cuvantul trup

Craciun la Orfelinat


Crăciunul, este sărbătoarea cea mai frumoasă pentru noi, copiii, dar nu numai pentru noi, se grăbi să adauge Eduard, puştiul cel mic, dar iute ca o căprioară, căci şi doamna Administrator, şi toate celelalte doamne, ba chiar nenea de la poarta Orfelinatului, care uneori îl mai urechea, erau mereu prezenţi, când se făcea serbarea de Crăciun…
Fra Martin rămase pentru câteva clipe holbat şi se minună în sinea lui de isteţimea copilului. Îşi înfipse mâna în traista cea maronie, scoase mingea confecţionată din cârpe, special făcută pentru băieţii din cămin, şi i-o întinse spiriduşului, care aşteptase cu atâta foc acest moment. Sigur că acest cadou avea şi rostul unei goarne ce sună adunarea.
Într-o clipită toată puzderia de spiriduşi se adună în jurul fratelui încărcat cu daruri, aşa ca Moş Crăciun. Ţi se umple inima de bucuria la vederea atâtor îngeraşi, se gândi Capucinul, atent însă la traista cu bomboane, care devenise iute ţinta golănaşilor mai măricei.
E! acu’ vezi luptă, se gândi el în mintea lui, ştiind ce-l aşteaptă… da na!… aşa-s copii se-ncurajă tot el şi-şi începu împărţeala, trăgând din când în când cu coada ochiului ca nu cumva vreun şmecheraş să se-nfingă iar la rând, ca să fie câte oleacă la fiecare. Fratele îi lăsă pe prichindei să-şi admire şi să-şi savureze darurile, preferând să fie un simplu spectator, al unui teatru din poveşti.
E! partea mai grea a trecut de-acu’, îşi spuse capucinul, trăgându-şi sufletul, ca după o luptă, căci urma partea a doua, care era şi preferata lor, a prichindeilor.
Anul acesta amicul lor venise cu o poveste nouă, povestea Crăciunului din Greccio, se numea. Într-o clipă auditoriul se adună, care mai de care mai mozolit şi mai ciufulit, că dă!, aşa-i cu cadourile au şi partea lor hazlie, nu? Povestitorul tuşi de câteva ori spre a-şi regla vocea şi invitându-şi indirect spectatorii să se aşeze fiecare pe podeaua cea găurită, ce ţinea loc de canapele.
De fiecare dată povestea începea cu câteva clipe de linişte, timp în care toţi copiii îl priveau în ochi pe călugăr, ca nu cumva să piardă startul, iar el obişnuia să facă prezenţa, aşa pe ascuns, numărându-i cu privirea.
Dintr-o dată se făcu o linişte că se auzeau chiţăitul şoarecilor din duşumea.
– Fratele se înveşmântă cu mantia cea blândă a povestitorului şi… începu.
„În acel ţinut era un om cu numele Giovanni, cu nume bun şi respectat în părţile lui căci preţuia mai mult frumuseţea sufletului decât pe cea a trupului. Cu aproape două săptămâni înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, fericitul Francisc, aşa cum făcea deseori, l-a chemat la el şi i-a zis: „Dacă vrei să celebrăm la Greccio Naşterea lui Isus, du-te înainte şi pregăteşte ceea ce îţi spun: aş vrea să-l reprezint pe Pruncul născut la Betleem şi să văd cu ochii mei greutăţile în care s-a aflat din cauza lipsei lucrurilor necesare pentru un nou-născut, cum a fost aşezat într-o iesle şi cum dormea pe fân înconjurat de animale. Prietenul fidel şi devotat, după ce l-a ascultat, s-a dus în grabă să pregătească la locul stabilit toate cele necesare, conform planului pe care i l-a propus Sfântul.
Zilele se scurgeau odată cu apa micului izvoraş ce străbătea satul lor, din care se adăpau animalele, iar oamenii îşi potoleau setea trupului şi a sufletului. Ziua bucuriei, a veseliei, dar mai ales ziua aducerii de mulţumire era de acum aproape. Sunt convocaţi fraţii din diferite părţi, prieteni şi binefăcători, cu toţii într-un duh, bărbaţi şi femei în sărbătoare sosesc din toată regiunea, aducând fiecare după posibilităţile sale, lumânări şi torţe pentru a lumina acea noapte, în care s-a aprins în cer cu strălucire Steaua care a luminat toate zilele şi timpurile. La sfârşit soseşte Francisc: vede că totul este pregătit conform dorinţei lui, şi străluceşte de bucurie. Acum se aranjează ieslea, se pune fân în ea şi sunt aduse: văcuţa, măgarul; fra Martin făcu o scurtă pauză, pentru a-şi trage duhul şi pentru a lua pulsul adunării. Văzând că toţi erau ochi şi urechi reluă povestioara, adăugînd din fanteziu lui alte animale pe care ştia prea bine că prichinduşii le îndrăgeau, precum: căţelul, iepuraşii, găinuşele, purceluşul chiar şi o pereche de turturele. În acea scenă emoţionantă strălucea simplitatea evanghelică, era lăudată sărăcia şi recomandată umilinţa. Greccio a devenit ca un nou Betleem.
Vroia ca în ziua aceasta cei săraci, cerşetorii, copiii să fie săturaţi de cei bogaţi, iar boii şi măgarii să primească o porţie de hrană şi de fân mai mare ca de obicei. „Dacă voi putea vorbi cu împăratul – spunea – îl voi ruga să emită un edict general, ca toţi aceia care pot, să împrăştie pe drumuri grâu şi tot felul de cereale, astfel încât, într-o zi atât de solemnă, păsările şi în mod special surioarele ciocârlii să aibă hrană din belşug”.
Nu se putea gândi fără să plângă la sărăcia în care se afla în acele zile Fecioara săracă.
Francisc avea faţă de Naşterea Domnului o devoţiune mai mare decât faţă de orice altă sărbătoare din timpul anului. Într-adevăr, cu toate că Domnul a înfăptuit mântuirea noastră în alte solemnităţi, Sfântul Francisc spunea că Isus a început să ne mântuiască încă din ziua naşterii sale. Şi vroia ca de Crăciun toţi creştinii să tresalte de bucurie în Dumnezeu, iar datorită iubirii lui, care ni s-a dăruit cu totul nouă, să fie generoşi nu doar cu cei nevoiaşi, ci şi cu animalele şi cu păsările.
Francisc s-a îmbrăcat cu veşmintele de diacon, căci era diacon, şi cântă cu voce sonoră sfânta Evanghelie: acea voce puternică şi dulce, limpede şi sonoră îi răpeşte pe toţi în dorinţa cerului. Apoi vorbeşte poporului şi îl reevocă prin cuvinte pline de duioşie pe Regele sărac nou-născut şi micul oraş Betleem. Deseori, atunci când vroia să-l numească pe Isus Cristos, înflăcărat de iubire cerească îl numea „Pruncul din Betleem”, iar acel nume „Betleem” îl pronunţa umplându-şi gura cu glas şi încă şi mai mult cu afecţiune duioasă, producând un sunet asemănător cu cel al behăitului unei oi. Şi ori de câte ori spunea „Pruncul din Betleem” sau „Isus”, îşi trecea limba peste buze, ca şi cum ar gusta şi ar reţine toată dulceaţa acelor cuvinte.
Acea noapte era luminată ca în plină zi, dragă oamenilor ca şi animalelor! Lumea venea şi se înveselea simţind în toată fiinţa lor o veselie pe care nu au mai experimentat-o până atunci, în faţa acestui mister, misterul unui Dumnezeu care se face om. Pădurea răsună de glasurile lor, iar stâncile impunătoare răspândeau ecoul cântecelor de sărbătoare.
Orfelinatul pentru câteva clipe se mutase, iar copiii… erau acolo, împreună cu pruncuşorul Isus, Maria, Iosif, Francisc, lângă ieslea din Greccio, hm! ba chiar mai departe… lângă ieslea din Betleem.

Fr. Lucian Iosif Dumea, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.