30 octombrie, aniversarea beatificarii Fericitului Ieremia Valahul

Printre articolele publicate în oficiosul Vaticanului, L’Osservatore Romano din 30 octombrie 1983 (pagina a 5-a i-a fost dedicată în întregime noului Fericit) găsim, printre altele, şi două articole puţin cunoscute cinstitorilor români ai Fericitului nostru, mai ales celor tineri.
Este vorba despre un articol semnat de Card. Corrado Ursi, în acea perioadă Arhiepiscop al oraşului Napoli, apoi de un alt articol, semnat de Pr. Felice D’Onofrio OFM Cap, în epoca respectivă Profesor-şef de catedră, specialitatea Medicină patologică specială la Universitatea din Napoli şi membru al comisiei Ordinului însărcinate cu pregătirea beatificării.
Câteva cuvinte despre autori:
Card. Corrado Ursi s-a născut în 1908 (26 iulie-Andria) şi a urmat Seminarul mic în oraşul natal, apoi şi-a continuat studiile teologice la Seminarul regional pontifical din Molfetta, al cărui rector a fost timp de 20 de ani, imediat după hirotonirea sacerdotală, primită în 1931.
În 1951, Sf. Părinte Pius al XII-lea la numit episcop de Nardo, de unde Ioan al XXIII-lea l-a transferat, în 1961, la conducerea diecezei de Acerenza, iar Paul al VI-lea l-a promovat ca Arhiepiscop de Napoli, promovându-l un an mai târziu la demnitatea de Cardinal, cu titlul de Sf. Calixt.
A condus Biserica din Napoli timp de mai bine de două decenii, până în mai 1987, distingându-se mai ales prin reînnoirea structurilor ecleziastice, cerută de Conciliul Vatican al II-lea şi prin implicarea în social, printr-o acţiune amplă, denumită de el ca”stârpirea mizeriei” (bonifica della miseria), acţiune ce viza construirea de locuinţe pentru cei ce trăiau în barăci, de şcoli şi institute de formare profesională pentru cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă.
Prieten al Capucinilor, pe timpul episcopatului său la Napoli a promovat şi susţinut toate iniţiativele ce vizau beatificarea confratelui nostru de care se simţea atras, mai ales datorită apostolatului acestuia printre cei mai defavorizaţi concetăţeni ai săi din Napoli, după cum reiese şi din articolul de faţă.
A murit pe 29 august 2003, deplâns de întreg oraşul căruia i-a fost păstor timp de mai bine de două decenii.
Pr. Felice D’Onofrio, OFM Cap, medic, profesor universitar, şef de catedră la Univesitatea din Napoli, s-a născut la Napoli în 1927 şi a îmbrăcat haina capucină în 1986, în prag de pensionare. A fost sfinţit preot pe 28 mai 1989 în Bazilica Sf. Petru, de către Slujitorul lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea.
Medic consultant al Congregaţiei pentru Cauza Sfinţilor, s-a implicat profund atât în cauza ce-l privea pe viitorul Fericit Ieremia Valahul, dar şi în alte cauze, mai ales în cele aparţinând Ordinului nostru.
Trăieşte la Napoli, în Conventul care a adăpostit (şi mai adăposteşte în parte) moaştele Fericitului Ieremia Valahul.
În articolul pe care îl redăm mai jos în traducere, Pr. Felice D’Onofrio, la fel ca şi în alte scrieri ale sale, priveşte cu ochi „clinic” (deformaţie profesională!) la viaţa şi activitatea de asistenţă medicală a confratelui nostru, scoţând în evidenţă aspecte care de multe ori scapă ochiului profan.
Cu speranţa de a fi făcut un serviciu cinstitorilor confratelui şi Fericitului nostru, redau mai jos (traduse pentru prima dată în limba română) cele două articole acum când Fraţii Capucini aniversează nu doar beatificarea sa, ci şi 18 ani de prezenţă pe meleagurile natale ale Fericitului Ieremia. Cu alte cuvinte, „majoratul”!
Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Card. Corrado Ursi,
Arhiepiscop de Napoli

Ne întrebăm dacă fratele Ieremia a fost trimis de Providenţa divină la Napoli pentru a se sfinţi sau pentru a-i sfinţi pe alţii. Pentru a se sfinţi, ar fi fost îndeajuns să trăiască la şcoala părinţilor săi, în familia sa, care a fost o oază de viaţă creştină autentică şi de iubire generoasă faţă de cei săraci.
Însă Domnul a vrut aceasta în mod clar, l-a condus de mână la Napoli, pentru a sfinţi cetatea prin exemplul său şi să-l binecuvânteze prin harurile pe care i le dăruise din plin.
Fratele Ieremia a fost un dar al Tatălui pentru fiii săi din Napoli. Perioada în care a trăit a fost plină de splendoare în domeniul artei şi plină de fervoare pentru restaurarea religioasă pusă în mişcare de Conciliul din Trento. Nu au lipsit însă nici problemele de ordin politic şi economic; mare era de asemenea şi mizeria, datorită marilor discrepanţe sociale şi sărăciei în care trăiau multe dintre grupurile sociale.
În acel timp, Napoli a avut diverşi sfinţi ce păreau trimişi de Dumnezeu pentru alimentarea vieţii creştine a poporului şi pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie. Fratele Ieremia, umilul capucin, a fost printre aceştia. Domnul i-a plăsmuit o inimă simplă şi ascultătoare, atât de sensibilă la divin, care vibra şi se mişca cu o promptă agilitate şi în totală dăruire la orice adiere a suflului Duhului Sfânt. Chiar dacă nu studiase, vorbea despre Dumnezeu cu atâta ardoare, încât stârnea admiraţia teologilor.
Izvoare nestinse pentru viaţa sa interioară erau Patimile Mântuitorului, pe care le medita cu asiduitate şi Euharistia, pe care o primea şi o adora cu fervoare serafică. Nutrea o înduioşătoare devoţiune filială pentru Sfânta Fecioară, Maica lui Dumnezeu, pe care obişnuia să o numească cu o expresie tipic napolitană „Măicuţa noastră” (Mammarella nostra) şi ei i se adresa în toate nevoile, invitându-i şi pe alţii să i se adreseze cu o neţărmurită încredere. Era foarte ascultător nu numai faţă de superiori, ci şi faţă de ceilalţi confraţi ai săi, căutând astfel să-l imite pe Domnul Isus, care a venit să slujească, nu să fie slujit, care a fost ascultător până la moarte.

***

Îl imita şi pe Sărăcuţul din Assisi în sărăcie şi în pocăinţă, aceasta manifestând-o prin renunţări la cele necesare şi cumpătare în folosirea lor, totul trăit într-o reconfortantă jovialitate sufletească. Umil şi puternic în acelaşi timp, senin şi plin de dăruire, cu o evanghelică libertate spirituală se apropia de toţi, mari şi mici, bogaţi şi săraci, pentru a-i îndruma spre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Sub călăuza Duhului Sfânt, el se bucura de haruri neobişnuite, cum ar fi harul vindecării, harul profeţiei şi al citirii în adâncul sufletelor. A strălucit mai ales în cel mai mare har: dragostea divină, pe care a arătat-o prin fapte în slujirea săracilor şi a celor suferinzi. Pentru cei săraci era capabil de orice, făcea posibil orice ajutor, ispăşind uneori personal ajutorul acordat acestora în nevoile lor. Un martor la procese mărturisea că era atât de mare această milostivire şi iubire faţă de aproapele, încât şi-ar fi dat propriii ochi celor aflaţi în nevoie.
Însărcinat cu îngrijirea bolnavilor, a avut posibilitatea de a demonstra toată bogăţia generozităţii sale şi a eroicei sale dăruiri. Îi slujea pe cei bolnavi neostoit, rezervându-şi pentru el, ca o ascultare ce i se cuvenea de drept, slujirile cele mai umile şi mai obositoare, alegând să îngrijească bolnavii cei mai dificili şi exigenţi. În chiliile bolnavilor intra ca o rază de soare, însenina cu strălucirea chipului său şi îi mângâia cu gingăşia bunătăţii sale. La moartea sa, cei care fost îngrijiţi de el au plâns îndelung, ca şi cum şi-ar fi pierdut mama.
O astfel de bunătate aşa de nemaipomenită nu putea rămâne îngrădită doar între zidurile mănăstirii. Ecleziastici, nobili, oameni de rând, care, atunci când se îmbolnăveau, cereau să fie vizitaţi de fratele valah, iar superiorii acestuia nu puteau să nu-i dea binecuvântarea pentru o slujire atât de evanghelică.
Fratele Ieremia, în ceea ce îl privea, nu se gândea la riscuri şi la sacrificii, ci dorea din tot sufletul să aducă puţină mângâiere celor ce sufereau. Şi a fost tocmai pe timpul unei astfel de vizite, pe o vreme excepţional de umedă şi rece, atunci când s-a dus să viziteze un bolnav la Torre del Greco, că s-a îmbolnăvit de pleuropulmonită, atât de gravă încât să aducă moartea unei fiinţe atât de zdravene.
Fericit că se putea asemăna Mântuitorului său Isus printr-un gest de ascultare şi de iubire, a murit în ziua de 5 martie a Anului Sfânt 1625, în vârstă de 69 de ani şi de 47 de ani de viaţă călugărească. Cât a fost de stimat şi de iubit la Napoli s-a constatat atunci când împrejurul sicriului său, aşezat în biserica mănăstirii Neprihănita Zămislire a mănăstirii Sf. Efrem cel Nou, s-a adunat o mulţime atât de mare, încât confraţii au fost nevoiţi să-l îngroape pe ascuns, în noaptea dintre 6 şi 7 martie.
***
Domnul a rezervat pentru zilele noastre ceasul preamăririi slugii sale credincioase, iar aceasta nu fără a avea şi o învăţătură providenţială şi plină de iubire şi pentru noi. După trei veacuri de un misterios văl, a fost aşezată pe candelabrul Bisericii această lumină pătrunzătoare. Trebuia să fie un Papă, Ioan Paul al II-lea, venit, ca şi fratele Ieremia, din Europa Orientală, să-l ridice la cinstea altarelor şi să-l proclame „Fericit”.
Să se reîntoarcă acum în ţara sa Fericitul Ieremia Stoica din Valahia în mult îndrăgita sa patrie, România, ca un semn de speranţă pentru acel nobil popor, care poartă în limbă şi în nume amprenta Romei, după cum declara şi Papa Ioan al XXIII-lea.
Iubit de concetăţenii săi, ortodocşi şi catolici, să-i îndrume pe calea ecumenismului, grăbind astfel ceasul în care vor fi o singură inimă şi un singur suflet toţi aceia care cred în Cristos.
Să se reîntoarcă bunul frate Ieremia şi să reverse iarăşi minuni de iubire şi de pace şi în patria sa „adoptivă”, Napoli, care astăzi, mai mult decât oricând, are nevoie de ele.

În slujirea sa, a ţinut întotdeauna seama de măreţia şi demnitatea Omului

Pr. Felice D’Onofrio, OFM Cap.

Viaţa fratelui Ieremia Valahul, primul român ridicat la cinstea altarelor, din orice unghi ar fi examinată, apare în întregime dedicată slujirii aproapelui; însă ne apare într-o lumină nouă, cu o specificitate proprie, dacă o privim din partea care priveşte slujirea bolnavilor, mai ales a acelora care nu mai erau în stare să-şi poarte de grijă singuri.
Timp de patruzeci şi cinci de ani acest frate laic a avut ascultarea de infirmier, fără însă a o neglija pe cea de chestuant (cerşetor, n. tr.), care îl punea în contact cu poporul din Napoli, martor fidel al virtuţilor umilului capucin.
„Regatul” său era însă infirmeria mănăstirii Sf. Efrem cel nou, construită tocmai pentru a-i îngriji pe numeroşii fraţi bolnavi şi aflată într-o zonă a oraşului atât de salubră încât îşi merită şi astăzi apelativul „la Salute”.
În această activitate îl regăsim pe fratele Ieremia totdeauna fericit atunci când putea să pună în lumină valoarea suferinţei celor bolnavi, ajutând întotdeauna pe cine se afla în nevoie, atât înăuntrul cât şi în afara zidurilor mănăstirii, pentru că a-i ajuta pe cei suferinzi devenise a doua sa natură.
Este cu adevărat interesantă lectura depoziţiilor conţinute în actele procesului apostolic; se perindă, ca într-un film documentar, imagini de bolnavi loviţi de podagră, hidropizie, tuberculoză, bolnavi torturaţi de dureri sfâşietoare, plini de răni urât mirositoare, cu minţile rătăcite. Ni se pare că revedem în mod real acele scene triste şi înfiorătoare, care deveniseră tragice în acel timp din cauza lipsei unor structuri terapeutice potrivite şi din cauza lipsei sedativelor.
Cine îşi desfăşoară activitatea în contact cu bolnavi sfâşiaţi de durere, agitaţi sau cu slabă luciditate mentală, ştie bine cât de grea este îngrijirea acestora, cu toate că astăzi structurile sunt diferenţiate şi că se recurge foarte uşor la hipnotice şi sedative. Cu motivul de a uşura suferinţele altora, vrem mai ales să evităm repulsia fizică pe care ne-o provoacă suferinţa.
Toate acestea fratele Ieremia le-a înţeles şi cu iubire a inversat direcţia sentimentelor sale naturale, pătrunzând în durere până la a-i simţi puternicele răsfrângeri în sufletul său. Iar atunci când, într-un caz deosebit de grav, au fost mai puternice sentimentele sale, după doar câteva zile de abandon voluntar al câmpului de luptă, a simţit nevoia de a se reîntoarce, pentru că acolo era comoara sa; şi acolo a rămas toată viaţa!
Oboselii, rutinei unei astfel de munci fără satisfacţii, fratele Ieremia le răspundea cu jovialitatea pe care o revărsa în sufletul pacientului.
Acest român, întărit de acea simplitate şi curăţie proprie aceluia care şi-a petrecut tinereţea în mijlocul naturii, îşi găsise la Napoli idealul său de viaţă. Poate că în acest oraş cu un popor gălăgios şi dinamic, bogat în peisaje fascinante, fratele Ieremia şi-a întărit sufletul său deja bogat în generozitate şi dăruire şi este aici că, devenit napolitan autentic, s-a plăsmuit pe sine însuşi, ajungând pe culmile eroismului.
Acest frate, în acel Napoli vice-regal, în contact cu mizeriile omeneşti, fără a lăsa opere ştiinţifice sau culturale, cu viaţa sa plăsmuită la şcoala Seraficului Francisc, a dat o lecţie care anticipă şi depăşeşte modernele descoperiri privind aspectele psihologice şi comportamentale privind asistenţa bolnavilor cronici şi cu lungă degenţă. În acest domeniu, astăzi nu se scapă nici o ocazie pentru a face reuniuni, a scrie articole, a propune rezoluţii, însă după ce ne-am saturat cu proiecte fantastice cu fundal social, totul rămâne literă moartă; rezultatul? O ulterioară degradare şi o ulterioară disperare în acela care nu mai este auto-suficient.
Fratele Ieremia, întărit de o adevărată înţelepciune, a trecut la acţiune, punând în practică o adevărată metodologie, aproape revoluţionară pentru acele timpuri.
Înainte de toate, a îndeplinit munca sa cu dragoste şi scrupulozitate, curăţind răni, schimbând bolnavii de hainele murdare, aerisind şi parfumând încăperile urât mirositoare, ţinându-i totdeauna curaţi pe bolnavii care îşi pierduseră controlul simţurilor. Ceea ce îl distinge şi îi scoate în evidenţă figura este însă aspectul psihologic, pe care el îl practică în mod special. Cu bolnavii el devine unul dintre ei, se preface că nu simte duhoarea acolo unde aerul era irespirabil, mânca şi dormea cu ei; spus în alţi termeni, pacientul nu mai simţea diferenţa dintre el şi cel care îl asista. Căuta să nu se arate nerăbdător sau obosit, ci voia să se arate interesat de lungile predici ale exaltaţilor, ţinându-i la curent cu evenimentele, continuând să schimbe poziţia în pat acelora care deveniseră irascibili din cauza bolii. Respecta deciziile medicilor în privinţa terapiei, însă nu se simţea obligat să respecte întotdeauna rigidele şi uneori exasperantele scheme dietetice; în faţa unui bolnav grav sau incurabil, nu ezita să satisfacă acestor bolnavi câte o mică dorinţă pentru o mâncare interzisă.
Din mărturiile ce-l privesc pe fratele Ieremia iese la iveală figura unui om care, în timp ce trăieşte la unison cu mistica timpului său, lucrează în mod activ şi inteligent, având întotdeauna prezentă măreţia omului pe care-l îngrijeşte, chiar dacă acesta este un bolnav irecuperabil.
Eu cred că aceasta este lecţia fundamentală a fratelui Ieremia şi actualitatea acestuia pentru noi, cei care încheiem cel de-al XX-lea veac cu problematica creşterii durate medii de viaţă şi, în consecinţă, cu creşterea duratei îngrijirii bolilor cronice şi a perioadei mai lungi a degenţei.
Nu este terapie şi nici loc de internare care să poată înlocui o privire, un cuvânt, cu alte cuvinte a-l simţi pe altul aproape de tine. În epoca noastră, în care printre alte aberaţii găsim şi pe cea a eutanasiei, poate că Providenţa divină a dorit să ne repropună figura acestui umil capucin, pentru ca astfel să se extindă şi la oamenii de azi lecţia sa, care derivă din adevărata înţelepciune a aceluia care în aproapele se vede pe sine însuşi.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.