Creştini în lumea postmodernă: Carlo Maria Martini

(Textul a fost publicat în cotidianul Avvenire din 27 iulie 2008)

Ce pot să spun asupra realităţii Bisericii catolice astăzi? Mă las inspirat de cuvintele unui mare gânditor şi om de ştiinţă rus, Pavel Florenskij, mort în 1937 martir pentru credinţa sa creştină: „Doar cu experienţa directă e posibilă cunoaşterea şi preţuirea bogăţiilor Bisericii”. Pentru a cunoaşte şi a preţui bogăţiile Bisericii trebuie străbătută experienţa credinţei.
Ar fi uşoară redactarea unei culegeri de plângeri plină de lucruri care nu merg prea bine în Biserica noastră, dar aceasta ar însemna adoptarea unei viziuni superficiale şi deprimante, şi a nu privi cu ochii credinţei, care sunt ochii iubirii. Fireşte că nu trebuie să închidem ochii asupra problemelor, trebuie totuşi căutat mai întâi de toate de a înţelege contextul general în care ele se situează.

O perioadă extraordinară

Dacă ţin cont de situaţia prezentă a Bisericii cu ochii credinţei, eu văd mai întâi de toate două lucruri. Primul, nu a fost niciodată în istoria Bisericii o perioadă atât de fericită ca a noastră. Biserica noastră cunoaşte cea mai mare răspândire geografică şi culturală a sa şi se găseşte substanţial unită în credinţă, cu excepţia tradiţionaliştilor lui Lefebvre. Al doilea, în istoria teologiei nu a fost niciodată o perioadă mai bogată decât aceasta din urmă.
Nici măcar în secolul IV, perioada marilor Părinţi ai Capadociei ai Bisericii orientale şi ai marilor Părinţi ai Bisericii occidentale, precum Sfântul Ieronim, sfântul Ambroziu şi Sfântul Augustin, nu a fost o atât de mare înflorire teologică. Este suficient să amintim numele lui Henri de Lubac şi Jean Daniélou, al lui Yves Congar, Hugo şi Karl Rahner, al lui Hans Urs von Balthasar şi al maestrului său Erich Przywara, al lui Oscar Cullmann, Martin Dibelius, Rudolf Bultmann, Karl Barth şi al marilor teologi americani precum Reinhold Niebuhr – pentru a nu vorbi de teologii eliberării (oricare este părerea pe care o putem avea despre ei, acum când lor le este acordată o nouă atenţie din partea Cogregaţiei pentru Doctrina Credinţei) şi mulţi alţii încă în viaţă. Îi amintim şi pe marii teologi ai Bisericii orientale despre care cunoaştem atât de puţin, precum Pavel Florenskij şi Sergei Bulgacov.
Opiniile asupra acestor teologi pot fi foarte diferite şi diversificate, dar ei cu siguranţă reprezintă un grup incredibil cum nu a mai existat în Biserică în timpurile trecute.
Toate acestea s-au întâmplat într-o lume plină de probleme şi de provocări, precum nedreapta împărţire a bogăţiilor şi a resurselor, sărăcia şi foamea, problemele violenţei răspândite şi ale menţinerii păcii. Este apoi în mod deosebit vie problema dificultăţii de a înţelege cu claritate limitele legii civile în raport cu legea morală. Acestea sunt probleme foarte reale, mai ales în unele ţări, şi sunt adesea obiect de diferite interpretări care generează o dialectică chiar foarte aprinsă.
Uneori pare posibil să ne imaginăm că nu toţi trăim în aceeaşi perioadă istorică. Unii sunt ca şi cum ar trăi încă în timpul Conciliului din Trento, alţii în cel al Conciliului I din Vatican. Unii au asimilat bine Conciliul al II-lea din Vatican, alţii foarte puţin. Nu suntem toţi adevăraţi contemporani şi aceasta a reprezentat mereu o povară pentru Biserică şi cere foarte multă răbdare şi discernământ.

Mentalitatea postmodernă

Pentru a căuta un dialog rodnic între cei din această lume şi Evanghelie şi pentru a reînnoi pedagogia noastră la lumina exemplului lui Isus, este important să observăm cu atenţie aşa-zisa lume postmodernă, care constituie contextul de bază a multora dintre aceste probleme şi îi condiţionează soluţiile.
O mentalitate postmodernă ar putea fi definită în termeni de opoziţie: o atmosferă şi o mişcare de gândire care se opune lumii aşa cum am cunoscut-o până acum. Este o mentalitate care se dezlipeşte spontan de metafizică, de aristotelism, de tradiţia augustiniană şi de Roma, considerată ca scaunul Bisericii, şi de multe alte lucruri.
Gândirea postmodernă este departe de precedenta lume creştină platonică în care nici nu se punea în discuţie supremaţia adevărului şi a valorilor asupra sentimentelor, a inteligenţei asupra voinţei, a spiritului asupra trupului, a unităţii asupra pluralismului, a ascetismului asupra vitalităţii, a eternităţii asupra temporalităţii. În lumea de astăzi este însă o instinctivă preferinţă pentru sentimente asupra voinţei, pentru impresii asupra inteligenţei, pentru o logică arbitrarie şi căutarea plăcerii asupra unei moralităţi ascetice şi coercitive. Aceasta este o lume în care sunt prioritare sensibilitatea, emoţia şi clipa prezentă. Existenţa umană devine deci un loc în care se găseşte libertate neînfrânată, în care o persoană exercită, sau crede că poate exercita, arbitrul său personal şi propria sa creativitate.
Acest timp este şi de reacţie împotriva unei mentalităţi excesiv raţionale. Literatura, arta, muzica şi noile ştiinţe umane (îndeosebi psihanaliza) revelează cum multe persoane nu mai cred că trăiesc într-o lume condusă de legile raţionale, unde civilizaţia occidentală este un model de imitat în lume. Este acceptat însă că toate civilizaţiile sunt egale, pe când înainte se insista pe aşa-zisa tradiţie clasică. Astăzi cam totul este pus pe acelaşi plan, pentru că nu mai există criterii cu care să se verifice ce înseamnă o civilizaţie adevărată şi autentică.
Este o împotrivire raţionalităţii văzută şi ca izvor de violenţă pentru că persoanele consideră că raţionalitatea poate fi impusă întrucât este adevărată.
Se preferă orice formă de dialog şi de schimb din dorinţa de a fi mereu deschişi altora şi la ceea ce este diferit, se e nesiguri şi pe sine însuşi şi nu se încrede în cine vrea să-şi afirme propria identitate cu forţa. Acesta este motivul pentru care creştinismul nu este primit cu uşurinţă atunci când se prezintă ca ’adevărata’ religie. Îmi amintesc de un tânăr care recent îmi spunea: „Mai ales, nu-mi spuneţi că creştinismul este adevăr. Aceasta mă deranjează., mă blochează. Este altceva să spui că creştinismul este frumos…”. Frumuseţea este de preferat adevărului.
În acest climat, tehnologia nu mai este considerată un instrument în slujba umanităţii, dar un ambient în care se dau noile reguli pentru a interpreta lumea: nu mai există esenţa lucrurilor, ci doar folosirea lor pentru un anumit scop determinat de voinţa şi dorinţa fiecăruia.
În acest climat, urmează refuzul sensului păcatului şi al răscumpărării. Se spune: „toţi sunt egali, dar fiecare persoană este unică”. Există dreptul absolut de a fi unici şi de a se afirma pe sine însuşi. Orice regulă morală este depăşită. Nu mai există păcatul, nici iertarea, nici răscumpărarea şi cu atât mai puţin „renegarea de sine însuşi”. Viaţa nu mai poate fi văzută ca un sacrificiu sau o suferinţă. O ultimă caracteristică a postmodernităţii este refuzul de a accepta orice lucru care are de a face cu centralismul sau voinţa de a conduce lucrurile de sus.
În acest mod de a gândi se găseşte un ”complex anti-roman”. Suntem deja dincolo de contextul în care universalul, ceea ce era scris, general şi fără timp, conta mai mult; în care ceea ce era durabil şi imutabil era de preferat faţă de ceea ce era particular, local şi datat. Astăzi este preferinţa însă pentru o cunoştinţă mai locală, pluralistică, adaptabilă la circumstanţe şi la timpuri diferite.
Nu vreau acum să exprim judecăţi. Ar fi necesar mult discernământ pentru a distinge adevărul de falsitate, ceea ce se spune cu aproximaţie de ceea ce se spune cu precizie, ceea ce este o tendinţă sau o modă de ceea ce este o declaraţie importantă şi semnificativă. Ceea ce mă face să subliniez este că această mentalitate este deja peste tot, mai ales în tineri şi trebuie să ţinem cont de aceasta.
Dar vreau să adaug un lucru. Poate această situaţie este mai bună decât cea care exista înainte. Pentru că creştinismul are posibilitatea să demonstreze mai bine caracterul său de provocare, de obiectivitate, de realism, de exercitare al adevăratei libertăţi, de religie legată vieţii trupului şi nu numai minţii. Într-o lume ca cea în care trăim astăzi, misterul unui Dumnezeu nedisponibil şi mereu surprinzător dobândeşte o mai mare frumuseţe; credinţa înţeleasă ca un risc devine mai atrăgătoare. Creştinismul apare mai frumos, mai aproape de lume, mai adevărat.
Misterul Trinităţii apare ca izvor de semnificaţie pentru viaţă şi ajutor pentru a înţelege misterul existenţei umane.

„Examinează totul cu discernământ”

A învăţa credinţa în această lume reprezintă nu mai puţin de o provocare. Pentru a fi pregătiţi, trebuiesc însuşite aceste aptitudini: A nu fi surprinşi de diversitate. A nu avea frică de ceea ce este divers sau nou, dar considerându-l ca pe un dar al lui Dumnezeu. Încearcă să fi capabil să asculţi multe lucruri diferite decât cele pe care în mod normal le gândeşti, fără să judeci imediat pe cine vorbeşte. Caută să înţelegi ceea ce ţi se spune şi argumentele fundamentale prezentate. Tinerii sunt foarte sensibili la o atitudine de ascultare fără judecăţi. Această atitudine le dă lor curajul să vorbească de ceea ce într-adevăr aud şi să înceapă să distingă ceea ce este într-adevăr adevărat de ceea ce este doar în aparenţă. Aşa cum spune Sfântul Paul: „Cercetează totul cu discernământ; păstrează ceea ce este adevărat; fereşte-te de orice fel de rău” (1Tes 5,21-22).
Riscă. Credinţa este marele risc al vieţii. „Cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine acela o va afla” (Mt 16,25).
Fii prietenul celor săraci. Pune-i pe săraci în centrul vieţii tale pentru că ei sunt prietenii lui Isus care s-a făcut unul dintre ei.
Hrăneşte-te cu Evanghelia. Aşa cum Isus ne spune în discursul său asupra pâinii vieţii: „Pentru că pâinea lui Dumnezeu este cel care s-a coborât din cer şi dă viaţă lumii” (Gv 6, 33).

Rugăciune, umilinţă şi tăcere

Pentru a ajuta dezvoltarea acestor capacităţi, propun patru exerciţii:
1. Lectio divina. Este o recomandare a lui Ioan Paul al II-lea: „Îndeosebi este necesar ca ascultarea Cuvântului să devină o întâlnire vitală, în antica şi mereu valida practicii lectio divina, care face să se culeagă în textul biblic cuvântul viu care interpelează, orientează, plasmează existenţa” (Novo milennio ineunte 39). „Cuvântul lui Dumnezeu hrăneşte viaţa, rugăciunea şi călătoria zilnică, este principiul de unitate al comunităţii într-o unitate de gândire, inspiraţia pentru reînnoirea continuă şi pentru creativitatea apostolică” (Plecând din nou de la Cristos 24).
2. Autocontrolul. Trebuie să învăţăm din nou că a şti să ne opunem propriilor pofte este ceva mai îmbucurător decât îngăduirile continue care apar de dorit, dar care termină dând naştere la plictiseală şi dezgust.
3. Tăcere. Trebuie să ne îndepărtăm de bolnava sclavie a gălăgiei şi ale vorbăriilor fără sfârşit, şi să găsim în fiecare zi măcar o jumătate de oră de linişte şi jumătate de zi în fiecare săptămână pentru a ne gândi la noi înşine, pentru a reflecta şi a ne ruga. Aceasta ar putea să pară dificil, dar când se reuşeşte să se dea un exemplu de pace interioară si linişte care nasc dintr-un astfel de exerciţiu, chiar şi tinerii prind curaj şi găsesc în aceasta un izvor de viaţă şi de bucurie niciodată încercate înainte.
4. Umilinţă. Să nu crezi că ne priveşte pe noi să rezolvăm marile probleme ale timpurilor noastre. Lasă spaţiu Duhului Sfânt care lucrează mai bine decât noi şi mai profund. Nu încerca să sufoci Duhul în ceilalţi, este Duhul care suflă. Mai curând, fii pregătit să surprinzi manifestările sale cele mai subtile. Pentru aceasta ai nevoie de tăcere.

Card. Carlo Maria Martini
Arhiepiscop emerit de Milano
Traducere Pr. Leonard Ghiurca O.F.M.Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.