Experienţă misionară în Mozambic

Experienţă misionară în Mozambic

Click pe imagine pentru a vedea Albumul foto

După mulţi ani de aşteptare, în sfârşit mi s-a împlinit dorinţa de a ajunge într-o ţară de misiune, de a face o experienţă misionară. Această dorinţă era în interiorul meu încă din perioada de formare iniţială, postulandat, noviciat.  

Şi iată-mă ajuns în Mozambic pentru o perioadă de 3 luni. Mozambic face parte din aşa numita Africa Australia, cu o climă tropicală şi subtropicală, o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori, însă sunt mulţi alţii care nu sunt înscrişi. Capitala Mozambicului este Maputo. Mozambic a fost descoperit de portughezul Vasco da Gama în 1475 şi a fost colonie portugheză pentru 500 de ani. Independenţa de Portugalia s-a realizat în anul 1975 după un lung război. Limba oficială este portugheza, însă se vorbesc şi multe alte limbi tribale, foarte diferite între ele; dacă nu se ştie portugheza, nu se pot înţelege între ei. Cea mai răspândită este Etxuwabo (Ciuabo). În această limbă Capucinii misionari italieni au tradus Biblia, textele liturgice, cântecele liturgice şi multe alte referitoare la credinţă.

Primii capucini misionari, din provincia de Trento, ajung în Mozambic în anul 1947. Apoi în anul 1951 se adaugă alţi fraţi capucini, din provincia de Bari. Pentru o perioadă de timp au fost 2 custodii, până în anul 1990 când s-a format o singură viceprovincie, însă cu noile constituţii a devenit din nou Custodie. Viaţa misionarilor a fost destul de dificilă din cauza războiului, mai ales după independenţă, când partidul politic ajuns la putere, FRELIMU (frontul pentru eliberarea Mozambicului) a luat fraţilor, persoanelor consacrate din ţară, aproape tot. Au fost naţionalizate şcolile, colegiile, spitalele, depozitele bancare… libertatea de cult a fost interzisă până în anul 1980, când cei care conduceau ţara şi-au dat seama că Biserica este pentru popor. După doar 2 ani de la proclamarea independenţei, a început războiul civil între cei de la putere, FRELIMU, şi noul partid, RENAMO (rezistenţa naţională mozambicană), care a durat până în anul 1992, când la Roma s-a semnat un acord de pace care, din nefericire, a durat foarte puţin timp, aşa că războiul civil continuă şi astăzi.

Actualmente, în Mozambic, capucinii sunt prezenţi în 5 oraşe: Quelimane (sediul custodiei), Maputo, Mocuba, Milange şi Morrumbala. Multe din misiunile pe care le-au avut fraţii au fost încredinţate clerului diecezan mozambican, au fost abandonate din cauza lipsei de preoţi sau pentru că au fost distruse de război. Actualmente fiecare preot capucin are o aşa numită parohie, nu în sensul care există în România, dar ca şi punct de referinţă, iar apoi are diferite misiuni sau comunităţi: care 85, care 50, care mai puţine, la care ajunge să celebreze sfânta liturghie o dată pe lună sau la 2 luni. De obicei „parohul” respectiv pleacă de joi până duminică în locul unde este „parohia” sa, unde există şi o casă mică unde stă, iar de aici în fiecare zi merge în diferite comunităţi pentru a celebra sfânta liturghie. Sfânta liturghie se celebrează în limba locală pentru că nu toţi ştiu limba portugheză. Uneori, pentru a ajunge la aceste comunităţi, se merge câte 3 ore cu maşina prin gropi, denivelări, pădure… Pentru că nu se poate celebra sfânta liturghie în fiecare comunitate, credincioşii se adună din 7-8 comunităţi la un loc, unii vin zeci de kilometri pe jos sau cu bicicleta (se foloseşte foarte mult bicicleta aici) pentru a participa la sfânta liturghie.    

Aici, eu am stat în fiecare convent câte 2 săptâmâni. Am ajuns în Mozambic în săptămâna sfântă. După ce am participat la liturghia crismei în catedrala din Maputo împreună cu arhiepiscopul capucin Francisco Chimoio, am plecat spre prima destinaţie Quelimane, unde am participat  la triduumul pascal în „catedrala” de la Quelimane, împreună cu episcopul Hilariu, care face parte din Ordinul Franciscan Observant, care împreună cu comunitatea m-a primit cu mare bucurie.       

La sfârşitul săptâmânii albe, pentru 4 zile am fost în parohia Namacura de care aparţin alte 85 de comunităţi (filiale de la noi). Aici am fost pentru a celebra sfânta liturghie în 4 locuri. Tot aici am celebrat şi prima liturghie în limba portugheză. Am rămas foarte impresionat de modul cum aceste persoane primesc misionarii care vin să celebreze sfânta liturghie. Cu toţii se adună la câţiva zeci de metri de capelă şi întâmpină preoţii cu dans şi cântece de primire, plini de bucurie. Ca să o citez pe Andra, ţi se face pielea de găină când vezi aşa ceva. Apoi se celebrează sacramentul spovezii, individual, iar dacă sunt prea mulţi se celebrează sacramentul spovezii cu mărturisire generală şi cu dezlegare generală, după care urmează sfânta liturghie. Din nou am rămas impresionat de felul cum participă la sfânta liturghie. Îmi place comparaţia pe care a făcut-o papa Francisc cu privire la participarea la sfânta liturghie. Spune papa: când se merge pe stadion se strigă, se cântă, se bate din palme, se dansează; când se merge la sfânta liturghie toţi stau în bancă sau într-un colţ, tăcuţi cu capul în jos. Aici, în Africa, e total diferit. Toţi sunt activi, se cântă, se dansează, se bate din palme, o liturghie cu adevărat animată şi trăită cu credinţă, cum n-am văzut în Europa. La sfânta liturghie participă foarte mulţi copii, adolescenţi şi tineri; de fapt, Mozambicul este o ţară cu o populaţie foarte tânără. Fiecare familie are 4, 5 sau 6 copii. În cadrul sfintei liturghii se celebrează aproape mereu Botezul – în mare parte pentru adulţi, şi sacramentul Căsătoriei. Căsătoria e foarte diferită faţă de Europa. Mirii sunt îmbrăcaţi normal, fără rochie albă sau costum, stau în mulţime, doar în momentul celebrării sacramentului vin în faţa altarului, apoi se întorc din nou la locul lor în mulţime, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, apoi se întorc acasă fără a face mare sărbătoare cu masă şi dans; de obicei „mireasa” merge şi locuieşte cu familia mirelui. La ofertoriu, după colectă, se cântă un cântec special în timp ce cu alai de dans se aduc daruri la altar, fructe, alimente, pe care apoi preotul le ia acasă. După ce se termină distribuirea sfintei împărtăşanii şi după terminarea cântecului, se face un moment de tăcere apoi, se cântă un cântec de mulţumire, din nou cu alai de dans şi strigăte de bucurie şi mulţumire. Cu adevărat este o liturghie trăită.       

Călătoria mea a continuat apoi în alt oraş, Milange, unde fraţii au casa de postulandat. Din cele 5 ore care se fac cu maşina de la Quelimane pâna la Milange, 2 ore şi jumătate se merge prin gropi şi denivelări. Aprope jumătate din drumul ce leagă cele 2 oraşe nu este asfaltat, şi nu este singurul. Milange este un oraş situat între dealuri, de aceea temperatura ajunge şi până la 15 grade, faţă de 30 cât ar fi normal în Mozambic. Cât am stat aici a plouat în fiecare zi, de aceea nu am reuşit să merg în misiunile pe care le au fraţii, pentru că nu se putea trece cu maşina din cauza ploii care a inundat punţile de acces.    

De la Milange am plecat spre a 3 destinaţie, Morrumbala, un oraş fără străzi asfaltate. Aici am întâlnit şi soldaţii statului care au grijă ca „guerrlhieri” (războinicii) de la RENAMO, care au baza aproape de acest oraş, să nu atace populaţia. Vizitând oraşul am observat că mulţi strică locuinţele de pământ şi paie şi construiesc altele cu bolţari făcuţi de ei. Aici am avut din nou o experienţă frumoasă. Am celebrat pentru prima dată, în Africa, sacramentul Botezului la 12 persoane, în comunitatea din Pinda, o comunitate cu adevărat săracă; băncile din aşa zisa „capelă” sunt trunchiuri de copaci. După sfânta liturghie, misionarilor care celebrează sfânta liturghie li se oferă prânzul de comunitatea respectivă, de obicei, orez cu carne de găină, aceasta fiind o onoare pentru ei.       

De aici am plecat spre a patra destinaţie, Mocuba, ultimul „convent” din această regiune numită Zambezia. În acest oraş apa curentă este oprită cam mereu; de obicei se dă drumul sâmbăta şi duminica, dar nu mereu; cât am stat eu aici nu a fost deloc, aveam apă la găleată adusă de la o pompă din afara oraşului. Parohia din acest oraş este încredinţată diecezanilor. Fraţii au în jur de 10 misiuni. Eu am fost la 2 dintre ele. Liturghia se celebrează într-o „colibă” mai lungă acoperită cu paie. Ceea ce mă impresionează este că credincioşii, din puţinul pe care îl au, dau mereu câte ceva la misionari, în general porumb dar şi alte alimente şi fructe.

După experienţa misionară petrecută în Zambezia, am plecat spre ultima destinaţie, Maputo, capitala Mozambicului, unde fraţii au şi casa de formare pentru cei care frecventează cursurile de filosofie şi teologie. Aici am avut o nouă exeprienţă, diferită de cea din Zambezia. Fraţilor li s-a încredinţat o parohie la marginea oraşului, de care aparţin alte cinci filiale. Viaţa de aici este diferită de cea din Zambezia. Capelele nu mai sunt făcute din lemne şi paie, dar din bolţari, cu geamuri termopan (nu toate) şi gresie pe jos. Chiar şi îmbrăcămintea oamenilor este diferită. Liturghia se celebrează doar în limba portugheză.     

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în această experienţă misionară este faptul că majoritatea oamenilor întâlniţi pe unde am fost, deşi trăiesc în „case” făcute din lemne cu pământ şi acoperite cu paie, sunt mereu bucuroşi. Casa este folosită doar pentru dormit, restul se face afară. Ei nu au nici o preocupare, practic nu au nimic, lumină, apă curentă, TV, radio etc., dar sunt mereu bucuroşi. Nu se gândesc la ziua de mâine, să adune ca să aibă, nu au nici o preocupare, decât ce să facă de mâncare în ziua respectivă.     

Mortalitatea este mare, în general se moare din cauza malariei. Un tânăr care ajunge la 30-35 ani deja se simte bătrân; de fapt, bătrânii, oameni în vârstă, sunt puţini, pentru că se moare la o vârstă tânără din cauza bolilor, a sărăciei în mâncare etc.

Fr. Corneliu Bortoş, OFMCap       

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.