În amintirea părintelui Ioan Caităr (14 martie 2015)

În amintirea părintelui Ioan Caităr

Tocmai s-au terminat funeraliile pr. Ioan Caităr şi mă simt dator să ofer o mărturie şi o reflecţie proprie asupra prezenţei sale în viaţa noastră, a capucinilor, şi fac acest lucru şi pentru a lăsa confraţilor mei o amintire despre acest binefăcător al nostru.           

L-am cunoscut pe pr. Ioan aproape de la începutul prezenţei mele în România, vizitând-o pe mama sa în vârstă de 94 de ani, terţiară franciscană; în acel timp, pr. Ioan se afla în altă parte, dar venea des la Oneşti şi aducea întotdeauna puţin vin bun. După ce s-a pensionat, a rămas aproape mereu la Oneşti.

Pentru noi era un moment foarte delicat şi important, deoarece încercam să terminăm amenajarea Seminarului într-un bloc de pe bulevardul Republicii, pentru a primi seminarişti.      

Pr. Eduard Sechel – primul artizan al venirii noastre în România, şi cei doi vicari – pr. Ferenţ şi pr. Inocenţiu, nu puteau face mai mult decât ceea ce deja făceau pentru noi. Eram în căutarea unui teren pentru construcţia conventului nostru iar pr. Eduard i-a încredinţat această sarcină şi pr. Ioan Caităr, în acest mod intrând într-un contact continuu cu dânsul.  

Aproape în fiecare seară apăreau noutăţi (în acel timp eu încă locuiam la parohie), iar el ne vorbea despre cele întâmplate în timpul zilei, cu vocea sa puternică şi convingătoare, încerca să îmi explice şi să mă convingă: “Padre, există această posibilitate”, “Padre, este o ocazie bună”, “este un lucru care vă ajută”, “pentru viitorul vostru este ceva cu adevărat de la Dumnezeu”, şi multe alte expresii; după ce mă gândeam, eu acceptam sau refuzam.

După ce terminam acest subiect, treceam la un altul, iar el imediat vorbea despre poporul român, despre timpurile trecute, despre guvern, despre Biserică, despre zona noastră de altădată, despre preoţii care suferiseră atâtea şi despre multe alte lucruri, mici sau mari, care nu se aud nicăieri în altă parte: iar eu am învăţat atâtea lucruri, am învăţat să cunosc poporul român şi condiţiile sale, actuale şi trecute. Serile se încheiau aproape mereu cu un păhărel de ţuică (pe care pr. Eduard mi-l punea mereu deoparte), iar părintele Ioan cu al său pahar de lapte bătut.      

Într-un final, a apărut marea oportunitate a zonei Belvedere; prin cunoştinţele sale, prin constanţa sa şi încăpăţânarea sa, a reuşit să îi contacteze, unul câte unul, pe toţi cei 15 proprietari de teren, iar noi am reuşit să cumpărăm 13 terenuri apropiate de Sanctuarul “Fericitul Ieremia” care se construia, urmat de conventul nostru cu acelaşi nume, pe care toţi îl admiră acum în simplitatea şi frumuseţea sa, şi care “decorează întreaga zonă”, după spusele cuiva.  

Drumul nostru se consolida din ce în ce mai mult, atât din punct de vedere structural cât şi formativ. Seminarul primeau un număr extraordinar de seminarişti şi, chiar şi în acest domeniu, pr. Ioan Caităr ne-a fost un ajutor preţios, cu învăţătura sa, cu spiritualitatea sa puternică, mai ales cu disponibilitatea sa pentru spovezi în seminar (chiar dacă era foarte sever – după cum se spunea), cu disponibilitatea de a preda Istoria Religiilor, cu participarea sa la viaţa noastră viaţa noastră de călugări (se numea pe sine terţiar franciscan, asemenea mamei sale), şi mă întreba mereu: “Ce mai fac băieţii?”, “Mai sunt toţi?”, şi uneori mă întreba chiar de vreunul anume: şi acest lucru a însemnat mult pentru noi, faptul că se interesa de noi.

Cu timpul, conventele noastre au devenit tot mai multe; după terminarea structurii din Belvedere, ne-am mutat la noul Seminar, cu o viaţă complet diferită şi mult mai organizată. Şi aici, pr. Ioan a fost prezent în foarte multe feluri, chiar şi atunci când ne vizita în mod fratern şi ne vorbea despre următoarea schimbare de papă, despre papa negru sau evreu, după care ar fi venit sfârşitul lumii. Îi plăcea să stea alături de noi şi să vorbească despre lucruri importante şi adevărate pentru el, şi încerca să ne convingă şi pe noi. Dar într-un mod deosebit îl frământa găsirea locului unde se află rămăşiţele pământeşti ale episcopului martir Anton Durcovici, de curând declarat fericit.

Colaborarea sa cu Sanctuarul se uneşte cu aceea a fratelui său preot, Mihai, care m-a găzduit în casa sa din Germania şi care a purtat întotdeauna prietenie fraţilor şi a avut o mare devoţiune faţă de fericitul Ieremia.

Aş fi tentat să spun multe alte lucruri, dar nu aş vrea să intru în prea multe detalii; mai spun doar că, după pr. Eduard Sechel, pr. Ioan Caităr a fost pentru noi un mare binefăcător, şi pentru mine un prieten care m-a luat de mână şi m-a ajutat să înţeleg foarte multe lucruri, mari şi mici, spirituale şi materiale, dar toate practice.         

Îmi doresc ca fraţii mei capucini, chiar şi cei care vor veni după mine, să nu uite că în fiecare ungher al ambientului nostru este prezenţa pr. Ioan Caităr. Domnul să îl răsplătească pentru binele pe care ni l-a făcut şi să îl primească în împărăţia sa, împărăţia luminii nesfârşite. 

Fr. Ubaldo Oliviero, OFMCap

O fotografie cât 1000 de cuvinte…

Din arhiva personală a pr. Ubaldo Oliviero

08 martie 1997 – La Seminarul Capucin din bd. Republicii, 43
În mijlocul seminariştilor, de care se interesa mereu
08 mai 2005 – Cripta Sanctuarului “Fericitul Ieremia”, cu ocazia hramului
29 mai 2005 – Procesiune în solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului
29 mai 2005 – Procesiune în solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului
11 februarie 2006 – Procesiune în sărbătoarea Sf. Fecioare Maria de la Lourdes

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.