„Fericirile” Franciscane

Excursus spiritual în universul „Cuvintelor de îndrumare” ale Sf. Francisc
(Verba Admonitionis)

Pro manuscripto 2010

„FERICIRILE” FRANCISCANE
Excursus spiritual în universul
„Cuvintelor de îndrumare” ale Sf. Francisc
(Verba Admonitionis)

În primul rând, o precizare: a traduce (chiar dacă ar fi oarecum corect din punct de vedre lingvistic) Admonitiones sau Verba admonitionis cu Admonestări, aceasta mi se pare o traducere prea reductivă, întrucât ar avea, în limba română, o conotaţie doar negativă (în sensul de reproş, apostrofare, critică, mustrare, figurativ: „a trage de urechi” şi fraţii şi traducerea! Departe de mine gândul, întrucât nu este acesta este scopul şi rostul acestor rânduri!), însă sensul acestor texte trece cu mult dincolo de această logică, de aceea prefer să folosesc Îndemnuri, Sfaturi, Învăţături, etc. întrucât respectă mai bine sensul voit de Seraficul nostru Părinte Francisc, care le voia, pe urma Fericirilor evanghelice, ca nişte „Fericiri” pentru fraţii săi (din cele 28 de Admonitiones, mai bine de jumătate, începând cu nr. 13, încep sau cuprind în ele cuvintele: „Fericit acel frate… fericit acel slujitor”).
Ca metodă de lucru, voi încerca să rămân în litera textului latin stabilit de Kajetan Esser în ediţia sa critică a Scrierilor Sf. Francisc, pe care îl voi traduce în limba română, având ca punct de plecare o încercare de traducere pe care am făcut-o prin 1992-93, la Bassano del Grappa, în timpul noviciatului şi păstrată în manuscris, însă fără a o îngreuna cu diversele trimiteri la Biblie sau la alte Scrieri ale Sf. Francisc, aşa cum le găsim de obicei prin diversele traduceri „tehnice”, căci acelea există tocmai pentru a fi consultate şi utilizate mai ales din acest punct de vedere.
La sfârşit (şi în sfârşit!) voi încerca şi o interpretare spirituală (tip meditaţie) a Îndemnurilor Întemeietorului nostru, o interpretare văzută şi voită mai ales ca o căutare a rădăcinilor noastre aici, pe aceste plaiuri atât de pătrunse de spiritul Sf. Francisc, aşa cum sunt meleagurile moldovene, care (de altfel) au dat naştere şi acelei stele de pe firmamentul spiritual românesc, care a fost şi este Fericitul Ieremia. Meditaţiile de mai jos sunt deci fructul a aproape două decenii de „ruminatio” interioară, întărită şi de multe alte lecturi şi studii ce privesc complexa realitate a spiritualităţii şi istoriei franciscane, însă contactul direct, zilnic (şi acesta apropiindu-se de împlinirea vârstei de 20 de ani!), cu cei chemaţi să le întrupeze concret a fost preponderent şi determinant…
O ultimă precizare, necesară nouă, urmaşilor Fericitului Ieremia, care astăzi suntem în căutarea unei identităţi proprii pe aceste meleaguri: avem o istorie bogată din punct de vedere spiritual, iar rădăcinile pe care le căutăm nu le vom găsi altundeva, ci în acest humus ancenstral în care şi-au lăsat amprenta spirituală şi acei primi fraţi trimişi de Sf. Francisc, cu aprobarea Patriarhilor Romei Eterne, „in partibus”, şi au ajuns şi pe aceste meleaguri pe când mai era încă în viaţă…
O astfel de abordare a acestor fragmente din felul în care Întemeietorul îi vedea şi îi dorea pe Fraţii săi „prezenţi şi viitori” o văd esenţială pentru noi toţi, dar mai ales pentru acei care, tineri sau mai puţin tineri, îşi caută un ţel, un drum si o împlinire în viaţă, iar autorul acestor rânduri îşi exprimă speranţa că eforturile sale de a pătrunde în gândirea Seraficului nostru Părinte vor fi „sămânţa bună căzută în pământ mănos”, ce va aduce ceva roade…

*
* *

1. De Corpore Domini
Dixit Dominus Jesus discipulis suis: Ego sum Via, Veritas et Vita; nemo venit ad Patrem nisi per me. Si cognoceretis me, et Patrem meum utique cognosceretis; et amodo cognoscetis eum et vidistis eum. Dicit ei Philippus: Domine, ostende nobis Patrem, et sufficit nobis. Dicit Jesus: Tanto tempore vobiscum sum et non cognovistis me? Philippe, qui videt me, videt et Patrem meum. Pater lucem habitat inaccessibilem, et spiritus est Deus, et Deum nemo viditumquam. Ideo nonnisi in spiritu videri potest, quia spiritus est qui vivicat; caro non prodest quidquam. Sed nec filius in eo, quod aequalis est Patri, videtur ab aliquo quam Pater, aliter quam Spiritus Sanctus. Unde omnes qi viderunt Dominum Jesum secundum humanitem et non viderunt et crediderunt secundum spiritum et divinitatem, ipsum esse verum Filium Dei, damnati sunt; ita et modo omnes qui videt sacramentum, quod sanctificatur per verba Domini super altare per manum sacerdotis in forma panis et vini, et non vident et crediderunt secundum spiritum et divinitatem, quod sit veraciter sanctissimum corpus et sanguis Domini nostri jesu Christi, damnati sunt, ipso altissimo attestante, qui ait: Hoc est corpus meum et sanguis mei novi testamenti (qui pro multis effundetur), et: Qui manducat carnem meam et bibit sanguinem meum, habet vitam aeternam. Unde spiritus Domini, qui habitat in fidelibus suis, ille est qui recipit sanctissimum corpus et sanguinem Domini. Omnes alii, qui non habent de eodem spiritu et praesumunt recipere eum, iudicium sibi manducat et bibunt.
Unde: Filii hominum, usquequo gravi corde? Ut quid non cognoscitis veritatem et creditis in Filium Dei? Ecce, quotidie humiliat se, sicut quando a regalibus sedibus venit in uterum Virginis; quotidie venit ad nos ipse humilis apparens; quotidie descendit de sinu Patris super altare in manibus sacerdotis. Et sicut sanctis apostolis in v era carne, ita et modo se nobis ostendit in sacro pane.
Et sicut ipsi intuitu carnis suae tantum eius carnem videbant, sed ipsum Deum esse credebant oculis spiritualibus contemplantes, sic et nos videntes panem et vinum oculis corporeis videamus et credamus firmiter, eius sanctissimum corpus et sanguinem vivum esse et verum.. Et tali modo semper est Dominus cum fidelibus suis, sicut ipse dicit: Ecce ego vobiscum sum usque ad consummationem saeculi.

1. Despre Trupul Domnului
Isus spune ucenicilor săi: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-aţi cunoaşte, l-aţi cunoaşte şi pe Tatăl meu; însă de acum înainte îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut. Îi spune Filip: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne ajunge”. Isus îi spune: „De atâta timp sunt cu voi şi nu m-aţi cunoscut? Filip, cine mă vede, îl vede şi pe tatăl meu”.
Tatăl locuieşte într-o lumină de nepătruns, este Dumnezeu şi Duh şi nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Tocmai de aceea nu poate fi văzut decât spiritual, căci este Duhul acela care dă viaţa; carnea nu foloseşte la nimic. Însă şi Fiul, în ceeace este egal cu Tatăl, nu poate fi văzut de nimeni diferit de Tatăl şi diferit de Duhul Sfânt. De aceea, toţi aceia care l-au văzut pe Domnul Isus doar ca om, însă nu l-au privit şi nu au crezut potrivit spiritului şi divinităţii sale, că El este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, sunt osândiţi. Tot astfel şi aceia care care văd sacramentul care este sfinţit prin cuvintele Domnului în mîinile Domnului pe altar, sub chipul pâinii şi al vinului, însă nu văd şi nu cred, potrivit spiritului şi dumnezeirii, că este cu adevărat preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos, sunt osândiţi, deoarece însuşi Cel Preaînalt dă mărturie atunci când spune: „Acesta este Trupul şi Sângele meu, al noului legământ (care se va vărsa pentru mulţi)”. Deasemeni: „Cine mânâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţa veşnică”.
De aceea, Duhul Domnului, care locuieşte în credincioşii săi, El este acela care primeşte Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului. Toţi ceilalţi care nu sunt părtaşi ai aceluiaş Duh şi îndrăznesc să primească Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului, mânânca şi beau propria osândă. Deci: Fii ai oamenilor, până când veţi fi cu inima împietrită? Pentru ce nu vreţi să-l cunoaşteţi şi să credeţi în Fiul lui Dumnezeu?
Iată, în fiecare zi El se umileşte, la fel ca şi atunci când din tronul său regal s-a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi El însuşi vine la noi sub o formă umilă; în fiecare zi se coboară din Sânul Tatălui pe altar, în mâinile preotului. Aşa cum sfinţilor apostoli s-a arătat în trup adevărat, tot aşa şi nouă ni se arată acum în pâinea consacrată. Şi aşa cum ei, cu ochi trupeşti, vedeau doar Trupul Lui, însă, contemplându-l cu ochii spiritului, credeau că El era însuşi Dumnezeu, tot aşa şi noi, văzând pâinea şi vinul cu ochii trupului, trebuie să vedem şi să credem cu tărie că acestea sunt Preasfântul său Trup şi Sânge viu şi adevărat.
Astfel Domnul este tot timpul prezent în credincioşii săi, după cum El însuşi a spus: „Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii”.

Atenţia sfântului Francisc cu privire la raportul dintre fraţii săi şi Sfânta Taină a Altarului se întrezăreşte în toate Scrierile sale care au ajuns până la noi, începând cu prima Regulă, unde afirmă şi îndeamnă: „De aceea nu dorim nimic altceva, nu voim să ne placă şi să ne bucure nimic altceva decât Creatorul şi Mântuitorul nostru, singurul Dumnezeu adevărat, care doar El este plinătatea bunătăţii, tot binele, întregul bine” şi sfârşind cu Testamentul său, unde-i îndeamnă pe fraţi: „Iar aceste sfinte Taine vreau să le ştiu venerate mai presus de orice, preţuite şi păstrate în locuri de cinste. Numele Preasfinte şi Cuvintele Sale vreau să le adun din orice loc nepotrivit şi vă rog ca acestea să fie adunate şi păstratede voi la loc de cinste. Iar pe toţi aceia care sunt învăţaţi în faţa lui Dumnezeu, aceia care trebuie să ne împărtăşească Cuvintele Preasfinte, trebuie să-i cinstim şi să-i respectăm ca pe cei care ne împărtăşesc Duhul şi Viaţa”…
Este un punct bazilar în gândirea sf. Francisc, dar mai ales este „piatra din capul unghiului” din viaţa Întemeietorului nostru, căci esenţial pentru Francisc în viaţa spirituală era „trăirea Evangheliei”, văzută nu doar ca Text, Normă, ci (mai ales aceasta) ca Întrupare a Fiului lui Dumnezeu în noi, printre noi şi pentru noi, folosindu-se, pentru a explica fraţilor săi această dimensiune profundă a credinţei sale, de diverse analogii, cea mai cunoscută fiind cea cu Sfânta Fecioară, pe care o găsim în cea de-a 2-a versiune a Scrisorii către întregul Ordin: „Ascultaţi, fraţii mei: dacă sfânta Fecioară este atât de proslăvită, cum de altfel trebuie şi este drept, este tocmai pentru că l-a purtat (pe Isus) în preasfântul său sân, (…) cât trebuie să fie sfânt, drept şi demn acela care îl atinge cu mâinile sale, care îl primeşte în sufletul şi în trupul său şi îl oferă altora drept hrană pe Cel Nepieritor, în vecie viu şi preamărit şi asupra căruia îngerii doresc cu ardoare să-şi oprească privirile”. Reiese din cele de mai sus, ca şi din primul Îndemn, asupra căruia voim să ne oprim gândul, că Seraficul Părinte dorea pentru sine şi pentru „fraţii pe care Domnul i-a dăruit” o relaţie autentică, o relaţie filială adevărată, asemenea aceleia existentă între tată şi fiu pe plan uman, iar atunci când această dimensiune pământească se dovedea a fi nesatisfăcătoare sau necorespunzătoare, se putea trece chiar şi la ruperea ei, însă doar în favoarea dimensiunii divine, aşa cum a procedat şi el atunci când s-a despuiat de tot ceeace (mai) era pământesc în el pentru a putea afirma cu toată convingerea: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”…
Depăşirea condiţiei de Creatură şi integrarea deplină în condiţia de Fiu este marea sfidă şi neîntrerupta constantă a acestor Îndemnuri, după cum vom vedea mai jos, când vom analiza cuvintele sale de îndrumare şi îndreptare, care ne-au fost transmise de înaintaşii noştri şi din care noi ar trebui să ne facem normă de viaţă.

*

2. De malo propriae voluntatis
Dixit Dominus ad Adam: De omni ligno comede, de ligno autem boni et mali non comedas. De omni ligno paradisi poterat comedere, quia dum non venit contra obedientiam, non peccavit. Ille enim comedit de ligno scientiae boni, qui sibi suam voluntatem appropriat et se exaltat de bonis, quae Dominus dicit et operatur in ipso; et sic per suggestionem diaboli et transgressionem mandati factum est pomum scientiae mali. Unde oportet, quod sustineat poenam.

2. Despre răutatea voinţei proprii
I-a spus Domnul lui Adam: Mânâncă, de vrei, din fructele oricărui pom, însă din roadele pomului cunoştinţei binelui şi răului nu mânca. Adam putea deci să să se înfrupte din roadele oricărui pom din Paradis, iar atâta timp cât a ascultat, nu a păcătuit. Mânâncă de fapt din pomul Cunoştinţei Binelui acela care se face stăpân pe propria voinţă şi se mândreşte de binele pe care Domnul îl arată şi îl face în el: astfel, îndrumat de diavol şi încălcând porunca, s-a transformat pe sine în fruct al cunoştinţei Răului. De aceea este nevoie ca să-şi îndure osânda.

Francisc se dovedeşte a fi un bun pedagog. Pornind de la experienţa sa de viaţă, insistă asupra virtuţii Ascultării, văzută şi trăită de el ca renunţare la năzuinţele proprii în favoarea statutului de Fiu al lui Dumnezeu, dar şi ca o izbăvire de povara unei alegeri primordiale greşite (păcatul strămoşesc). Chiar şi împosesarea de fructul Binelui, adică mândria de a se considera cineva din cauza cunoştinţelor sau abilităţilor cu care cineva este înzestrat de Dumnezeu, se transformă în fruct al Răului, adică în pasiuni dezlănţuite, în tendinţe de dominare asupra celorlalţi, în sete de putere, de îmbogăţire, toate acestea (dar şi multe altele) fiind fructe ale răutăţii, ale diavolului, având şi ele un preţ, ca toate cele ce nu provin de la Dumnezeu, care sunt gratuite, dăruite, preţul fiind tocmai ultima frază din acest avertisment: Este nevoie, este necesar ca să-şi îndure osânda, adică să se zbuciume ca să-şi apere acele iluzii peste care crede că este stăpân.
Francisc, într-una dintre discuţiile pe care le-a avut cu unul dintre puternicii timpurilor sale, la părerea acestuia cum că sărăcia lucie în care trăia el şi cu fraţii săi i-ar fi împiedicat să se dedice pe deplin lui Dumnezeu, i-a răspuns că dacă ar avea averi ar trebui să aibă şi arme cu care să le apere, intrând astfel într-un cerc vicios din care nimeni nu a reuşit să iasă din momentul împosesării frauduloase asupra fructelor „pomului cunoaşterii Binelui şi Răului”, aşa că alegerea Sărăciei ca tovarăşă de viaţă era Calea de ieşire din cercul respectiv, căci Dumnezeu, care are grijă de toate, va avea grijă şi milă de fiii săi, tot aşa cum are grijă de păsările cerului şi de florile câmpului.
Tocmai de aceea următoarea îndrumare, următorul sfat se intitulează (reflectând cele de mai sus):

*

3. De perfecta obedientia
Dicit Dominus in Evangelio: Qui non renuntiaverit omnibuz quae possidet, non potest meus esse discipulus; et: Qui voluerit animam suam salvam facere perdet illam. Ille homo relinquit omnia, quae possidet, et perdit corpus suum, qui se ipsum totum praebet ad obedientiam in manibus sui praelati. Et quidquid facit et dicit, quod ipse sciat, quod non sit contra voluntatem eius, dum bonum sit quod facit vera obedientia est. Et si quando subditus videat meliora et utiliora animae suae quam ea quae sibi praelatus praecipiat, sua voluntarie Deo sacrificet; quae autem sunt praelati, opere studeat adimplere. Nam haec est caritativa obedientia, quia Deo et proximo satisfacit.
Si vero praelatus aliquid contra animam suam praecipiat, licet ei non obediat, tamen ipsum non dimittat. Et si ab aliquibus persecutionem inde sustinuerit, magis eos diligat propter Deum. Nam qui prius persecutionem sustinet, quam velit a suis fratribus separari, vere permanet in perfecta obedientia, quia ponit animam suam pro fratribus suis. Sunt enim multi religiosi, qui sub specie meliora videndi quam quae sui praelati praecipiunt, retro aspiciunt et ad vomitum propriae voluntatis redeunt; hic homicidae sunt propter mala sua exempla multas animas perdere faciunt.

3. Despre desăvârşita ascultare
Spune Domnul în Evanghelie: Cine nu renunţă la tot ce are, nu poate fi ucenicul meu şi cine vrea să-şi izbăvească viaţa, o va pierde.
Se leapădă de tot ceeace are şi îşi pierde propriul trup acela care depune întreaga sa fiinţă, drept ascultare, în mâinile păstorilor săi. Şi orice ar face sau spune, atunci când ştie că nu sunt împotriva voinţei acestora, doar să fie bine ceeace face, este adevărată ascultare. Iar atunci când cel aflat sub ascultare vede ceva ce crede că ar fi mai de folos sufletului său decât ceeace îi cele poruncite de prelatul său, de bună voie să sacrifice lui Dumnezeu voinţa sa; iar porunca păstorului său să se străduiască să o împlinească. Aceasta este, de fapt, ascultarea autentică, întrucât este plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor.
Iar dacă prelatul porunceşte aceluia ceva ce se împotriveşte sufletului său, este îndreptăţit să nu-i dea ascultare, dar nu şi să se despartă de el. Iar dacă din această cauză va trebui să suporte prigoană din partea unora, cu atât mai mult să fie îngăduitori cu aceştia, din dragoste faţă de Dumnezeu. Acela care suportă mai degrabă prigoana decât despărţirea de fraţii săi, rămâne cu adevărat în ascultarea desăvârşită, fiindcă „îşi dă viaţa” pentru fraţii săi.
Există, de fapt, mulţi călugări care, sub pretextul că ar vedea cum stau lucrurile mai bine decât prelaţii lor, se întorc îndărăt la vărsătura propriei voinţe.
Aceia sunt asemenea ucigaşilor şi sunt cauză de pierzanie pentru multe suflete prin relele lor exemple.

Una dintre condiţiile esenţiale ale „urmării lui Cristos” (sequela Christi) este tocmai „lepădarea de sine”, această anihilare (kenosis) a voinţei proprii în favoarea voinţei divine în ceeace ne priveşte, despre care vorbeşte sf. Francisc în acest Avertisment la care ne oprim cu gândul şi (mai ales) cu inima.
Trebuie făcută, mai întâi, o precizare: sunt atât de puţine şi (atât) de binecuvântate sufletele care au o linie de comunicare „directă” cu Dumnezeu, însă nici acestea nu sunt „scutite” de intermedierea Bisericii în relaţia lor cu Dumnezeu, ba chiar dimpotrivă, căci autenticitatea acestui tip de relaţii privilegiate dintre Dumnezeu şi Om este evaluată şi autentificată doar de către singura instituţie de drept divin, Sfânta Maică Biserica, prin acei „prelaţi” la care se referă sf. Francisc în acest avertisment pe care ni-l adresează nouă, fraţilor săi, celor din trecut şi celor de azi, când „charisma” se „găseşte” cam peste tot, aşa cum (de altfel) era prezentă şi acum opt veacuri, după cum a fost prezentă printre oameni încă de la crearea Omului, atunci când acesta a considerat că fructul ce atârna în copacul Cunoaşterii Binelui şi Răului era atât de frumos şi bun la gust…
Textul acestui Îndemn vorbeşte de la sine, pentru Francisc „a trăi Evanghelia” însemnând nu numai „despuierea” de tot ce era pământesc în el, inclusiv relaţia de apartenenţă familială, ci (mai ales) „dăruirea de sine” în favoarea acelei instituţii divino-umane care reprezintă unica legătură dintre Dumnezeu şi Om pe acest pământ şi în această viaţă care este Sfânta Maică Biserica, prin păstorii chemaţi să conducă turma lui Cristos pe şi spre Cale, Adevăr şi Viaţă.
Francisc vrea de la fraţii săi nu o ascultare oarbă, ci una evaluată de conştiinţa proprie, însă această evaluare vrea să fie „cernută” prin sita Carităţii, a Iubirii faţă de aproapele, cu atât mai mult dacă acest „aproape” este cel care este pus să aibă grijă de noi şi să ne netezească calea spre întâlnirea cu Cristos. Din acest punct de vedere, Renunţarea capătă o valoare nouă, aceea de Colaborare între toţi aceia care îl caută, chiar dacă din poziţii ierarhice diferite, pe acelaşi Cristos, care, nu trebuie s-o uităm!, „s-a nimicit pe sine însuşi pentru ca noi să avem viaţă şi să o avem din belşug”.
Acela care se încăpăţânează să rămână doar la părerile proprii, folosindu-se de scuzele cele mai aiuritoare ( însă la fel de neconvingătoare!) nu face altceva decât să se ucidă pe sine însuşi, fără a mai pune la socoteală răul făcut altora prin încăpăţânarea sa, iar acest ultim aspect este cel cu adevărat grav, căci Dumnezeu, e adevărat, ne-a lăsat posibilitatea de a decide ce vrem să facem cu viaţa noastră, însă nu şi cu viaţa aproapelui nostru, care poate că vede în noi un far, pe când nu suntem decât un opaiţ pe cale să se stingă şi să-i lase fără lumină şi pe alţii…

*

4. Ut nemo appropiet sibi praelationem
Non veni ministrari, sed ministrare, dicit Dominus. Illi qui sunt super alios constituiti, tantum de illa praelatione glorientur, qantum si essent in abluendi fratrum pedes officio deputati. Et quanto magis turbantur de ablata sibi praelatione quam de pedum officio, tanto magis sibi loculos ad periculum animae componunt.

4. Ca nimeni să nu se facă stăpân pe însărcinarea de prelat
„Nu am venit ca să fiu slujit, ci ca să slujesc” spune Domnul. Aceia care au fost puşi deasupra altora, să nu se mândrească cu prelatura lor mai mult decât ar face-o dacă ar fi fost rânduiţi să slujească fraţilor spălându-le picioarele. Iar dacă mâhnirea lor la pierderea prelaturii va fi mai mare decât pierderea slujirii spălării picioarelor, înseamnă că adună averi necistite şi pun în pericol sănătatea sufletului lor.

Răul social prin excelenţă astăzi, ca şi acum opt veacuri, când Francisc îi avertiza pe fraţi împotriva lui, a fost şi este Setea de putere. Francisc, pe tot timpul vieţii sale, în efortul de „a trăi conform Sfintei Evanghelii”, a adoptat ca mod de trai soarta vitregă a categoriilor sociale cele mai expuse ale timpului său, (realitate existenţială ce continuă, din păcate, şi azi, aşa că alegerea sa este valabilă şi pentru noi hic et nunc!) adică: situaţia celor slabi asupriţi de către cei puternici, precarietatea vieţii acestora, pribegia lor spre un loc mai bun sub soare, munca lor extenuantă pentru hrana zilnică, etc. Această alegere a modului de viaţă nu putea să nu se răsfrângă, atunci când numărul fraţilor „dăruiţi lui de Dumnezeu” a crescut, şi asupra structurii organizatorice a Ordinului, el personal nutrind o aversiune faţă de orice formă de putere care depăşea simpla organizare a fiecărui grup de fraţi, de acum răspândiţi prin întreaga creştinătate cunoscută pe atunci. A acceptat, nu fără o oarecare neplăcere, instituţionalizarea fraţilor săi şi transformarea lor în Ordin, însă avertismentele sale faţă de consecinţele ierarhizării interne sunt deasemeni o constantă a Scrierilor sale ajunse până la noi. Însăşi alegerea numelui care trebuia să definească întregul grup reflectă aceasta (nu ca o contestare, ci ca o onoare!), iar Îndemnul de mai sus este doar una dintre aceste învăţături pe care le-a adresat fraţilor săi, însă cu acest aspect pe care fraţii îl întâlnesc în viaţa de zi cu zi, ne vom întîlni şi în alte sfaturi ale lui Francisc ajunse până la noi, iar cele două extreme ale slujirii expuse de Francisc în avertismentul de mai sus, adică prelatura şi spălarea picioarelor rezumă foarte clar rândurile de mai sus.

*
5. Ut nemo superbiat, sed glorietur in cruce Domini
Attende, o homo, in quanta excellentia posuerit te Dominus Deus, quia creavit et formavit te ad imaginem dilecti Filii sui secundum spiritum. Et omnes creaturae, quae sub caelo sunt, secundum se serviunt, cognoscunt et obediunt Creatori suo melius quam tu. Et etiam daemones non crucifixerunt eum, sed tu cum ipsis crucifixisti eum et adhunc crucifigis delectando in vitis et peccatis. Unde ergo potes gloriari? Nam et tantum esses subtilis et sapiens quod omnes scientiam haberes et scires interpretari omnia genera linguarum et subtiliter de caelestibus rebus perscrutari, in omnibus his non potes gloriari; quia unus daemon scivit de caelestibus et modo scit de terrenis plus quam summae sapientiae cognitionem a Domino receperit specialem. Similiter et si esses pulchrior et ditior omnibus et etiam si facere mirabilia, ut daemones fugares, omnia ista tibi sunt contraria et nihil ad te pertinet et in his nil potes gloriari, sed in hoc possumus gloriari in infirmitatibus nostris et baiulare quotidie sanctam crucem Domini nostri Jesu Christi.

5.Ca nimeni să nu se îngâmfeze,
ci cu toţii să se mândrească în Crucea Domnului
Ia aminte, omule, la măreaţa condiţie în care te-a pus Domnul Dumnezeu, cel care te-a creat şi plăsmuit ca imagine a Fiului său preaiubit după trup şi asemenea Lui după Duh.
Şi toate creaturile de sub cer , fiecare potrivit propriei stări, îl slujesc, îl cunosc şi îl ascultă pe Creatorul lor mult mai bine decât tine. Nu diavolii l-au răstignit, ci tu ai fost acela care, împreună cu ei, l-ai răstignit şi îl răstigneşti atunci când te bălăceşti în vicii şi păcate. Deci, cu ce te poţi făli?
De fapt, dacă tu ai fi fost atât de atât de ager şi înţelept încât să fi stăpânit toată ştiinţa şi să fi vorbit toate limbile şi cu multă grijă să fi scrutat realităţile cereşti, cu toate acestea tu nu te poţi lăuda; căci un singur diavol a cunoscut adevărurile cereşti şi acum le ştie şi pe cele pământeşti mai bine decât toţi oamenii împreună, admis fiind că ar fi existat cineva care să fi primit de la Domnul o singulară cunoaştere a întregii înţelepciuni.
Deasemeni, chiar să fi fost tu cel mai frumos şi cel mai bogat dintre toţi, chiar să fi făcut tu lucruri de negrăit, cum ar fi alungarea diavolilor, toate acestea îţi sunt o piedică, nu aparţin iscusinţei tale şi în ele nu te poţi mândri cu nimic; doar în acestea putem să ne mândrim, adică cu neputinţele noastre şi prin purtarea pe umerii noştri, în fiecare zi, a Crucii Domnului nostru Isus Cristos.

Incisivitatea sf. Francisc faţă de deviaţiile (omeneşti, de altfel) pe care voia să le corijeze în viaţa primei fraternităţi adunate în jurul său, dar şi în jurul ideilor sale inovatoare, este clară: dacă cineva caută în mijlocul acelui grup de „păguboşi” care cerşeau din uşă-n uşă „fărâmiturile de la masa” bogaţilor şi care ofereau în schimb doar „pace şi bine”, onoruri şi bogăţii, atunci locul său nu este acolo. Nu contesta un mod de viaţă, ci voia doar să trăiască, el şi fraţii săi, altfel. Era o alegere care a zgândărit, atunci ca şi astăzi, orgolii, care a zguduit şi zguduie conştiinţe, o alegere care însă a perpetuat de-a lungul veacurilor viabilitatea unui vis, egalitatea dintre toţi oamenii, ca fii ai lui Dumnezeu. Nu condiţia socială, nu avuţiile, nu ştiinţa, nu înţelepciunea sunt cele care îi unesc pe oameni, ci neputinţa, suferinţa, adică tocmai ceeace reprezintă Crucea lui Cristos, acel tragic, dar şi minunat rezumat al condiţiei umane, tot ceeace Isus a purtat cu El sus, pe Crucea Mântuirii, pentru a le purifica şi reorienta în şi pentru viaţa celor ce au crezut şi cred Veştii celei bune. Iar Francisc nu vrea să facă altceva, prin acest Avertisment, decât să-i îndrume pe fraţii săi pe Calea cea Bună. Iar pentru aceasta, suferinţa este necesară, este purificatoare: Calea Crucii nu este o plimbare, ci un urcuş, o asceză . Un urcuş cu o cruce pe umeri, iar această cruce nu este altceva decât însumarea tututor delăsărilor noastre, a ezitărilor noastre, a nepăsărilor noastre, a omisiunilor noastre, căci alte păcate nu avem, nu-i aşa?
A, ar mai fi şi „clandestinii” ce stau călare pe crucea fiecăruia dintre noi, dar asta este o altă poveste, căci aceşti „clandestini” sunt: mândria noastră, patimile noastre, laşităţile noastre, trădările noastre, şi cu ele înaintăm pe cale…

*

6. De imitatione Domini
Attendamus, omnes fratres, bonum pastorem, qui pro ovibus suis salvandis crucis sustinuit passionem. Oves Domini secutae fuerunt eum in tribulatione et persecutione, verecundia et fame, in infirmitate et tentatione et ceteris aliis; et de his receperunt a Domino vita sempiternam. Unde magna verecundia est nobis servis Dei, quod sancti fecerunt opera et non recitando ea volumus recipere gloriam et honorem.

6. Despre Urmarea lui Cristos
Să privim cu atenţie, fraţilor, la Bunul Păstor, care, pentru mântuirea oiţelor sale, a pătimit pe cruce. Iar ele l-au urmat în încercări şi persecuţii, în înjosire şi foame în boli şi încercări şi altele asemenea şi pentru aceasta au primit de la Domnul viaţa cea veşnică. De aceea, mare este ruşinea noastră, ca slujitori ai lui Dumnezeu, căci sfinţii au împlinit toate acestea, iar noi vrem să primim răsplata şi cinstea doar povestind faptele lor.

Impostura, făţărnicia, iată numele adevărat al celor criticate de Francisc în cele de mai sus. Adică înfierarea acelor fapte şi atitudini pe care noi obişnuim să le mascăm, de multe ori, sub denumirile (destul de inofensive) de Prudenţă, Înţelepciune şi altele asemenea. Duplicitatea comportamentală, atât de practicată azi în relaţiile inter-umane, era „la modă” şi pe timpul sf. Francisc, căci a fost şi este una dintre faţetele a ceeace numim azi „corect din punct de vedere politic”, pe româneşte „una spunem şi alta gândim” despre o persoană, despre o situaţie, un eveniment, un comportament, etc.
O astfel de atitudine a creat şi continuă să creeze cele mai mari probleme mai ales în educaţie, căci nu numai că invită la duplicitate, dar şi obligă persoanele la aceasta, tocmai pentru că a devenit normă de viaţă. O anumită situaţie poate fi pusă în discuţie direct, „fără perdea”, sau „cu delicateţe”, dar „nu ascunsă”, doar pentru că nu vrem să rănim pe cineva; modul în care se pune în discuţie problema respectivă depinzând de sensibilitatea persoanei respective şi a aceleia către care este adresată. Este tocmai ceeace face Francisc când înfierează comportamentul unora, ce se mândreau cu faptele înaintaşilor lor, asumându-şi şi meritele respective, fără ca faptele săvârşite de înaintaşii lor să se oglindească în viaţa lor de zi cu zi.
Desigur, „a lua atitudine, a-şi asuma răspunderea” implică curaj de a merge „împotriva curentului” la modă, dar şi aceasta face parte din alegerea de viaţă a lui Francisc, deci şi a noastră, a acelora care ne mândrim şi ne-am făcut o îndeletnicire doar „din a povesti faptele lui”…

*
7. Ut bona operatio sequatur scientiam
Dicit apostolus: Littera occidit, spiritus autem vivificat. Illi sunt mortui a littera qui tantum sola verba cupiunt scire, ut sapientiores teneantur inter alios et possint acquirere magnas divitias dantes consanguineis et amicis. Et illi religiosi sunt mortui a littera, qui spiritum divinae litterae nolunt sequi, sed solum verba magis cupiunt scire, et aliis interpretari. Et illi sunt vivificati a spiritu divinae litterae, qui omnem litteram, quam sciunt et cupiunt scire, non attribunt corpori, sed verbo et exemplo reddunt ea altissimo Domino Deo cuius est omne bonum.

7. Ca faptele bune să însoţească ştiinţa
Spune apostolul: Litera ucide, Duhul însă dă viaţă. Sunt morţi din cauza obtuzităţii (a literei, a închiderii mentale, n.a.) toţi aceia care care doresc să cunoască doar cuvintele, pentru a fi apoi recunoscuţi ca înţelepţi de către alţii şi să poată astfel aduna mari averi pe care să le împartă la rude şi prieteni. Tot astfel sunt morţi din aceeaşi cauză acei călugări care nu vor să urmeze spiritul divinei Scripturi, ci doresc să cunoască doar cuvintele, pentru a le spune altora. Sunt însă întăriţi de Duhul divinei Scripturi aceia care tot ceeace ştiu şi tot ceeace doresc să ştie nu şi-l atribuie propriului eu, ci restituie totul, cu vorba şi exemplul personal, Preaînaltului Domn Dumnezeu, căruia îi aparţine orice bine.

Aversiunea sf. Francisc faţă de ştiinţă, faţă de toţi aceia care doreau să studieze, se pare că ne-a fost transmisă de memoria colectivă (tradiţia Ordinului, n.a) în mod eronat, după cum dau mărturie nu numai textul de faţă, ci şi studiile făcute asupra acestui aspect în ultimii 50 de ani care au trecut de la Conciliul Vatican II şi de la implicitul impuls de reorientare către origini dat de către acesta Ordinelor şi Mişcărilor religioase din cadrul Bisericii, căci nu aceasta reiese din textul de mai sus, ca şi din altele asemenea, din care cel mai cunoscut este scrisoarea pe care Francisc a trimis-o sf. Anton de Padova, în acel timp Provincial la Bologna, prin care aproba ca acesta să predea fraţilor Teologia, cu condiţia ca studiul să nu stingă în profesori şi în studenţi spiritul şi dorinţa de rugăciune.
În textul acestei Îndrumări pe care o analizăm, găsim aceleaşi orientări amintite mai sus, exprimate mai clar decât în scrisoarea amintită. De exemplu, motivaţia unora pentru ştiinţă: setea de avere şi de căpătuire personală şi familială. Apoi satisfacerea Ego-ului personal, nevoia de a demonstra altora „cine suntem noi”, etc.
Da, pare a ne spune Patriarhul şi Întemeietorul nostru în acest text, este nevoie şi este bine să studiem, să stăm aplecaţi deasupra Scripturii, căci fără studiu, fără meditarea textelor sfinte contactul nostru cu Cel ce ne-a creat este frânt, neîmplinit. Iar dacă suntem chemaţi să împărtăşim şi altora fructele meditaţiilor noastre, atunci misiunea noastră devine şi mai impegnativă, mai copleşitoare…

*
8. De peccato invidiae vitando
Ait apostolus: Nemo potest dicere: Dominus Jesus, nisi in Spiritu Sancto; et: Non est qui faciat bonum, non est usque ad unum. Quicumque ergo invidet fratri suo de bono, quod Dominus dicit et facit in ipso, pertinet ad peccatum blasphemiae, quia ipsi Altissimo invidet, qui dicit et facit omne bonum.

8. Despre evitarea păcatului invidiei
Iarăşi (spune) apostolul: Nimeni nu poate să spună: Doamne Isuse, decât în Duhul Sfânt; şi iarăşi: nu este nimeni care să facă binele, nici măcar unul”. De aceea, oricine invidiază pe fratele său în privinţa binelui pe care Domnul îl săvârşeşte în el, blestemă, deoarece îl invidiază pe însuşi Cel Preaînalt, care spune şi face tot binele.

Un alt obstacol în viaţa fraternităţii franciscane adevărate scos la iveală şi condamnat de Întemeietorul nostru este şi păcatul invidiei, atât de prezent şi azi printre urmaşii săi, chiar dacă au trecut opt veacuri de la acest Avertisment. Ar ajunge doar să ne facem un serios examen de conştiinţă ca să ne dăm seama că reproşul sfântului Francisc ne priveşte, fără nici o îndoială, direct şi personal şi că nu ne mai rămâne decât să încercăm să ne recâştigăm încrederea Lui şi a fraţilor pentru a putea fi din nou fraţi ai săi şi fii ai lui Dumnezeu…

*
9. De dilectione
Dicit Dominus: Diligite inimicos vestros (beneficite his qui oderunt vos, et orate pro persequentibus et calumniantibus vos). Ille enim veraciter diligit inimicum suum, qui non dolet de iniuria, quam sibi facit, sed de peccato animae suae uritur propter amorem Dei. Et ostendat ei ex operibus dilectionem.

9. Despre iubirea faţă de duşmani
Spune Domnul: iubiţi-i pe duşmanii voştri (faceţi bine acelora care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru aceia care vă persecută şi vă calomniază). De fapt, cu adevărat îl iubeşte pe duşmanul său acela nu se întristează din cauza nederptăţii pe care acela i-o face, ci arde în sufletul său, din dragoste faţă de Dumnezeu, din cauza păcatului aceluia. Iar această iubire să i-o arate prin fapte.

De dilectione…
Poate că era mai exact şi mai evanghelic ar fi fost ca acest Îndemn să fi avut drept titlu: De predilectione, căci Iubirea faţă de duşmani, concurenţi, adversari, dar şi confraţi, familiari, prieteni, cunoştinţe sau oricum mai putem traduce acest titlu, tot la aceeaşi realitate cotidiană se referă: la atitudinea pe care o adoptăm şi o demonstrăm faţă de aceia care nu sunt de aceeaşi părere cu noi în lucrurile mărunte, în viaţa de zi cu zi, faţă de aceia care ne stau alături zilnic, cu care împărţim viaţa şi ne împărtăşim visele şi care la un moment dat au curajul de a ne trage de urechi şi să ne spună: vezi că dacă continui aşa, o dai în bară…
Am făcut precizarea în privinţa titlului, deoarece nu este doar o simplă plăcere a-l iubi pe cel ce este critic în raporturile pe care le ai cu el, oricare ar fi acestea, ci o iubire dusă până la sacrificiu, ce include înţelegere, iertare, acceptare, adică tocmai o predilecţie, o iubire care depăşeşte totul, fără nici o limită sau constrângere.

*
10. De castigatione corporis
Multi sunt, qui dum peccant vel iniuriam recipiunt, saepe inculpant inimicum vel proximum. Sed non est ita: quia unusquisque in sua potestate habet inimicum, videlicet corpus, per quod peccat. Unde beatus ille servus, qui talem inimicum traditum in sua potestate semper captum tenuerit et sapienter se ab ipso custoderit; quia, dum hoc fecerit, nullus alis inimicus visibilis vel invisibilis ei nocere poterit.

10. Despre mortificarea trupului
Sunt mulţi aceia care, atunci când păcătuiesc, sau atunci când li se face vreo nedreptate, obişnuiesc să dea vina fie pe duşman, fie pe aproapele său. Însă aceasta nu este drept: fiecare îl are în stăpânirea sa pe duşman, adică trupul, cu ajutorul căruia păcătuieşte. De aceea, fericită acea slugă care va ţine totdeauna sub stăpânire pe duşmanul încredinţat puterii sale şi cu înţelepciune se va păzi de el, deoarece, dacă se va comporta astfel, nici un duşman, vizibil sau invizibil, nu-i va putea pricinui necazuri.

Francisc intră în profundul psihologiei umane, mai ales în psihologia celui care se simte „cu musca pe căciulă” şi care caută scuze întotdeauna, în loc să-şi asume vina, sau partea sa vină într-o situaţie sau alta. Mai mult, extinde categoria luată în consideraţie şi la cei cărora li s-a făcut, cândva, vreo nedreptate oarecare, iar ţinta urii lor fiind „duşmanul”, real sau imaginar, sau chiar apropiaţii săi. În realitate, ne spune Francisc, principalii vinovaţi suntem noi, căci putem ţine în frâu principalul nostru duşman, adică „trupul, carnea”, prin care păcătuim, fie din voinţă proprie, fie împinşi la păcat de alţii. Este mai uşor şi mai comod, vrea să ne spună Întemeietorul nostru, să îndrepţi degetul spre altul, decât spre sine însuşi…
De altfel, acest tip de comportament este la fel de vechi ca şi omul: Adam, atunci când a fost căutat de către Dumnezeu prin Paradis, s-a ascuns prin tufişuri, iar la „nedumerirea” lui Dumnezeu pentru ce un astfel de comportament, a „îndreptat degetul”, a indicat-o pe femeia sa, Eva („mama tuturor celor vii”), ca responsabilă a situaţiei ruşinoase în care se afla (era „gol”, iar „bunul-simţ” îi sugera că nu este frumos să umbli „gol” în faţa lui Dumnezeu…). Eva, la rândul ei, îl indică pe „şarpe” ca fiind vinovat, întrându-se astfel într-un cerc vicios din care nu se iese decât prin înfrânare, mortificare…
O altă dimensiune pe care pare să o sugereze textul (în partea sa finală, unde nu se mai face referinţă doar la „trup”, ci la „duşman” în general, adică şi la egoism, la cultul propiului eu, la edonism; cu alte cuvinte Francisc ia în consideraţie întreaga dimensiune comportamentală a Omului, nu doar carnea. Că este aşa, ne-o dovedeşte chiar şi o privire superficială aruncată asupra vieţii sale. Francisc, pe când „mai trăia încă în păcat”, se întreabă nu numai ce se întâmplă cu el, ci şi ce se întâmplă cu lumea, ce poate face el ca viaţa lui şi viaţa lumii să fie conformă „Evangheliei lui Cristos”, iar concluzia la care pare să fi ajuns este tocmai aceea a ruperii „cercului vicios” de care amintem mai sus, adică: Nu „arătarea cu degetul” este soluţia, ci „asumarea răspunderii”, atât a propriilor greşeli, dar şi a „tot ceeace spune sau face Domnul” prin unul sau altul. Francisc era conştient, de exemplu, că multe lucruri nu făceau cinste Bisericii din timpul său, dar nu a „arătat cu degetul”, asemenea diverselor mişcări eretice ale timpului, nu a stat pe margine cu degetul întins spre „făptaş”, ci şi-a suflecat mânecile hainei şi s-a aruncat în vâltoare, dispus să „plătească” personal pentru ca situaţiile respective, personale sau comunitare, să nu se mai repete…

*
11. Ut nemo corrumpatur malo alterius
Servo Dei nulla res displicere debet praeter peccatum. Et in quocumque modo aliqua persona peccaret, et propter hoc servus Dei non ex caritate turbaretur et irasceretur, thesaurizat sibi culpam: Ille servus Dei, qui non irascitur neque conturbat se pro aliquo recte vivit sine proprio. Et beatus est, qui non remanet sibi aliquid reddens quae sunt caesaris caesari, et quae sunt Dei Deo.

11. Ca nimeni să nu se scandalizeze de păcatul altuia
Slujitorului lui Dumnezeu nimic nu trebuie să-i facă silă, în afară de păcat. Şi, indiferent de felul în care acela păcătuieşte, iar slujitorul lui Dumnezeu, din cauza păcatului aceluia şi necălăuzit fiind de iubirea faţă de aproapele, se va scandaliza şi mânia, strânge pentru sine, ca pe un tezaur, vina aceluia. Însă acel slujitor care nu se mânie şi nu se scandalizează pentru numic, cu adevărat trăieşte fără nimic al său. Fericit este, căci dăruind Cezarului ce îi aparţine Cesarului şi lui Dumnezeu ce-i aparţine lui Dumnezeu, nu-i rămâne nimic pentru sine.

A face pe „moraliştii” face parte din natura umană chiar mai mult decâd suntem dispuşi să o admitem, iar Francisc vrea să ne pună în gardă, în acest Avertisment, tocmai împotriva acestei pre-dispoziţii (atât de) umane…
A vedea „paiul din ochiul altuia, dar bârna din ochiul nostru, nu” este poate cea mai subtilă ispită a diavolului, căci astfel „adunăm, ca pe un tezaur”, vina aceluia pe care îl arătăm cu degetul, căci, comportându-ne astfel, „nu suntem călăuziţi de iubirea faţă de aproapele” de care pomeneşte Francisc.
Sila faţă de păcat trebuie să înceapă şi să se oprească de la şi la propiile păcate, nu de la cele ale altora, căci doar prin schimbarea radicală a propriului comportament putem genera o schimbare în comportamentul altuia, implicit o schimbare la nivel social. Acest tip de comportament nu înseamnă „indiferenţă faţă de comportamentul altuia”, ci dimpotrivă, „implicare prin exemplu, nu doar prin vorbă”, iar „a dărui Cezarului ce este al lui” vrea să spună recunoaşterea propriilor slăbiciuni şi păcate, care, cu siguranţă, sunt motiv de scandal pentru alţii, iar „a dărui lui Dumnezeu ce este al lui” vrea să fie un îndemn la a ne elibera de ceeace nu ne aparţine sau aparţine „Cezarului”, păcatul inclusiv, iar o recunoaştere a faptului că uneori mai facem şi noi puţin bine, acesta se datorează harului lui Dumnezeu care lucrează în noi în ciuda tuturor încăpăţânărilor noastre, adică tocmai o caracteristică a minorităţii franciscane, poate cea mai importantă…

*

12. De cognoscendo spiritu Domini
Sic potest cognosci servus Dei, si habet de spiritu Domini: cum Dominus operaretur per ipsum aliquod bonum, si caro eius non inde se exaltaret, quia semper est contraria omni bono, sed si magis ante oculos se haberet viliorem et omnibus aliis hominibus minorem se existimaret.

12. Cum putem recunoaşte Duhul Domnului
După acest semn se poate recunoaşte dacă slujitorul lui Dumnezeu îl are în el pe
Duhul Domnului: dacă, atunci când Domnul face ceva bun prin mijlocirea sa, „carnea” sa nu se trufeşte – întrucât „carnea” este împotriva oricărui bine – , ci îl face să se dispreţuiască şi să se considere ultimul dintre oameni.

Examenul de conştiinţă, iată la ce ne îndeamnă Întemeietorul aici, căci de multe ori ne amăgim că, de fapt, ceilalţi nu ne înţeleg, că nu vor să descifreze adevăratele noastre intenţii, că se opresc doar asupra aspectelor „colaterale”… etc.
Însă de câte ori ne întrebăm dacă gândurile şi faptele noastre corespund aşteptărilor altora, a acelora ce aşteaptă de la noi un cuvânt de îndrumare, un model de viaţă? Ne limităm, de cele mai multe ori să ne plângem că nu suntem înţeleşi, însă chiar (sau doar) acesta este adevărul? Chiar nu au acele „reproşuri” nici o acoperire? Sau poate ca ar trebui să ţinem seama şi de faptul că acele reproşuri ne sunt făcute tocmai de aceia care ne cunosc mai bine decât suntem dispuşi să o admitem, că da fapt nu sunt doar critici, ci şi îndemnuri la a ne corecta? Oare atitudinea noastră în astfel de situaţii nu poate fi numită „trufie”?
Facem multe lucruri bune în viaţa noastră, e adevărat. Însă aceste lucruri le facem doar noi, sau mai sunt şi alţii care le fac mai bine şi mai profund decât noi? Sau tocmai invidia, chiar dacă inconştientă, ne determină să nu acceptăm ca alţii să fie mai presus decât noi? Examenul de conştiinţă, făcut zilnic (sau chiar de mai multe ori pe zi), la care ne îndeamnă sf. Francisc pe noi, ca şi roadele străduinţelor şi nevoinţelor sale pe calea grea a „urmării lui Cristos” ar trebui să ne dea, cu ajutorul Sf. Duh, răspunsurile bune şi să ne arate Calea de urmat, ce nu poate fi decât cea a Crucii…

*
13. De patientia
Beati pacifici, quoniam filii Dei vocabuntur. Non potest cognoscere servus Dei, quantam habeat patientiam et humilitatem in se, dum satisfactum est sibi. Cum autem venerit tempus, quod illi qui deberent sibi satisfacere, faciunt sibi contrarium, quantam ibi patientiam et humilitatem tantam habet et non plus.

13. Despre răbdare.
Fericiţi cei paşnici, deoarece vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Slujitorul lui Dumnezeu nu poate şti câtă răbdare şi umilinţă are, atâta timp cât i se dă totdeauna dreptate. Însă câtă răbdare şi umilinţă va avea atunci când va veni timpul în care toţi cei care ar trebui să-i dea satisfacţie i se vor împotrivi, doar atâta are şi nimic mai mult.

O contiunare mai potrivită pentru „avertismentul” şi îndemnul de viaţă precedent, nici că se putea…
Calea pe care noi, cu toţii, am ales-o pentru a-l urma pe Cristos, calea indicată şi străbătută de către sf. Francisc, nu este presărată cu flori, cum nu a fost nici cea a lui Isus (sau a lui Francisc), ci mai degrabă cu mărăcini. Spinii acestora, chiar dacă nu lasă răni adânci şi nu sunt la fel de dureroşi ca cei din cununa de spini a Celui Răstignit, sunt totuşi destul de supărători, iar scoaterea lor presupune multă răbdare, tocmai datorită subţirimii şi fragilităţii lor…
Cer, cu alte cuvinte, multă răbdare, iertare şi uitare (în toate sensurile, fizică şi psihică mai ales)…
Spini de acest gen pot fi pot fi, aşa cum rezultă din Avertismentul de mai sus, toate situaţiile în care nu suntem de acord cu alţii (sau alţii nu sunt de acord cu noi, iar aici „spinul” este mult mai „gros” şi mai dureros!), situaţiile în care ne simţim „persecutaţi” (pe drept sau pe nedrept!), cele în care o idee a noastră nu are prioritate, căci cele ale altora se dovedesc a fi mai realiste şi mai realizabile decât ale noastre, etc.
De câtă răbdare, înţelegere şi acceptare a realităţii dăm dovadă în aceste situaţii? Acesta este „metrul” răbdării noastre…
Şi poate ar fi aici cazul să definim aici şi ce vrea să însemne pentru noi dreptatea (în sensul de satisfactio-satisfacţie, despre care vorbeşte Francisc, un concept care este, după părerea mea, bazilar în spiritualitatea noastră).
De obicei, unuia sau altuia i se dă dreptate doar după petrecerea unui eveniment, de obicei negativ (a avut dreptate cutare…) însă cât ne străduim noi ca o situaţie sau alta să nu se petreacă? Sau ne mulţumim să ni se recunoască faptul că am avut dreptate?
Cred că trebuie să avem răbdare multă şi să încercăm să anticipăm astfel de situaţii ce se petrec doar la timpul trecut şi să le orientăm spre prezent şi viitor…
N-ar fi prea greu, trebuie doar să avem răbdare…

*
14. De paupertate spiritus
Beati pauperes spiritu, quoniam ipsorum et regnum caelorum. Multi sunt, qui orationibus et officiis insistentes multas abstinentias et afflictiones in suis corporis faciunt, sed de solo verbo, quod videtur esse iniuria surorum corporum vel de aliqua re, quae sibi auferretur scandalizati continuo perturbantur. Hic non sunt pauperes spiritu; Quia qui vere pauper est spiritu, se ipsum odit diligit et eos diligit qui eum percutiunt in maxilla.

14. Despre sărăcia spirituală
Fericiţi cei săraci întru spirit, căci a lor este împărăţia lui Dumnezeu. Sunt mulţi aceia care, rugându-se cu insistenţă şi făcând mulţime fapte bune, postind şi mortificându-şi trupul, din cauza unui singur cuvânt care lor li se pare injurios, sau din cauză că un anumit lucru le este luat, imediat se scandalizează şi se mânie. Aceştia nu sunt săraci întru spirit, deoarece cine este cu adevărat sărac întru spirit se urăşte pe sine însuşi şi îi iubeşte pe cei care le pălmuiesc obrazul.

Fericirile propovăduite de Isus, în toată integritatea lor, explicate de Francisc…
Suntem cu adevărat fericiţi, noi, urmaşii acestui mare sfânt, că putem beneficia de o explicaţie de „primă mână” cu privire la modul în care se raporta Întemeietorul nostru la Cuvântul Evangheliei, însă nu trebuie să uităm că acest cuvânt de îndrumare este în acelaşi timp şi un avertisment, un îndemn la sinceritate faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, un îndemn la autenticitate şi (mai ales aceasta!), un îndemn la îndreptare, la a da bun exemplu…
De coerenţă mai ales…
Iar aici, Francisc taie în carne vie…
Isus nu a proclamat doar Fericirile, dar a mai afirmat şi că „nu toţi aceia care spun: Doamne, doamne, vor intra în Împărăţia cerurilor…”, iar în privinţa „evaluării” finale, a fost şi mai categoric: „Plecaţi din faţa mea, blestemaţilor”…
Tot la fel de categoric este şi Francisc, mai ales în privinţa unor lucruri, fapte şi atitudini care nouă, urmaşilor săi, ni se pot părea a fi „fleacuri”, însă care îşi au ponderea lor în „economia mântuirii” , mai ales a mântuirii fiecăruia dintre noi…
Cât mai suntem de „fericiţi” acum?

*

15. De pace.
Beati pacifici, quoniam filii Dei vocabuntur. Illi sunt vere pacifici, qui de omnibus, quae in hoc saeculo patiuntur, propter amorem Domini nostri Jesu Christi in animo et corpore pacem servant.

15. Despre cei paşnici
Fericiţi cei paşnici, căci fii ai lui Dumnezeu vor fi chemaţi. Sunt cu adevărat paşnici aceia care, în toate necazurile pe care le suportă în această lume îşi păstrează, din dragoste faţă de Domnul Isus Cristos, pacea sufletului şi a trupului.

Şi în această Învăţătură, asemenea celorlalte, Francisc interpretează Fericirea evanghelică nu atât în sensul de a ne transforma în „făuritori de pace externă” pentru alţii, cât în a ne „pune în pace cu noi înşine”, de a deveni „făuritori de pace” mai întâi pentru noi, iar de aici până la a deveni „făuritori de pace” pentru alţii nu este decât un pas…
Cu alte cuvinte, „trăiţi în pace” cu voi înşivă, chiar dacă condiţiile externe nu vă sunt favorabile, doar astfel veţi putea dărui pace şi altora, o pace care să fie oglinda păcii de care se bucură fiii lui Dumnezeu şi de care are atât de multă nevoie lumea de azi…

*
16. De munditia cordis
Beati mundo corde, quoniam ipsi Deum videbunt. Vere mundo corde sunt qui terrena despiciunt, caelestia quaerunt et seper adorare et videre Dominum Deum vivum et verum mundo corde et animo non desistunt.

16. Despre curăţia inimii
Fericiţi cei cu inima curată, pentru că aceştia îl vor vedea pe Dumnezeu. Au cu adevărat o inimă curată toţi aceia care nu sunt obsedaţi de cele pământeşti, ci privesc la cele cereşti, neîncetând să-l adore şi să-l aibe tot timpul în faţa ochilor pe Dumnul Dumnezeul cel viu şi adevărat, cu inima curată şi sufletul neîmpărţit.

Inimă curată şi suflet neîmpărţit…
Cu alte cuvinte, condiţia esenţială a aceluia care vrea să-l urmeze pe Cristos…
Nu-l putem urma pe Cristos sub conditio, punându-i condiţii, căutând avantaje materiale, promovare socială, popularitate, funcţii (ecleziastice sau mai puţin ecleziastice), etc.
Prioritatea tuturor acelora care străbat această cale ar trebui să fie mântuirea sufletului propriu şi al celorlaţi, iar eforturile fiecăruia ar trebui canalizate în acest sens.
Şi aici Francisc este foarte clar cu fraţii săi, cei de atunci şi cei de azi.
Teoretic, pare puţin şi pare uşor de îndeplinit, mai ales pentru noi, ce suntem protejaţi de anumite „ziduri” (ale mănăstirii, ale consacrării, ale respectului pe care ni-l acordă, de câte ori nemeritat? ceilalţi, etc).
N-ar fi cele de mai sus un serios motiv pentru un şi mai serios examen de conştiinţă, dacă vrem cu adevărat să fim cu inima curată şi sufletul neîmpărţit şi nedespărţit de Acela care ne este Calea, Adevărul şi Viaţa?

*

17. De humili servo Dei
Beatus ille servus, qui non magis se exaltat de bono, quod Dominus dicit et operatur in ipsum, quam quod dicit et operatur per alium. Peccat homo, qui magis vult recipere a proximo suo, quam non vult dare de se Domino Deo.

17. Despre umilul slujitor al lui Dumnezeu
Fericit acel slujitor care nu se îngâmfează din cauza binelui pe care Domnul îl spune şi îl face prin mijlocirea lui într-o măsură mai mare decât pentru binele spus şi făcut prin mijlocirea altuia. Păcătuieşte omul care vrea să primească de la aproapele său mai mult decât nu vrea să dea din sine Domnului Dumnezeu.

Păcatul mândriei şi cel al auto- (şi supra-) evaluării…
Apoi, veşnica problemă: ce suntem noi de fapt, Administratori sau Proprietari ai harurilor divine ce ne-au fost dăruite de Creator mai înainte de a fi fost plăsmuiţi în sânul mamei? Iat tot ceeace suntem, viaţa, gândurile, talentele pe care le avem fiecare dintre noi, ne aparţin, sau aparţin altcuiva? Şi dacă da, cui? E uşor (dar şi mecanic şi, de ce nu?, destul de neconvingător să spunem: aparţin Creatorului, fără precizarea, absolut necesară, că ne-au fost încredinţate de Creator nu pentru noi, ci pentru cei ce ne stau alături, pentru aceia care ar trebui să vadă în noi un far, nu un opaiţ… Şi chiar dacă am fi doar un opaiţ, avem datoria să-l punem cât mai sus, ca să facă lumină pentru noi şi pentru alţii, nu să-l ascundem sub pat…
De multe ori avem „ochelari de cal” în ceeace îi priveşte pe alţii, faţă de talentele lor, faţă de contribuţia lor la bunul mers al acestei lumi, destul de strâmbe (şi această apreciere ne aparţine, însă, ca de obicei, nu vrem-nu putem-nu dorim să facem şi precizarea absolut necesară: care este „contribuţia” personală a fiecăruia dintre noi la această „strâmbătate”?).
Aşa că mai putem adăuga liniştiţi un (alt) păcat, (cu mult) mai grav decât cele din fruntea listei: cel al furtului…
Poate că Dumnezeu ar fi trebuit să ne sădească în ADN-ul nostru creştin şi un fel de copyright privind meritele aproapelui…
Sau poate că ni l-a dăruit şi pe acesta, însă l-am aruncat în vreun ungher al sufletului şi l-am uitat acolo, acoperit de praf…
Să nu uităm deasemeni, că una dintre condiţiile sine qua non a iertării păcatului furtului este restituirea bunului însuşit, chiar dacă poartă inofensivul nume de merite personale (nu ale noastre, să fie clar!)….

*
18. De compassione proximi
Beatus homo, qui sustinet proximum suum secundum suam fragilitatem in eo, quod vellet sustineri ab ipso, si in consimili casu esset. Beatus servus, qui omnia bona reddit Domino Deo, quia qui sibi aliquid retinuerit abscondit in se pecuniam Domini Dei sui et quod putabat habere auferetur ab eo.

18. Despre mila faţă de aproapele
Fericit omul care îl sprijină pe aproapele său în slăbiciunea acestuia, tot aşa cum ar vrea şi el să fie susţinut de către acela în cazul în care s-ar afla şi el într-o situaţie asemănătoare. Fericit acel slujitor care restituie toate bunurile sale Domnului Dumnezeu, deoarece acela care ţine oricât de puţin pentru sine, ascunde înlăuntrul său bogăţia Domnului Dumnezeului său şi astfel i se va lua şi ceeace crede că este al său.

Acest Îndemn este compus de fapt din două, însă strâns legate între ele: dragostea faţă de aproapele şi acea restitutio in intregum despre care am amintit în comentariul precedent.
Dragostea, mila, deschiderea faţă aproapele nu sunt atitudini de viaţă pe care Francisc le descoperă ex novo. Îndemnându-i pe fraţii săi să fie săritori faţă de cel aflat în nevoie, nu face decât să constate că porunca iubirii, în întreaga sa dimensiune, spirituală şi materială, lăsată nouă de Cristos era, dacă nu căzută în uitare, cel puţin prea puţin practicată, sau practicată în vederea unui profit ( fie el şi un simplu „mulţumesc” adresat „nouă”, fără ca noi să i-l restituim proprietarului de drept, adică lui Dumnezeu, aşa cum proceda cel ce ne este patron spiritual, confratele nostru, Fericitul Ieremia)…
N-ar trebui să uităm că primul pas concret făcut de Întemeietorul nostru pe Calea Vieţii Veşnice a fost tocmai îmbrăţişarea unui lepros…
Un gest simplu, firesc? Mă îndoiesc, căci repulsia faţă de situaţii, fapte, persoane a-„normale” face parte din natura umană, iar Francisc, în perioada convertirii, era asemenea nouă. Doar după ce şi-a călcat pe inimă, după cum spunem noi pe româneşte, a descoperit că „ceeace mai înainte i se părea dezgustător, s-a transformat într-o dulceaţă pentru suflet”…
Ceeace ne cere el, la ceeace ne îndeamnă el este în primul rând identificarea diverselor forme de lepră cu care se luptă oamenii timpurilor noastre (văzuţi în dimensiunea de fraţi ai noştri) şi apoi puţin curaj…
Apoi, poate că ar trebui să ne oprim cu gândul şi asupra motivelor de fond ce ne determină să fim atenţi la durerea sau necesitatea altuia, căci mentalitatea (sau lepra?) consumistică s-a înrădăcinat adânc şi în ceeace ar trebui să fie dezinteresat, gratuit (câte, legi, norme, ştampile sunt necesare azi pentru a ajuta un copil lovit de soartă şi de indiferenţa socială, pentru a da doar un exemplu)…
Apoi, cel de-al doilea aspect, ce priveşte aspectul intim al actului de caritate, felul în care ne raportăm la actul în sine: facem noi, prin puterile şi posibilităţile noastre actul de caritate, sau ne simţim (aşa cum ar trebui) doar mâna lui Dumnezeu, ochii lui Dumnezeu, gura lui Dumnezeu, Iubirea lui Dumnezeu?
„Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu… căci am fost gol şi m-aţi îmbrăcat, flămând am fost şi am fost săturat, însetat… în lanţuri”…
Să nu uităm, deasemeni, că de cele mai multe ori ajunge doar un zâmbet şi o vorbă bună pentru a însenina un suflet…

*
19. De humili servo Dei
Beatus servus qui non tenet se meliorem, quando magnificatur et exaltatur ab hominibus, sicuti quando tenetur vilis, simplex et despectus, quia quantum est homo coram Deo, tantum est et non plus. Vae illi religioso, qui ab aliis positus est in alto per suam voluntatem non vult descendere. Et beatus illi servus, qui non per suam voluntatem ponitur in alto et semper desiderat esse sub pedibus aliorum.

19. Despre slujitorul umil al lui Dumnezeu
Fericit acel slujitor care nu se crede mai bun atunci când este lăudat şi înălţat de oameni, decât atunci când este considerat necioplit, naiv, bun de dispreţuit, deoarece atât cât preţuieşte omul în faţa lui Dumnezeu, atât valorează şi nimic mai mult. Vai de acel călugăr care, dorind să fie pus de către alţii deasupra lor, nu vrea să se coboare din proprie voinţă. Şi fericită acea slugă care nu se află sus din proprie voinţă şi care tot timpul doreşte să fie ca un aşternut sub picioarele altora.

Umilinţa şi conştiinţa propriei valori, două atitudini aparent contradictorii atunci când sunt luate separat, însă atunci când sunt „împletite” între ele, aşa cum face Francisc în acest Îndemn, atunci când slujitorul lui Dumnezeu este conştient că valoarea sa nu este dată de aprecierile, de laudele oamenilor, de funcţiile pe care le deţine, ci de către Dumnezeu, atunci lucrurile sunt pe făgaşul cel bun.
Conştiinţa propriei valori nu este în sine ceva rău, iar falsa modestie se poate transforma într-o „îngropare”, o ascundere a talentelor dăruite nouă de Dumnezeu ca instrument de care să ne slujim pentru a face bine, pentru a-i ajuta pe alţii. Înzestrarea noastră cu diverse talente, haruri, este tocmai măsura aprecierii de care ne bucurăm în faţa lui Dumnezeu, iar aici, trebuie să o recunoaştem, „stăm bine” , adică suntem apreciaţi şi iubiţi. Nu ne rămâne decât să apreciem la adevărata valoare această iubire divină şi să acţionăm în consecinţă, adică să fructificăm la maxim talentele, pentru a ne merita şi aprecierea divină: „Bine, slugă bună şi credincioasă”…
Problema intervine atunci când ne plac mai mult aprecierile (meritate sau nu) oamenilor, ale celor din jur, ale celor pe care suntem chemaţi să-i slujim şi pe care, de fapt, îi stăpânim, le cerem tributul laudelor lor, căci altfel nu ne simţim apreciaţi îndeajuns, iar de aici până la a afirma că „nu ne merită” nu este decât un pas…Tocmai de aceea insistă Francisc asupra dorinţei „de a ne simţi şi comporta ca un aşternut sub picioarelor celorlalţi”, adică de a fi doar „slujitori care nu-şi fac decât datoria” şi nimic mai mult…
Francisc ne dă de fapt, nouă, fraţilor săi, acelaşi sfat pe care l-a dat Isus apostolilor pe când erau frământaţi de dilema ierarhiei între ei: „…însă între voi să nu fie aşa. Cel care vrea să fie primul, să fie ultimul şi slujitorul tuturor….”.
Deci, cu umilinţă, să facem tezaur şi din acest Îndemn-Avertisment al lui Francisc şi să ne comportam aşa cum se aşteaptă Dumnezeu de la noi…

*
20. De bono et vano religioso
Beatus ille religiosus, qui non habet iucundatem et laetitiam nisi in sanctissimum eloquiis et operibus Domini et cum his producit homines ad amorem Dei cum gaudio et laetitia. Vae illi religioso qui delectat se in verbis otiotis et vanis et cum his producit homines ad risum.

20. Călugărul bun şi călugărul plin de deşerăciune
Fericit acel călugăr care nu-şi află bucuria şi liniştea decât în preasfintele cuvinte şi fapte ale Domnului şi prin ele îi conduce pe oameni la dragostea lui Dumnezeu în voioşie şi bucurie. Vai de acel călugăr care se desfătează cu vorbe deşarte, golite de sens, făcându-i astfel pe oameni să râdă.

Înfumurarea, îngâmfarea, megalomania, sunt păcatele şi atitudinile comportamentale contestate şi înfierate de către Francisc în felul de a predica şi a trăi Cuvântul, destul de evident şi printre fraţii săi, din moment ce se simte dator „să-l pună la zid” şi să-l dea ca exemplu despre felul în care nu trebuie să trăiască Cuvântul întrupat în el şi să-l transmită altora (cum îi conduce el pe ceilalţi la dragostea lui Dumnezeu în voioşie şi bucurie)…
Poate că ar fi cazul aici să reluăm în mâini şi Cronicile începuturilor noastre, ale capucinilor, pentru a ne da seama că rândurile de mai sus au zguduit din temelii şi viaţa şi modul de a predica al celor ce ne-au fost întemeietori, incluzându-l aici şi pe Fericitul nostru patron spiritual, Ieremia, cel care devenise un far pentru poporul din Napoli nu numai prin sfaturile sale pornite din suflet, cuvinte care oglindeau trăirea sa interioară şi se reflectau în viaţa sa concretă, cea de zi cu zi.
Tocmai aceia care se comportă aşa cum ne-a îndemnat sf. Francisc, cum a trăit fericitul Ieremia şi ceilalţi înaintaşi ai noştri, adică „fără făţărnicie, cu inima curată şi cu sufletul neîmpărţit” sunt şi vor fi Fericiţi, adică îşi vor „afla liniştea şi pacea doar în Preasfintele Cuvinte şi Fapte ale Domnului, conducându-i astfel pe oameni la Dragostea lui Dumnezeu”.

*
21. De inani et loquaci religioso
Beatus servus, qui quando loquitur, sub specie mercedis omnia sua non manifestat et non est velox ad loquendum, sed sapienter providet, quae dabet loqui et respondere. Vae illi religioso, qui bona, quae Dominus sibi ostendit, non retinet in corde suo et aliis non ostendit per operationem, sed sub specie mercedis magis hominibus verbis cupit ostendere. Ipse recepit mercedem suam et audientes parum fructum reportant.

21. Despre călugărul uşuratic şi vorbăreţ
Fericită sluga care, atunci când vorbeşte, nu-şi manifestă tot ceeace gândeşte în speranţa vreunei răsplăţi, care nu este repezit şi necumpănit la vorbă, ci cântăreşte cu înţelepciune întrebările şi răspunsurile sale. Vai de acel călugăr care nu păstrează în sufletul său darurile pe care Domnul i le dăruieşte şi nu le arată altora prin fapte, ci, în speranţa unei răsplăţi, le dezvăluie oamenilor prin cuvinte. Acela îşi va primi răsplata, iar cine îi dă ascultare va avea puţin câştig din aceasta.

Strâns legat de Îndemnul precedent, şi acesta pune accentual asupra uşurătăţii, asupra superficialităţii cu care, de (cele) mai multe ori tratăm raportul nostru cu Dumnezeu şi cu Aproapele (fără a mai pomeni despre instrumetarea Cuvântului, de administrarea accestuia sub conditio pecuniam, adică pentru a ne alege cu foloase materiale de pe urma unui har dat nouă cu totul gratuit şi nemeritat. „Gratis vi s-a dat, gratuit să daţi”, ne mai spune ceva acest avertisment al lui Isus? De pe urma muncii, a efortului nostru, a dăruirii noastre, nu putem beneficia decât de ceeace ne promite Isus atunci când ne îndeamnă la încredere: Priviţi la păsările cerului şi la crinii câmpului…Oare Tatăl vostru din ceruri… nu va avea grijă şi de voi?”. Ne-am putea opri aici cu gândul, măcar de data aceasta, la multele ocazii în care, cerându-ni-se colaborarea, ne-am pus întrebarea: Eu personal, fraternitatea căreia îi aparţin, cu ce se alege de pe urma acestei corvoade? Poate că alături de această întrebare, ce nouă ni se pare legitimă, ar trebui să-i alăturăm şi răspunsul dat de Isus la „evaluarea” activităţii noastre finale, când ne va răspunde la „contestaţia” noastră, dictată de „bunul simţ”: „Doamne, dar când nu te-am ajutat, când nu te-am făcut cunoscut altora, când nu ne-am arătat a fi cu adevărat că suntem ucenici ai Tăi?”…
Fericită sluga, care, atunci când vorbeşte, nu spune altora despre harul lui Dumnezeu în speranţa vreunei răsplăţi…

*
22. De correctione
Beatus servus, qui disciplinam, accusationem et reprehensionem ita patienter ab aliquo sustineret sicut a semetipso. Beatus servus, qui reprehensus benigne acquiescit, verecunde abtemperat, humiliter confitetur et libenter satisfacit. Beatus servus, qui non est velox ad se excusandum et humiliter sustinet verecundiam et et reprehensionem de peccato ubi non commisit culpam.

22. Despre mustrarea frăţescă
Fericit slujitorul care primeşte cu tot atâta răbdare mustrarea făcută de altul, învinuirea acestuia şi pocăinţa, la fel ca şi cum s-ar fi mustrat el însuşi. Fericit slujitorul care, mustrat fiind, o acceptă cu seninătate şi cu modestie se supune, cu umilinţă mărturiseşte şi cu bunăvoinţă caută să se îndrepte. Fericit slujitorul care nu se grăbeşte să se scuze şi cu umilinţă suportă ruşinea şi mustrarea cuvenită pentru păcate, chiar şi atunci când nu are nici o vină.

Virtutea răbdării şi a acceptării dojenilor frăţeşti stă la baza acestei fericiri francis-cane, care nu este altceva decât o aplicaţie practică pentru uzul fraţilor a Fericirilor evanghelice, aşa cum le găsim la Mt. 5, 2-11, cu un accent special pe versetul 11, care se referă la acuzele nedrepte, cele care înveninează cel mai des şi cel mai mult raporturile dintre oameni. În acelaşi timp însă este şi un ansamblu de norme comportamentale pentru întreaga fraternitate, care invită la discernământ şi la reţinere în raporturile fraterne, aşa cum rezultă mai ales din ultima frază, care se referă atât la acuzele nedrepte cât şi (aspect interesant pentru o ulterioară aprofundare) la reacţia care apare spontan atunci când cineva este acuzat pe nedrept, adică discuţia în contradictoriu, acuze reciproce, răscolirea trecutului pentru a susţine acuzaţia sau negaţia etc; dintr-o (eventuală) intenţie bună iniţială, totul se transformă într-un prilej de îndărătnicie în păcat şi, cu cea mai mare posibilitate, de a comite altele noi, prin animozitatea ce rezultă dintr-o discuţie în contradictoriu, prin tulburarea sufletească ce poate întuneca judecata. Invitaţia la umilinţă, la modestie, la bunăvoinţă, care apare în text cu titlul de fericire tocmai la acest aspect se referă, adică la a nu da prilej ca o intenţie bună să se transforme într-un nou păcat. O mustrare, chiar pe nedrept primită, trebuie să fie în primul rând văzută ca un prilej pentru un nou examen de conştiinţă, căci (mai ales în raporturile fraterne), chiar dacă nu ne simţim vinovaţi de ceeace ni se reproşează, cu siguranţă avem destule să ne reproşăm, să îndreptăm, să reclădim ceva ce s-a surpat în raporturile cu ceilalţi fraţi. Isus, atunci, când i-a fost adusă în faţă femeia adulteră, n-a scuzat şi nici n-a acuzat: a invitat la un examen de conştiinţă (cine este fără păcat, să arunce primul piatra…), iar fratele Ieremia, autentic trăitor al fericirii franciscane de mai sus, ne-a dat şi el numeroase exemple în acest sens, dintre care aş aminti unul, exemplu care îmi place să cred că ne va lămuri pe deplin: într-o seară oarecare, vicarul mănăstirii Neprihănitei Zămisliri, ce se întorsese, prăfuit, obosit şi nervos la mănăstire, după o zi întreagă petrecută în afara zidurilor pentru slujirea fraţilor, l-a găsit pe fratele nostru mâncând un colţ de pâine uscată în afara programului de masă. I-a atras atenţia că el, frate de-acum bătrân, dă un prost exemplu fraţilor mai tineri (intenţie bună spusă la un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit şi, mai ales acest aspect, la nervi); fratele Ieremia, fără să se descumpănească, i-a amintit că el, pentru acel colţ de pâine uscată mâncat în afara programului, avea aprobarea ministrului general, a provincialului şi a guardianului, însă era dispus, tocmai ca să nu dea rău exemplu, să renunţe, dacă aşa dorea părintele vicar; după care a adăugat cu nevinovăţie: nu vrea părintele vicar să-i pregătesc o baie relaxantă pentru picioare, că-l văd prăfuit şi obosit?
Sfântă răzbunare călugărească…

*
23. De humilitate
Beatus servus, qui ita inventus est humilis inter subditos suos, sicuti quando esset inter dominos suos. Beatus servus, qui semper permanet sub virga correctionis. Fidelis et prudens servus est, qui in omnibus suis offensis non tardat interius punire per contritionem et exterius per confessionem et operis satisfactionem.

23. Despre adevărata umilinţă
Fericit slujitorul care este la fel de umil în faţa supuşilor săi la fel ca şi cum s-ar fi aflat în faţa stăpânului său. Fericit este slujitorul care vrea să rămână totdeauna sub varga mustrării. Este un slujitor credincios şi prevăzător acela care nu pregetă să-şi ispăşească păcatele sale, sufleteşte prin căinţă şi trupeşte prin mărturisire şi fapte de îndreptare.

Francisc continuă catehizarea fraţilor săi, cei de atunci şi, mai ales, a noastră, a celor de azi, arătându-ne şi prin cuvinte bine cumpănite cum vede el trăirea virtuţii umilinţei. Raporturile fraterne, chiar dacă ierarhizate datorită slujirii fraterne (cfr. învăţăturii lui Isus: acela dintre voi care vrea să fie primul, să se comporte ca şi când ar fi ultimul şi slujitorul tuturor…), nu trebuie să se transforme în antagonisme… fraterne, ci în exemple de slujire şi iubire, inclusiv prin acceptarea mustrării despre care era vorba în fericirea precedentă, de data aceasta trăită într-o dimensiune spirituală, adică fiecare trebuie să trăiască şi să acţioneze ca şi când cineva i-ar privi şi analiza sentimentele şi trăirea, acel cineva neputând să fie decât Dumnezeu şi apoi conştiinţa proprie şi repercursiunile slujirii proprii asupra fraţilor care aşteaptă de la noi exemplu şi îndrumare (una dintre multele explicaţii ale acelui sub virga correctionis). Invitaţia la fidelitate şi clarviziune din a doua parte a doua a acestui Îndemn şi îndrumare ne arată şi calea: examenul de conştiinţă, mărturisirea, căinţa, şi faptele concrete de îndreptare a răului făcut.
Această analiză a comportamentului şi a faptelor noastre zilnice, făcută în faţa lui Dumnezeu şi al conştiinţei proprii, în care nu trebuie să uităm mai ales „să ne punem în pielea celuilalt” ne ajută nu numai să reparăm nedreptăţile făcute peste zi, ci şi să prevenim comportamente ce pot dăuna fratelui de lângă noi, chiar dacă intenţia este bună. Aceasta presupune şi dialogul fratern, însă mai ales dialogul cu Dumnezeu, acel „Doamne, ce vrei ca eu să fac?” al lui Francisc rostit nu numai odată, în faţa Răstignitului de la sf. Damian, ci zilnic. Poate că ar trebui să ne retragem şi noi cât mai des „în chilia sf. Francisc”, (v-o mai amintiţi? Se acoperea cu mantia şi se izola, fie doar şi pentru câteva momente, pentru a-şi cerceta conştiinţa şi a dialoga cu Dumnezeu…), ca să cerem lumină mai întâi şi abia apoi să ne angajăm, să acţionăm. Un străvechi proverb rezumă perfect acest Îndemn al sf. Francisc: Prudenţa este mama înţelepciunii…

*
24. De vera dilectione
Beatus servus, qui tantum diligeret fratrem suum, quando est infirmus, quod non potest ei satisfacere, quantum quando est sanus, qui potest ei satisfacere.

24. Despre adevărata iubire
Fericit slujitorul care îl iubeşte la fel de mult pe fratele său care este bolnav şi nu-i poate întoarce slujirea, ca şi atunci când acesta este sănătos şi poate să răspundă slujirii sale.

Învăţătura de mai sus se vrea un răspuns la eterna întrebare: Învăţătorule, care este cea mai mare şi mai de preţ poruncă? Cunoaştem cu toţii ce a prilejuit această întrebare, aşa cum cunoaştem şi răspunsul lui Isus, însă ne-am întrebat vreodată de câte ori nu-l punem la încercare şi noi, căutând un răspuns care să ne satisfacă orgoliul, dorinţa de afirmare, de a fi cineva, chiar şi în faptele de milostenie sufletească şi trupească ce ar trebui să constituie transpunerea în practică a trăirii Evangheliei la care ne-am angajat prin profesarea voturilor călugăreşti. Tocmai de aceea Francisc încearcă o actualizare a supremei porunci a iubirii printre şi pentru fraţii săi, căci tendinţa de a modifica şi deci falsifica rolurile şi rosturile fiecăruia în economia divină este o trăsătură specific umană şi poatră numele de egoism. De câte ori (pe zi) nu spunem, amărâţi şi revoltaţi: Câtă ingratitudine! Nici măcar un mulţumesc… Însă poate că ar trebui să ne întrebăm mai des de câte ori punem în practică noi ceeace le reproşăm altora, căci nouă ni se cuvine totul, nu-i aşa?

*
25. Item de eodem
Beatus servus, qui tantum diligeret et timeret fratrem suum, cum esset longe ab ipso, sicuti quando esset cum eo, et non diceret aliquid post ipsum, quod cum caritate non posset dicere coram ipso.

25. Din nou despre acceaşi (iubire faţă de aproapele, nn)
Fericit slujitorul care îşi iubeşte şi se teme pentru fratele său atunci când acesta este departe de el ca şi atunci când s-ar afla lână el; şi nu spune nimic altceva despre acesta în absenţa lui decât ceeace ar spune cu dragoste atunci când acela este de faţă.

Viciul pe care Francisc vrea să-l combată prin acest Îndemn la virtutea autenticităţii şi a respectului faţă de celălalt poartă numele de duplicitate, făţărnicie. Şi aici este subînţeles îndemnul la a ne examina conştiinţa şi a ne înfrâna pornirile (fireşti?) spre bărfă, spre critică, spre acea „analiză constructivă a situaţiei” în care toţi ceilalţi au câte ceva de corijat, de îndreptat, numai noi, nu… Tocmai de aceea de aceea este prezentă în ultima parte referirea la caritate, care toate le poate, după cum afirmă sf. Paul în Imnul Iubirii:
„…Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este plină de bunăvoinţă, nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu se îngâmfează. Ea nu se poartă neobrăzată, nu este egoistă, nu se mânie, nu ţine cont de răutatea altora. Nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Dragostea nu va înceta niciodată… La urmă rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi dragostea. Însă mai presus de toate celelalte este dragostea” (1 Cor. 13, 4-7. 13).

*
26. Ut servi Dei honorent clericos
Beatus servus, qui portat fidem in clericis, qui vivunt recte secundum formam Ecclesiae Romanae. Et vae illis qui ipsos despiciunt; licet enim sint peccatores, tamen nullus debet eos iudicare, quia ipse solus Dominus reservat sibi ipsos ad iudicandum. Nam quantum est maior administratio eorum, quam habent de sanctissimo corpore et sanguine Domini nostri Jesu Christi, quod ipsi recipiunt et ipsi soli aliis ministrant, tantum plus peccatum habent, qui peccant in ipsis, quam in omnibus aliis hominibus istius mundi.

26. Ca slujitorii lui Dumnezeu să-i cinstească pe clerici
Fericit slujitorul care are încredere în clericii care trăiesc cu onestitate şi conform prescripţiilor Bisericii Romei. Vai însă de aceia care îi dispreţuiesc; chiar dacă ar trăi în păcat, nimeni să nu-i judece, deoarece Domnul şi-a rezervat acest drept pentru sine însuşi. Cu cât mai mare este slujirea lor, prin primirea şi administrarea celorlalţi a Preasfântului Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos şi pe care doar ei pot să o facă, cu atât mai mare este păcatul acelora care îi judecă, mai mare decât faţă de orişicare alt om din lumea aceasta.

Cinstea şi respectul cuvenit acelora ce ne dăruiesc Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului ce se întrupează şi se jertfeşte numai în mâinile lor a fost o constantă în viaţa sf. Francisc, mai ales după convertirea sa. Studii profunde, erudite, ne vorbesc de destui de mulţi ani (mai ales după Conciliul Vatican al II-lea) despre condiţiile istorice, culturale, sociale, politice ale veacului în care a înmugurit ideea şi idealul franciscan. Ştim destule despre bogăţia (materială) a Bisericii, despre luptele de putere dintre Sacerdoţiu şi Imperiu, despre delăsarea (dusă uneori până la absurd şi la inconştient) a clericilor de toate gradele şi din toate părţile lumii atunci cunoscute, despre mişcările pauperiste (cele mai multe eretice) care fermentau viaţa de credinţă a poporului de rând, despre faptul că Francisc şi cei adunaţi pe lângă el (pauperis assisiensis) ar fi fost la început doar o extensie teritorială a altor mişcări pauperiste ale timpului, atrasă apoi în orbita Bisericii oficiale, etc. Însă chiar acesta a fost Francisc? La atâta doar poate fi redus mesajul său? Acel „a trăi Vestea cea Bună” doar la o simplă contestaţie a unei stări de fapt (adevărată sau falsă) poate fi redus?
Francisc nu neagă (dovadă şi textul de mai sus, dar şi multe altele) existenţa, în sânul Bisericii din acel timp, unei stări de lucruri deplorabile, însă schimbă accentul, orientarea privirii, a gândului şi a cuvântului de la contestaţie la recunoaşterea unui dat de fapt şi (implicit) la un îndemn de îndreptare a stării de lucruri existente, un îndemn la a-şi sufleca mînecile, la a intra în vâltoare, la a contribui, prin trăirea concretă, prin implicare directă şi necondiţionată la îndreptarea, la sprijinirea, la repararea „Casei Domnului” care era în surpare…Fără alte ţeluri mai mult sau mai puţin obscure…
Şi încă o întrebare: Dacă mesajul său s-ar fi redus doar la cele expuse sumar şi la modul negativ, contestatar, în rândurile de mai sus, ar fi rezistat acesta uzurii timpului şi al istoriei, de-a lungul celor opt veacuri se s-au scurs de la primul salut de Pax et Bonum, ţinând cont şi de toate diviziunile, de diversele interpretări legislative şi de cele pe plan spiritual cu privire (mai ales) la Sărăcie, în ciuda tuturor perioadelor de criză pe care le-a trăit în interiorul său Ordinul Fraţilor Minori?
Sau, dincolo de litera textului, Francisc voia să ne împărtăşească şi altceva? Care este Spiritul învăţăturilor sale (nu numai al textului pe care îl medităm, ci al întregii sale moşteniri lăstă nouă)?
Dincolo de alte speculaţii ce putem face pe această temă, esenţiale mi se par două întrebări-problemă. Prima: Cum trăim noi criza actuală prin care trece Biserica, Casa lui Cristos şi Mama noastră? Mai considerăm actual mesajul Răstignitului de la Sf. Damian? Reacţionăm la fel ca şi Întemeietorul nostru? A doua întrebare (strâns legată de prima, mai ales că ne coboară cu picioarele pe pământ, de pe planul teoretic la cel practic), priveşte raporturile cu Sfânta Maică Biserica Romei. Nu mă refer la raporturile juridice, formale, ci la starea de spirit, unde lucrează cel mai mult duşmanul. Este dovedit că nici lui Francisc multe dintre dispoziţiile şi normele voite de Curia romană nu-i cădeau prea bine, însă nu numai că le-a acceptat, el a făcut mai mult: şi le-a însuşit, şi le-a făcut proprii, ca o parte integrată (poate că cea mai esenţială) a trăirii sale, căci Vestea cea Bună nu se trăieşte abstract, ci concret, zi de zi…
De aceea şi accentul pus pe ministerialitatea Sacerdoţiului, nu pe cea a Omului care o exercită, comportamentul acestuia rămânând judecăţii lui Dumnezeu, care va avea grijă atât de slugile bune şi credincioase (chiar dacă supuse greşelii) cât şi de lupii mascaţi în păstori…
Marea noastră grijă trebuie să fie acee de a nu fi aflaţi printre ultimii…
Cum a reuşit Francisc şi pleiada de sfinţi ce i-au urmat să facă aceasta, cum ne îndeamnă pe noi să o facem, care este Calea Împărătească pe care trebuie să păşim, dacă vrem cu adevărat să fim acei fii ai vitorului pe care i-a binecuvântat Francisc ( cfr. Test. din Siena), le aflăm din rezumatul întregii sale moşteniri spirituale, pe care îl găsim gata făcut de ultimele două Îndemnuri.

*
27. De virtute effugate vitio
Ubi caritas et sapientia, ibi nec timor nec ignorantia.
Ubi est patientia et humilitas, ibi nec ira nec perturbatio.
Ubi est paupertas cum laetitia, ibi nec cupiditas nec avaritia.
Ubi est quies et meditatio, ibi neque sollicitudo neque vagatio.
Ubi est timor Domini ad atrium suum custodiendum, ibi inimicus non potes habere locum ad ingrediendum.
Ubi est misericordia et discretio, ibi nec superfluitas nec induratio.

27. Despre cum virtuţile alungă viciul
Unde este iubire şi înţelepciune, acolo nu este nici teamă şi nici ignoranţă.
Unde este răbdare şi umilinţă, acolo nu este nici mânie, nici tulburare.
Unde este sărăcie (trăită) cu bucurie, acolo nu este nici lăcomie şi nici zgârcenie.
Unde liniştea şi cugetarea stau împreună, acolo nu este nici mâhnire şi nici nelinişte.
Unde Teama de Domnul păzeşte casa, acolo duşmanul nu va găsi cale de intrare.
Unde este milostivire şi grijă (atenţie, prevedere, cfr. sensului latin al cuvântului discretio), acolo nu este nici risipă şi nici împietrire.

1. Calea Împărătească pe care ne-o propune Sf. Francisc pentru a trăi Evanghelia este Calea Virtuţilor, rezumată simplu, concret, clar, în aceste şase indicatoare stradale, ale căror indicaţii, respectate cu sfinţenie, ne vor conduce la ţinta aleasă, aceea de a ne mântui sufletul. Însă, după cum observăm în text, este o cale pe care trebuie trebuie să o parcurgem împreună, nu singuri niciodată singuri.
Suntem plini de iubire şi înţelepciune doar în măsura în care o demonstrăm altora care recunosc această caracteristică a noastră atunci când (şi doar în măsura în care) se pot sprijini pe noi; aceasta fără a uita că şi noi, în teama şi ignoranţa noastră, avem nevoie să ne sprijinim de alţii, să ne căutăm certitudinile în alţii.
2. Răbdarea şi umilinţa, două faţete ale aceleaşi medalii, mai cunoscute şi sub numele de generozitate trăită în smerenie, fără pretenţii de genul: cât poate fi de nercunoscător, dacă nu eram eu…, dacă nu-l ajutam eu…, dacă nu interveneam eu… etc.
Răbdarea presupune toleranţă mai ales faţă de ineficacitatea sfaturilor pe care le dăm altora, faţă de obtuzitatea, închiderea, dezinteresul acelora vrem şi putem să le fim utili cu sfatul nostru, faţă de situaţii care ar s-ar putea schimba prin contribuţia noastră, etc…
În fond, dacă vrem să trăim cu adevărat cele promise Domnului, nu suntem altceva decât nişte slujitori care nu-şi fac decât datoria…
3. Sărăcia trăită cu Bucurie vrea să spună că nimic nu poate fi mai deviant, mai dăunător în viaţa fraţilor minori decât grija zilei de mâine, de poimâine, adică un anumit gen de planificări de lungă durată, evaluări, metodologii pentru evitarea sau/şi asanarea unor anumite carenţe (cum ar fi situaţia vocaţională, ca să dau doar un exemplu), căci aceasta nu înseamnă altceva decât o ingerinţă „în afacerile” lui Dumnezeu, care doar El singur cheamă o persoană sau alta la un anumit fel de apostolat; singura noastră grijă ar trebui să fie aceea de a nu zădărnici lucrarea divină în persoanele ce ni se încredinţează spre povăţuire şi îndreptare către Singurul Bine, Dumnezeu. (aceeaşi logică este valabilă pentru toate situaţiile concrete, conform principiului: omul propune şi Dumnezeu dispune… Cu alte cuvinte, a lăsa spaţiu şi lui Dumnezeu în toate grijile noastre, poate că aşa vom ajunge să avem încredrere în El, poate că aşa vom reuşi să ne încredinţăm grijii sale părinteşti…). Cele de mai sus nu vor să însemne neimplicare din partea noastră, ci dimpotrivă, implicare, dar nu ca protagonişti (mentalitate de stăpân), ci ca administratori (miniştri= slujitori ai tainelor dumnezeieşti). Ce altceva pot însemna preocupările noastre zilnice (de orice tip ar fi ele), decât lipsă de încredere, decât lăcomie (a vrea şi a avea totul pentru noi) şi zgârcenie (a da cât mai puţin altora de ce credem noi că ne aparţine), mai ales pe plan spiritual?
4. Liniştea sufletească şi meditarea, cugetarea lucrărilor Domnului în viaţa fiecăruia dintre noi, în viaţa fraternităţilor noastre, în viaţa acelora care ni s-au încredinţat nouă, recunoaşterea acestei lucrări divine în viaţa noastră, alungă mâhnirea şi neliniştea sufletească, acea achedia (lat. Otium = lene, acreală, plictiseală, dezinteres, mersul înainte doar în virtutea inerţiei, etc…) despre care vorbesc Părinţii pustiei şi pe care aceştia o caracterizează ca fiind unul dintre marile pericole ale vieţii consacrate lui Dumnezeu şi lucrărilor sale în viaţa noastră şi a lumii în care trăim.
Şi sfântul Francisc a avertizat asupra acestui pericol, după cum ne putem da seama atât din Scrierile sale, dar şi din diversele biografii şi din alte lucrări ale epocii care se referă la Francisc şi la prima sa fraternitate (v. Sacrum commercium sau cazul „fratelui muscă”). Fructul cel mai imediat al neliniştii sufleteşti este denigrarea fraţilor şi nesupunerea faţă de cei responsabili de bunul mers al fraternităţii. Mijlocul cel mai eficace de combatere a acestui „diavol” este tocmai meditaţia, rugăciunea, prin care se ajunge la liniştea sufletească şi la împăcarea cu Dumnezeu şi cu aproapele. Legenda Perugină ne descrie modul în care Francisc combătea acest pericol: „Dacă un frate care se află într-o călătorie sau lucrează, începe să vorbească doar ca să se afle în treabă sau să critice, este obligat să recite un Tatăl nostru şi Laudele lui Dumnezeu la început şi la sfârşit. Dacă vinovatul se învinovăţeşte singur, să spună Tatăl nostru şi Laudele; însă dacă i se reproşează fapta sa de către un alt frate, va spune cele de mai sus pentru sufletul fratelui său care i-a dezvăluit sminteala…
5. Teama de Dumnezeu este pentru Francisc cheia comportamentului unui adevărat frate. Nu este vorba despre frică, acel sentiment uman care ne blochează, ne face să dăm îndărăt în faţa unor situaţii, pericole, în faţa unor vorbe-ameninţări şi altele asemenea, ci despre un anumit fel de respect, de reverenţă faţă de anumite gesturi, vorbe, fapte, împliniri ale unui anumit personaj, în cazul nostru Isus Cristos, Cel căruia i-am promis să-i călcăm pe urme pentru a avea viaţă, iar aceasta să o avem din belşug, pe deplin. Rezumând, nu este vorba decât de a trăi pe deplin ceeace am promis Domnului atunci când am spus: da, vreau!. Teama de Dumnezeu nu este altceva decât o altfel de formă a respectului pe care îl datorăm Domnului, o altă formă de respect faţă de noi înşine faţă de alţii. Faţă de tot ce este Creaţia lui Dumnezeu.
6. Milostivirea şi grija (prevederea, dar şi dăruirea nu numai de sine, ci şi a lucrurilor materiale care nu ne sunt neapărat necesare, care nu ne sunt indispensabile) alungă, fac neputincioase risipa şi împietrirea inimii în faţa nevoilor aproapelui. M-aş opri puţin cu gândul asupra a ceeace priveşte risipa şi împietrirea inimii, căci dacă prima parte (cea cu milostivirea şi grija, ni se pare clară şi nici nu ne dă prea multe bătăi de cap, întrucât şi noi trăim din mila altora, nu-i aşa?) ni se pare clară, mai puţin clară ni se pare şi mai multă confuzie facem în privinţa celei de-a doua părţi, aceea care ne cere fim milostivi…
Acel îndemn la prudentia (vezi notele din parantezele de mai sus) se referă la a fi prudenţi la ce dăruim? Sau se referă la cui dăruim? În ambele cazuri, subiectul principal suntem noi, îndemnul ne este adresat nouă, fiilor săi, de către Întemeietorul nostru; el face apel mai întâi de toate la capacitatea noastră de discernământ, însă pune accent la un discerământ făcut cu inima, nu cu mintea, cu ajutorul calculelor umane. Poate că ne este de ajutor în acest sens un episod oarecare din viaţa sa, cel în care el, pe timp de iarnă, văzând un alt sărac „şi mai sărac decât el”, nu a pregetat să-i dea mantia care-l ferea de frig, scuzându-se faţă de însoţitorul său, care-i reproşa gestul: o aveam doar ca împrumut, până ce întâlneam adevăratul proprietar…

*
28. De abscondendo bono ne predatur
Beatus servus, qui thesaurizat in caelo bona, quae Dominus sibi ostendit et sub specie mercedis non cupit manifestare hominibus, quia altissimus manifestabit opera eius quibuscumque placuerit. Beatus servus, qui secreta Domini observat in corde suo.

28. Despre ascunderea binelui, ca să nu se piardă
Fericit slujitorul care îşi adună în cer comorile pe care i le-a arătat Domnul şi nu râvneşte a le arăta oamenilor în nădejedea unei răsplăţi de la aceştia, deoarece însuşi Cel Preaînalt va dezvălui lucrările sale acelora care-i vor fi pe plac. Fericit slujitorul care păstrează in inima sa tainele Domnului.

Cea de-a doua parte a rezumatului testamentului spiritual lăsat nouă de către sf. Francisc se reduce la aceste puţine gânduri, care însă cuprind în ele atât norme spirituale cât şi norme comportamentale, din care aş aminti din nou prudenţa în dezvăluirea tainelor Domnului şi păstrarea cu gelozie a acestor în cer, acolo „unde nici moliile nu le mânâncă şi nici rugina nu le distruge”. Ambele se referă la viaţa spirituală a multora dintre fraţi care au avut şi mai au şi astăzi un dialog privelegiat cu Dumnezeu, aşa cum avea şi patronul nostru spiritual, Fericitul Ieremia, care, atunci când era forţat de către alţii (în special de către duhovnic şi de către superiori) să dezvăluie câte ceva din aspectele supranaturale ale viaţii sale spirituale, mai întotdeauna se arăta reticent, iar dacă o făcea, folosea totdeauna persoana a 3-a: unui frate i s-a întâmplat… a auzit… a văzut…etc.
Al doilea aspect, la fel de real şi la fel de important ca şi cel de mai sus, se referă la orgoliu, mândrie, la riscul la care se expune cineva atunci când, beneficiar fiind al acestui privilegiat cu Dumnezeu, începe să se mândrească cu aceasta. Sunt multe cazuri în care aşa-zişi vizionari fac un fel de „tarabă cu vânzare” din raportul lor intim cu Dumnezeu, uitând că doar Dumnezeu, aşa cum precizează sf. Francisc, este în măsură să dezvăluie ce este de dezvăluit şi altora. Ne-ar putea fi de exemplu în acest sens Padre Pio, Maica Tereza din Calcutta, Sr. Lucia (vizionara de la Fatima), etc.
Şi o ultimă precizare: a păstra în inima sa Tainele Domnului presupune trăirea a tot ceeace Domnul, în marea sa bunătate, ne dezvăluie, ne arată, ne indică, dar nu ne obligă. Este doar decizia noastră, ne aparţine în întregime. A ne limita doar la un dialog intim cu Dumnezeu, fără ca acesta să se reflecte şi în viaţa concretă, este un non-sens. Dumnezeu poate fi teribil de serios atunci când insistă cu cineva într-un astfel de raport (Eu stau la uşă şi bat…), însă a nu răspunde la bătăile lui, a nu ne angaja într-o adevărată convertire, într-o schimbare totală a vieţii, echivalează cu „nişte mărgăritare aruncate în troaca porcilor”…
Acest raport intim cu Dumnezeu trebuie să transpară prin viaţa, prin trăirea concretă, nu prin vorbe.

În loc de postfaţă

Textul cunoscut sub titlul de Admonitiones sau Verba Admonitionis face parte di corpusul Scrierilor autentice ala Sf. Francisc, iar unii dintre cercetători îl consideră a fi parte integrantă din scrierile legislative ale acestuia, alături de cele două Reguli şi de Testament, fără a neglija puternica lor dimensiune spirituală, nici aceasta neaprofundată îndeajuns.
Este compus din 28 de cuvinte de învăţătură şi au fost incluse în faimosul codex 338 al Bibliotecii comunale din Assisi imediat după Regula Bolată şi Testament. În alte documente apar şi sub denumirea de Verba sanctae admonitionis, Verba sacrae admonitionis, Admonitio, Dicta, Verba. Autenticitatea acestor Îndemnuri nu mai este astăzi pusă la îndoială de nimeni, chiar dacă se mai discută asupra textului, asupra formulării, etc.
După ultimile cercetări, se pare că redactarea, adunarea lor într-un corpus, aparţine primei generaţii franciscane, care a memorat şi apoi a aşternut în scris diversele sfaturi, îndemnuri, atenţionări pe care Francisc le dădea fraţilor cu prilejul diverselor întâlniri ale acestora (faimoasele capitulae de Rusalii), chiar dacă şi asupra acestui aspect părerile cercetătorilor diferă, cel mai cunoscut susţinător al unui corpus unitar fiind K. Esser).
Cuvintele de îndrumare sunt importante nu numai pentru învăţăturile transmise (similare acelora din Apopthegmata Patrum), dar şi pentru că ne dezvăluie unele caracteristici ale personalităţii sf. Francisc, cum ar fi: simplitatea în vorbire şi în formularea gândurilor, profunzimea acestora, adânca cunoaştere de sine şi a oamenilor în general, imensa experienţă acumulată în călăuzirea şi educarea fraţilor, însă nu numai a lor, dacă ţinem cont de întreg corpusul Scrierilor sale.
Tematic vorbind, Cuvintele de îndrumare se pot împărţi (chiar dacă oarecum arbitrar) în două parţi: a) învăţăturile, îndemnurile, de la 1 la 12 şi b) fericirile, de la 13 la 28; primele privesc euharistia, imitarea lui Cristos, practicarea binelui, dragostea fraternă, căutarea Duhului divin, respectul faţă de Sfânta Maică Biserica şi fată de preoţi, în timp ce a doua parte se vrea un comentariu şi o extindere a tematicii Fericirilor evanghelice.
Adresate ad omnes fratres, Cuvintele de îndrumare lăsatre nouă moştenire de către Întemeietor, ar trebui să ne fie îndreptar în viaţa de zi cu zi, atât din punct de vedere spiritual cât şi comportamental, adicâ în viaţa concretă a fiecăruia dintre noi, căci ne dezvăluie chipul adevăratului frate, aşa cum îl vedea şi şi-l dorea Francisc.
Un rezumat ale acestui portret de frate minor ni-l oferă tot el, în Speculum perfectionis (Oglinda perfecţiunii, cunoscută şi sub numele de Memoriile fratelui Leon), pe care îl redau mai jos în traducere, atât pentru frumuseţea textului cât şi ca mărturie că Francisc, în Cuvintele sale de îndreptare se adresa unor oameni concreţi, cu părţile lor bune sau mai puţin bune; el însă avea ochi doar pentru primele, pe care le recomanda şi celorlalţi, ca un îndemn spre îndreptare şi perseverare pe calea urmării lui Cristos, singura ţintă autentică a adevăratului frate minor:
„… El spunea ca ar putea fi un adevărat frate minor acela care ar fi reunit în sine modul de viaţă şi virtuţile următorilor sfinţi fraţi: credinţa lui Bernard, care a trăit-o pe deplin, împreună cu dragostea faţă de sărăcie; simplitatea şi curăţia lui Leon, care într-adevăr a strălucit în preasfânta curăţie; amabilitatea lui Angelo, care a fost primul cavaler intrat în Ordin şi a strălucit prin deplina gentileţe şi bunăvoinţă; înfăţişarea plăcută şi bunul simţ al lui Masseo, împreună cu vorba sa plăcută şi plină de cucernicie; mintea înălţată spre contemplaţia celor mai înalte culmi divine pe care a avut-o Egidiu; cucernica şi neîncetata rugăciune a lui Rufino, care se ruga chiar şi atunci când dormea, iar în tot ceeace făcea, avea întotdeauna spiritul unit cu Domnul; răbdarea lui Ginepro, care ajunsese la o răbdare perfectă, unită cu renunţarea la propria voinţă şi cu dorinţa arzătoare de a-l imita pe Cristos pe calea crucii; vigoarea fizică şi spirituală a lui Giovanni delle Lodi, care îi întrecea pe atunci pe toţi oamenii în tărie; milostivirea lui Ruggero, a cărui viaţă şi comportament erau înflăcărate de iubire; sfânta nelinişte a lui Lucido, care, tot timpul în alertă, aproape că nu voia să vieţuiască într-un anumit loc mai mult de o lună, însă atunci când se afecţiona de acel loc, imediat se îndepărta de acolo, spunând: Nu avem nici o locuinţă statornică aici, ci în cer”…

Sighetu Marmaţiei, Duminica Divinei Milostiviri 2010

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.