Scrisoarea Ministrului general O.F.M. Cap., Mauro Jöhri, către toţi fraţii, pentru Anul Credinței

Tu eşti credinţa noastră

Dragi fraţi,

1.Benedict al XVI-lea, episcop emerit al Romei, a instituit anul credinţei iar Papa Francisc a reprodus la începutul pontificatului său scopurile şi conţinutul său. Acest eveniment mă determină să vă propun câteva reflecţii cu dorinţa ca fiecare frate să poată fi susţinut în confirmarea şi reînnoirea propriului său raport cu Domnul. Mă adresez vouă, conştient că darul credinţei trebuie ocrotit şi cultivat, dar ştiu şi că credinciosul trece prin ispita rutinei, a compromisului şi nu rareori ariditatea generează sentimente de descurajare care ne împiedică să vedem orizontul clar şi luminos pe care credinţa îl deschide existenţei noastre.

2. Fie că aparţinem unor circumscripţii care cresc numeric sau altora care de ani de zile cunosc un puternic declin, cu toţii trebuie să fim reînnoiţi în raportul nostru cu Dumnezeu. Creşterea numerică sau diminuarea inevitabilă pot fi văzute din partea unora ca motiv de orgoliu şi de ceilalţi drept o sursă de deprimare. Dumnezeu este aproape în aceeaşi măsură şi de unii şi de alţii şi doar o perspectivă de credinţă ne va permite să primim cu bucurie şi seninătate acest adevăr. Aşadar, să ne întrebăm cum ne putem orienta în acest timp marcat de fenomene precum globalizarea, creşterea individualismului, dispreţul faţă de valorile tradiţionale, criza economică şi altele.

IATĂ-MĂ! FIE MIE DUPĂ CUVÂNTUL TĂU
3. Să începem reflecţia noastră cu întrebarea pe care apostolul Petru i-a adresat-o lui Isus: Doamne, la cine să mergem? (In 6,68). Cine va putea să răspundă la întrebările care izvorăsc din inimile noastre? Cine ne va arăta calea? Celebrarea unei aniversări poate puţin cunoscută, dar semnificativă în mod particular pentru Ordinul nostru mă încurajează să vă invit să vă îndreptaţi privirea către Fecioara Maria. În urmă cu trei secole, în mai 1712, Ordinul nostru a fost pus oficial sub patronajul Neprihănitei[1]. Mărturiile devoţiunii duioase a atâtor fraţi de-ai noştri, în special ale sfinţilor noştri, către Fecioara Neprihănită ne relatează întâmplări ale persoanelor care, prin lucrarea Harului, şi-au transformat viaţa într-un „crez viu“, bărbaţi şi femei, care cu încredere necondiţionată, s-au dăruit în totalitate lui Dumnezeu. Maria, mama lui Isus, este icoana acestui iată-mă total.

4. Faţă de îngerul care a anunţat-o că va zămisli un fiu, îi va da naştere şi îl va numi Isus, Maria reacţionează cu stupoare şi uimire adresându-i o întrebare: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat? (Lc 1,34). Nu obiectează spunând: „Imposibil, nu pot face asta!“ Nu înţelege, dar în întrebarea sa îşi manifestă dorinţa de a intra în Mister cu disponibilitate. Îngerul spune că Duhul Sfânt va coborî asupra ei şi o va acoperi cu umbra sa, împlinind ceea ce este inimaginabil şi imposibil. Totul rămâne misterios, iar Maria rosteşte fiat-ul său, expresia credinţei sale, a ascultării sale, îndreptând persoana sa către planul lui Dumnezeu. Fecioara din Nazaret consimte deşi nu înţelege toate consecinţele da-ului ei. Ea spune: Fie mie după cuvântul tău (Lc 1,38). Se poate spune că „misiunea precede înţelegerea“[2]. Căutarea sensului acelei vestiri o va însoţi pe Maria de-a lungul întregii vieţi a Celui pe care l-a născut. Evanghelistul Luca descrie această atitudine a Mariei încă de la începutul vieţii lui Isus, spunând că ea păstra toate aceste lucruri, meditându-le în inima ei (Lc 2,19). Maria a crezut în Isus, Cuvântul lui Dumnezeu cel viu, încă dinainte ca ea să-l vadă şi ne mărturiseşte că credinţa înseamnă a primi o promisiune care vine de la Dumnezeu, fără a înţelege imediat condiţiile particulare care o duc la îndeplinire. Vă amintiţi de Petru, care, după ce a pescuit o noapte întreagă fără succes, la cuvântul lui Isus acceptă să înainteze din nou în larg şi să arunce năvoadele? (Lc 5,4)

5. Totodată, vocaţia fiecăruia dintre noi este marcată de o consimţire liberă şi încrezătoare în raportul cu voinţa lui Dumnezeu. Am avut încredere şi am pornit la drum. Anul credinţei este un apel la redescoperirea acestui aspect al vieţii noastre. Clara de Assisi, la sfârşitul vieţii sale, după multe suferinţe şi dificultăţi, mărturiseşte cu convingere şi siguranţă că vocaţia noastră este cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu[3]. Adresându-se religioşilor şi religioaselor cu ocazia ultimei Zile a Vieţii Consacrate, papa Benedict al XVI-lea ne-a îndemnat să ne întoarcem la izvorul vocaţiei noastre: Vă invit în primul rând pentru a alimenta o credinţă care poate ilumina vocaţia noastră. Pentru aceasta, vă îndemn să călătoriţi, ca într-un pelerinaj interior al „primei iubiri“ cu care Domnul Isus Cristos a încălzit inimile voastre, nu din nostalgie, ci pentru a alimenta acea flacără. Iar pentru aceasta este necesar să stăm cu El în liniştea adoraţiei şi astfel să retrezim dorinţa şi bucuria de a împărtăşi viaţa, alegerile, ascultarea credinţei, fericirea de a fi săraci, radicalitatea iubirii. Plecând mereu din nou de la această întâlnire de iubire, voi lăsaţi orice lucru pentru a sta cu El şi vă puneţi asemenea Lui în serviciul lui Dumnezeu şi al fraţilor[4].

TIMPUL LUPTEI
6. Fraţilor, rugaţi-vă împreună cu mine pentru ca fiecare dintre noi, privind la drumul parcurs cu Domnul, să poată mărturisi cu uimire şi recunoştinţă că totul este har. Nu putem ignora faptul că drumul nostru de credinţă implică şi situaţii marcate de oboseală, de descurajare şi de căderi. Permiteţi-mi să adresez un gând afectuos fraţilor care, din diferite motive, trăiesc momente de criză şi ariditate; lor le repet cuvintele pe care Dumnezeu le spune prietenilor săi: Curaj! Nu vă temeţi! Îi invit pe toţi să mediteze asupra fragmentului evanghelic din Mc 9,14-27. Tatăl tânărului epileptic posedat experimentează neputinţa, incapacitatea de a-şi vindeca fiul; nici discipolii nu au putut face nimic. Acest tată cu inima zdrobită îl întâlneşte pe Isus şi îi cere: Dar dacă tu poţi face ceva, ai milă de noi şi ajută-ne. Şi Isus îi spune: dacă poţi! Totul este posibil pentru cei care cred (22b-23). Acel om, confuz, încercat şi descurajat spune cu glas puternic: Cred; vino în ajutorul necredinţei mele! (24b). Strigătul de cerere al acestui om aparţine experienţei credinciosului: este rugămintea celui care îi cere Domnului să-i susţină propria credinţă. Fraţilor, să nu ne fie teamă să-i prezentăm efortul nostru Domnului, încredinţându-ne rugăciunii fraţilor când trecem prin ispita de a înmâna viaţa noastră compromisului care generează situaţii de ambiguitate şi de dezintegrare interioară sau, ca să fiu mai direct, suntem constrânşi, sau acceptăm să trăim o viaţă dublă. Conştienţi că lupta vine să ne viziteze, să ne adresăm Fecioarei Maria care a cunoscut momente de surprindere şi de neînţelegere[5]. Meditând în tăcere asupra Mariei, un frate de-al nostru scria: Maria a parcurs propriul ei drum, şi în timpul acestei călătorii a întâlnit neliniştile caracteristice unui pelerinaj: spaimă, confuzie, perplexitate, uimire, teamă, oboseală… Mai presus de toate a înfruntat întrebări: Ce înseamnă aceasta? Este adevărat? Ce-i de făcut?… Nu văd nimic. Totul pare întunecat[6].

7. Zi după zi, Fecioara Maria a reluat, a aprofundat, a perfecţionat semnificaţia fiat-ului său pronunţat la Nazaret. Duhul Sfânt, care nu a încetat niciodată să lucreze în ea, este autorul acestui drum, după cum scrie sf. Bonaventura: În sufletul Fecioarei, iubirea Duhului Sfânt ardea într-un mod atât de personal încât în trupul ei, puterea Duhului Sfânt a împlinit cu harul său minuni care au stimulat, au ajutat şi au înălţat natura[7]. Pentru a umbla şi a creşte în credinţă nu trebuie să obosim în a invoca Duhul lui Dumnezeu şi a privi la Maria. Isus Cristos este Cel care dă naştere credinţei şi o duce la îndeplinire (Evr 12,2); Maria este modelul urmării.

8. Suntem chemaţi să primim existenţa noastră ca vocaţie la comuniunea cu El, cel care a luat cel dintâi iniţiativa, iar aceasta pentru că e indispensabil ca viaţa noastră cotidiană să fie animată de linişte şi rugăciune. Experienţa prieteniei Lui, cel care are încredere în noi deşi cunoaşte slăbiciunile noastre, presupune din partea noastră disponibilitatea de a rămâne în prezenţa sa. Dimensiunea contemplativă a vocaţiei noastre este esenţială în a hrăni viaţa noastră de credinţă. Să nu fim zgârciţi în a oferi timpul nostru rugăciunii, fie personală, fie cu fraţii noştri. Nimic, nici măcar urgenţa muncii apostolice, să nu ne scutească de ea. Reafirm cu tărie, convins că împlinesc un gest de iubire în confruntările voastre, ceea ce ne amintesc Constituţiile noastre: viaţa noastră de rugăciune să fie expresia caracteristică a vocaţiei noastre de fraţi minori… rugăciunea afectivă, adică rugăciunea inimii, care ne conduce către o experienţă intimă cu Dumnezeu[8].

TU EŞTI CREDINŢA NOASTRĂ
9. În centrul relaţiei cu Domnul se află – la fel ca pentru Maria din Nazaret – primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Paul le scria creştinilor din Roma: Credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos (Rom 10,17). În el, Cuvântul făcut trup, credinţa întâlneşte o Persoană căreia îi încredinţăm propria noastră viaţă[9]. Scrierile şi primele biografii ale sfântului Francisc povestesc cum viaţa sa era reînnoită continuu de Cuvântul lui Dumnezeu. La fel ca Euharistia, Cuvântul lui Dumnezeu se află în centrul credinţei lui Francisc, deoarece prin el şi în el acesta aderă la persoana lui Cristos, mort şi înviat pentru noi. În Laudele Dumnezeului Preaînalt, Francisc ne surprinde cu afirmaţia Tu eşti credinţa noastră! Credinţa, nu mai puţin decât caritatea şi speranţa, este şi rămâne un dar al lui Dumnezeu. Iată de ce nu trebuie să obosim niciodată în a cere acest dar şi a mulţumi pentru el.

10. În scrisoarea programatică pentru următorii şase ani am indicat nevoia urgentă a fraternităţilor noastre, precum şi a tuturor circumscripţiilor Ordinului, atât în sfera formării iniţiale, cât şi permanente, de a continua să reînnoim relaţia personală şi comunitară cu Cuvântul lui Dumnezeu. După cum spune Francisc în Testamentul să, Evanghelia a început să-i vorbească după ce Domnul i-a dat fraţi. De ce vrem să ne privăm de acest har? A trăi Evanghelia în fraternitate implică împărtăşirea şi ajutorul reciproc în drumul nostru de credinţă. În fraternităţile noastre vorbim despre diferite argumente şi împărtăşim situaţii şi evenimente diverse; de ce tăcem în legătură cu ceea ce este esenţial? Poate rămânem ancoraţi de un trecut în care credinţa era văzută ca o relaţie strict personală cu Dumnezeu, iar fraţii nu aveau dreptul să intre în acest raport? Sau ne este greu să găsim cuvintele care să exprime roadele pe care Cuvântul lui Dumnezeu le produce în noi? Nu reuşim să ne implicăm în confruntare şi renunţăm să ne apropiem de iubire tocmai din teama de a fi judecaţi? Cred că unele reţineri există şi din cauza unui climat social care îndreaptă credinţa spre sfera privată a vieţii ca şi cum ar trebui practicată în mod individual, fără nici o pretenţie că ar putea oferi o contribuţie politicii, economiei şi altor cadre ale societăţii civile. Privind direct viaţa religioasă, să nu uităm că individualismul slăbeşte calitatea relaţiilor fraterne şi poate avea consecinţe negative şi pentru credinţa noastră.

MISIUNEA PRECEDE ÎNŢELEGEREA
11.
Sfânta Fecioară a acceptat misiunea sa fără să ştie că aceasta o va face ca într-o zi să fie prezentă la crucificarea Fiului său. A crezut, s-a încredinţat pe sine şi şi-a început călătoria. Doresc să insist în mod special asupra afirmaţiei: misiunea precede înţelegerea, deoarece aceasta este în mod sigur cheia de boltă a oricărui ucenic. Misiunea încredinţată este modalitatea prin care viaţa noastră se transformă în dar şi tocmai astfel se realizează în mod deplin când cineva se încrede, acceptă să pornească la drum şi să înfrunte orice situaţie, liber de preocuparea rezultatului. Nu demult i-am vizitat pe fraţii noştri care trăiesc în Suedia şi pe cei care sunt în îndepărtata Islanda. Primii provin din provincia de Varşovia, iar ceilalţi aparţin celei de Slovacia. Aceşti fraţi ai noştri au acceptat provocarea de a merge în ţări unde nu cunosc nici limba, nici cultura. S-au găsit într-un context foarte secularizat şi s-au pus în slujba unei Biserici destul de minoritară, formată în cea mai mare parte din muncitori străini care profesează credinţa catolică. Fraţii noştri trebuie să parcurgă distanţe considerabile pentru a ajunge la comunităţile catolice, care în general sunt destul de mici. I-am găsit ocupaţi şi bucuroşi că pot desfăşura această misiune. Nu mi-au ascuns dificultăţile lor, însă niciunul nu a spus că ar dori să abandoneze misiunea pe care o desfăşoară. Ne-am rugat împreună şi i-am văzut sârguincioşi la celebrarea liturgiei orelor şi la meditaţie. Fără credinţă aceasta nu ar fi posibil. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că avem multe astfel de exemple în Ordinul nostru şi aş vrea ca aceasta să devină o provocare pentru fraţii care se consideră inamovibili, care rămân închişi Harului unei noi ascultări, unei noi slujiri, aducând obiecţii care nu ating mereu criteriile credinţei şi ale minorităţii. Credinţa, care este încredere profundă şi necondiţionată în Domnul, conduce la stima de sine, la disponibilitatea de a duce oriunde dorinţa de a dărui propria viaţă iubind şi slujind. Credinţa este şi conştientizare a faptului că acceptând să lăsăm locul, oficiul, ministerul pe care l-am îndeplinit mult timp pentru a primi altul nou, ne deschidem surprizelor lui Dumnezeu. Această disponibilitate ne apără de tendinţa de a deveni deţinători de putere sau persoane care pun stăpânire pe dinamicele vieţii fraterne, împiedicând orice schimbare sau inovaţie.

O PROPUNERE PENTRU A CONTINUA DRUMUL
12. Fraţilor, după exemplul Mariei, contemplându-l pe Dumnezeu cel Preaînalt, să aclamăm împreună cu Francisc: Tu eşti credinţa noastră! Să ne lăsăm cercetaţi asupra modului nostru de viaţă şi să cerem Duhului ca existenţa noastră, vocaţia noastră să fie înrădăcinate în credinţa necondiţionată în Cel care ne-a creat, mântuiţi şi destinaţi să ne bucurăm de binecuvântările veşnice. Aşa cum accentuam la începutul scrisorii mele, sunt fraţi care cultivă darul credinţei; alţii trudesc şi se află în rătăcire. Cu toţii trebuie să ne încredinţăm cu încredere în mâinile Domnului, să ascultăm vocea sa. Convinşi de ajutorul său, de prezenţa sa, să pornim la drum asemenea Fecioarei Maria care s-a ridicat şi a plecat în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate din Iuda (Lc 1,39), pentru a rămâne cu verişoara sa Elisabeta. Fecioara imnului Magnificat poartă în sân pe Domnul ei. Elisabeta o salută pe Maria cu cuvinte ce sunt o minunată sinteză a experienţei Maicii Domnului: şi fericită este cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul (Lc 1,45). Maria este binecuvântată, fericită şi împlinită prin credinţa ei.

13. Vă salut cu o propunere la care deja am făcut referire la nr. 10 al acestei scrisori, care atinge o dorinţă profundă pe care o port în inimă şi o împărtăşesc cu voi. Doresc ca fraternităţile noastre provinciale şi locale să fie locuri în care să ne susţinem reciproc în drumul de credinţă şi să ne ajutăm în a recunoaşte prezenţa Domnului înviat în mijlocul nostru. Să mărturisim frumuseţea credinţei, să ne ajutăm cu milă şi răbdare în efortul de a crede care ne vizitează în viaţa noastră. Vă propun un Capitol local în care fraţii inspiraţi şi provocaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, de Regulă şi de Constituţiile noastre, să poată împărtăşi propria relaţie de credinţă cu Domnul şi ceea ce aceasta a generat. Şi dacă vreun frate ar fi în momente de încercare, poate cere rugăciuni şi ajutor. Cer Miniştrilor şi superiorilor locali să mă ajute în realizarea acestei dorinţe pe care am exprimat-o. Mulţumesc.

Cu afecţiune fraternă,
Fr. Mauro Jöhri, Ministru general O.F.M. Cap. 

Roma, 13 iunie 2013,
Sărbătoarea sf. Anton de Padova   

Traducere din limba italiană,
Fr. Iulian Ghiurca, O.F.M. Cap.

Note:

[1] Cf. Regina Immaculata: Studia a Sodalibus Capuccinis Scripta Occasione Primi Centenarii a Proclamatione Dogmatica Immaculatae Conceptionis B. M. V. Collecta et Edita a P. Melchiore a Pobladura O.F.M.Cap, Rome, Institutum Historicum Ord. Fr. Min. Cap., 1955, 296.

[2] Fabrice Hadjadj, Comment parler de Dieu aujour’hui?, Salvator 2012, 207.

[3] Sfânta Clara, Testament.

[4] Benedict al XVI-lea, Omilia pentru Ziua Vieţii Consacrate, 2 februarie 2013.

[5] Lc 2,3; 2,50.

[6] Fr. Ignacio Larrañaga, Il silenzio di Maria, Ed. Paoline 1979, 44.

[7] Sf. Bonaventura, Breviloquium, parte 4, cap. 3, nr. 5.

[8] Constituţiile O.F.M. Cap., 46.

[9] Benedict al XVI-lea, Verbum Domini, 25.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.