisă, iar în locul ei găsim urmele unui protestantism puternic deja prin 1571 (17).
Trebuie să amintim deasemeni, pentru epoca care ne interesează, pe de o parte numeroasele legături ale voievodului Petru achiopul cu lumea catolică, unde îşi făcuse studiile, ca şi puternica influenţă a Poloniei catolice, iar pe de altă parte proiectul lui Eduard Barton (18) de realizare a unei biserici bizantine reformate în Moldova, asemenea celei deja experimentate în Transilvania (19).
În Valahia, relaţiile cu Transilvania s-au dezvoltat printr-o zonă filtrantă, mulţumită diaconului Coresi şi a colaboratorilor săi, receptivi doar la elementele reformistice conveniente pentru ortodoxie, în special traducerea cărţilor rituale din slavonă în română. Aici, problema protestantismului apare mai târziu şi într-un mod inconstant; către sfârşitul veacului al XVII-lea întâlnim comunitatea catolică din Câmpulung sub călăuzirea unui ministru protestant (20). ai prin alte părţi fenomenul trecerii de la o confesiune la alta se verifică rar şi fără o forţă penetrantă la bază (21).
Departe de Roma, supuse unei administraţii statale unde ortodocşii era predominanţi numeric, comunităţile catolice trăiau sub călăuzirea misionarilor ce aparţineau unui ordin religios, care suportau schimbările tridentine. Autoritatea lor, totdeauna de origine străină, dincolo de o slabă cunoaştere a tradiţiilor locale, era atrasă mai ales de statele catolice ca Austria sau Polonia şi nu au fost capabili să ducă la împlinire reformele aşteptate de credincioşi (de amintit că în principatele române nu au fost publicate decretele Conciliului din Trento).
Am insistat până aici asupra conjuncturii laice şi a celei religioase în care a crescut Ioan Costişte, un tânăr ţăran român, ca mulţi de prin satele moldovene, care aşteptau de la slujitorii bisericii noi impulsuri pentru viaţa religioasă, fiind gata să se sacrifice în favoarea societăţii umane prin idealul sfinţeniei, după cum de nezvăluie sursele documentare. În prezentul studiu vom urmări momentele istorice ale vieţii sale ca pe expresie a voinţei Creatorului lumii, încercând să dezvăluim complexa realitate umană sprijinindu-ne pe date care ne oferă posibilitatea de a studia structura socială şi politică la care ne-am referit pe scurt.
Călăuzit de documentele procesului canonic (22) şi de biografia lui Francesco Severini da Napoli (23), care constituie bazele tuturor biografiilor dedicate fratelui Ieremia Valahul, adică biografiile semnate de Emanuele da Napoli (24), Francesco Orestano (25), Teodosio da Voltri (26) şi Grigore Manoilescu (27), vreau să abordez anumite probleme ce se referă la datele istorice.
(va urma)

Note:
(*) La cornice storica della vita del Beato Geremia da Valacchia (1556-1625).
(1) Pe 29 august 1526 a fost ucis Ludovic al II-lea, regele Ungariei, iar pe 8 septembrie armatele otomane au intrat în Buda, care a fost ocupată definitiv pe 29 august 1541. Buda a devenit reşedinţa paşalâclui creat în Ungaria central-meridională, în timp ce partea de nord a trecut sub stăpânirea habsburgică.
(2) 22 mai 1526.
(3) Tratatul de la Barcelona, 29 iunie 1529.
(4) Pe 3 august 1529, numită şi „Paix des dames”.
(5) Cfr. G: MARTINA, La Chiesa nell’eta dell’assolutismo, del liberalismo e del totalitarismo, vol II, L’eta dei concili, Brescia 1978, 155 ss.
(6) Pacea de la Augusta, din 25 septembrie 1555 oi faimosul principiu “cuius regio eius est religio”.
(7) Din 1609.
(8) În 1593: Valahia – 155.000 ducaţi de aur; Moldova – 65.ooo ducaţi.
(9) Gabriel Bethlen, Transilvania 1613-1629.
(10) În cartea tipărită la Napoli în 1670.
(11) Beatificationis et canonozationis ven. Servi Dei Fr. Hieremiae a Valacchia, laici professi cappuccini: positio super virtutibus, Roma 1951.
(12) Cf. Francesco Severini da Napoli, în Francesco Orestano, Un eroe romeno1, p. 14.
(13) De amintit Episcopia Milcoviei, înfiinţată în 1227.
(14) MIRCEA PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol I, Bucureşti 1980, 474-485.
(15) Al. Lăpuşneanu: 1552-1561; Despot Vodă (Iacob Ieraclid): 1561-1563; Petru achiopul: 1574-1577; 1578-1579; 1582-1591.
(16) Cf. CESARE ALZATI, Terra romena tra Oriente e Occidente, Milano 1982, 254.
(17) C. AUNER, Episcopia de Baia, Bucureşti 1910, 126-127. A se vedea şi comentariul lui C. ALZATI, op. cit, p. 255.
(18) Reprezentantul Companiei engleze a Levantului. V: HURMUZAKI, IV/2, 156-157.
(19) HURMUZAKI, IX, 316-317. Scrisoarea lui G. Malaspina, nunţiu apostolic în Polonia, către Cinzio Pesari Aldobrandini, Varşovia 18 martie 1583.
(20) Cf. Arhiva Sfintei Congregaţii Propaganda Fide, SC, Bulgaria-Valacchia, ff. 395r-396r.
(21) Trecuseră totuşi la Islam: Mihnea Turcitul 1577-1583; Radu Mhnea 1601-1602.
(22) Cf. nota 11.
(23) FRANCESCO SEVERINI DA NAPOLI, Vita di fra Geremia Valacco dell’Ordine dei frati Minori Cappuccini, Napoli 1670.
(24) EMANUELE DA NAPOLI,Vita del Servo di Dio frate Geremia da Valacchia dei Minori Cappuccini della Provincia di Napoli, Napoli 1761.
(25) FRANCESCO ORESTANO, Un eroe romeno in terra italiana, Roma 1944; o reelaborare a vieţii scrise de Francesco Severini; versiune română, Padova 1956.
(26) TEODOSIO DA VOLTRI, Ion Kostist, Genova 1961.
(27) Printre numeroasele pagini dedicate de alţi autori români, amintim: ILIE DĂIANU, Un sfânt pribeag român, 1926, 1936, 1943; şi Venerabilul Ieremia Valahul, în Vieţile Sfinţilor, Bucureşti, vol. I, 1982, pp. 402 şi 406.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.