Miercurea Cenuşii

Adu-ţi aminte, omule, că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!

În natură se trece de la foc la cenuşă.
Însă, în liturgie, de la cenuşa începutului Postului Mare, se trece la focul Privegherii Pascale!
Aceasta ne face să citim cu speranţă ceea ce a scris Romano Guardini în “Semnele sfinte” cu privire la cenuşa din Postul Mare. 

“La marginea pădurii îşi face apariţia o plantă. Conturul frunzelor sale este neted şi de culoare verde-închis. Este uşor aplecată şi, totuşi, are o tulpină flexibilă. Florile sunt mătăsoase, de un albastru atât de luminos, încât se reflectă în tot ceea ce se află în împrejurimi. A venit vremea ca un trecător să îi smulgă floarea, să devină deranjat de ea şi să o arunce în foc… în numai câteva clipe acea frumuseţe strălucitoare devine un fir de cenuşă gri.

Ceea ce focul a făcut  aici în câteva clipe, o face în mod continuu timpul cu tot ceea ce este viu: cu feriga graţioasă, cu stejarul puternic… cu fluturele şi cu rândunica. Cu veveriţa cea agilă şi cu taurul cel puternic. Întotdeauna este vorba de acelaşi destin, fie că se împlineşte repede sau lent; poate fi vorba de o rană sau de o boală, de foc sau de foame, sau orice altceva: ceea ce era plin de viaţă devine un pumn de cenuşă. Culorile luminoase se sting într-un praf de culoare gri.

Viaţa, plină înflăcărare şi sentiment, devine ţărână şi părăsire… mai mult decât ţărână… devine cenuşă! La fel se întâmplă şi cu noi. Cât de mult ne cutremurăm când, privind un mormânt deschis, vedem – pe lângă câteva oase – câţiva pumni de cenuşă gri!

Adu-ţi aminte, omule! Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!

Şubrezenie: iată ce înseamnă cenuşa. Şubrezenia noastră, nu a celorlalţi. A noastră; a mea! Ea îmi vorbeşte de trecerea mea prin această lume, atunci când, la începutul Postului Mare, preotul îmi impune cenuşa în formă de cruce. Ceea ce fusese o ramură verde şi proaspătă în Duminica Floriilor, acum este cenuşă.

Totul devine cenuşă. Casa mea, haina mea, mobila mea, banii mei; câmpiile, pădurile. Câinele meu însoţitor, precum şi animalul din grajd. Mâna cu care scriu, întreg trupul meu. Persoanele pe care le-am iubit, cele pe care le-am urât, cele de care mi-a fost teamă. Ceea ce mi s-a părut mare pe pământ, ceea ce mi s-a părut mic, ceea ce am considerat a fi de mare preţ: totul devine cenuşă, totul…”

Fragment din cartea “Semnele sfinte”
a teologului italo-german Romano Guardini

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.