Educatia, încotro?

Educaţia, încotro?

În ultima mea meditaţie cu privire la colapsul educaţiei în România (cfr. Lacrimi de crocodil), atenţionam asupra implicării familiei în educaţia copiilor, specificând că aceasta (familia) este prima responsabilă în a răsădi în sufletele copiilor principalele repere pentru o bună orientare în viaţă, abia  după aceea, ca importanţă, urmând şcoala şi grupul de prieteni, contextul social şi alte situaţii care pot condiţiona comportamentul social al tinerei generaţii.

Nu întâmplător am pus la urmă contextul social, pentru că este (după părerea mea) într-adevăr ultimul care condiţionează comportamentul social al copiilor. Dacă copilul, în primii ani de viaţă, primeşte din partea familiei (în special din partea mamei) o educaţie creştină (cele zece porunci, rugăciunea înainte şi după masă, la culcare şi la trezire, înainte şi după studiu, etc) încă de la o vârstă fragedă, dacă copilul vede  că toate acestea sunt trăite de către părinţi şi fraţii mai mari, atunci îşi va însuşi toate acestea ca un mod de viaţă.

Iar în cadrul familiei acest rol revine în special mamei.

Se poate să fiu acuzat că sunt un tradiţionalist susţinând toate acestea, că nu sunt în pas cu timpurile, însă, dacă citim cu atenţie (şi suntem sinceri!) istoria personală, povestea vieţii fiecăruia dintre noi, vom vedea că rolul mamei a fost şi este, chiar şi când suntem ajunşi la vârsta senectuţii, esenţial pentru fiecare dintre noi. Totdeauna ne raportăm la mama, la părerea ei, la reproşurile ei, atunci când greşim. Pe un plan superior, dacă de mici copii ne-am însuşit învăţăturile de bază ale religiei creştine, ne vom da seama că dincolo de mama trupească, mai avem o mamă cerească, pe care o cinstim ca fiind Mama lui Dumnezeu şi mama noastră, care ne este sfătuitoare şi mângâietoare în clipele de restrişte, care ne este sprijin în momentele de cumpănă ale vieţii, o mamă către care ne îndrumă şi mama noastră trupească atunci când îi cerem sfat şi ajutor.

Toate acestea sunt (sau pot fi privite ca) amintiri şi idealuri. Ce putem (ce mai putem!) face astăzi, în noul context social secularizat, în care ambii părinţi muncesc de dimineaţa până seara pentru pâinea noastră cea de toate zilele?

Cum de (mai ales acest aspect!) s-a ajuns la această situaţie?

Nu trebuie (mai ales aici!) să cădem în capcana Istoriei. Cum au demonstrat-o mulţi, refuzul condiţionării a putut şi poate fi o cale. Este adevărat, nu toţi suntem chemaţi la a ne accepta condiţia de martiri şi mărturisitori ai unei credinţe, a unui ideal, însă copiii noştri şi viitorul lor reprezintă un ţel pentru fiecare dintre noi, iar succesul lor în viaţă ar trebui să fie o prioritate pentru fiecare dintre noi, indiferent că acceptăm sau nu restricţiile Istoriei. Părinţii noştri au ştiut să se descurce printre meandrele acesteia. Noi mai suntem în stare?

Fără copii, fără copii bine educaţi, idealurile noastre de viaţă, de viitor, de nemurire, sunt destinate falimentului. Ei, copiii, sunt speranţa noastră de nemurire, sunt contribuţia noastră la planul lui Dumnezeu de a nu mai fi singuri, de a crea Omul după chipul şi asemănarea sa.

Într-un astfel de context, colaborarea dintre Dumnezeu şi Om este nu numai esenţială, ci se dezvăluie ca fiind primordială, prima condiţie.

Aici trebuie să punem pe tapet refuzurile noastre multiple de colaborare.

Avorturile vă spun ceva?

Citeam pe undeva o statistică (cf. www.calvaria.ro),  făcută pentru perioada 1958-2008 (50 de ani!), în care era scoasă în evidenţă o cifră înspăimântătoare: peste douăzeci de milioane de avorturi! Populaţia actuală a ţării este înjumătăţită din cauza unor crime de care suntem responsabili direcţi, fără nici o scuză!

Cu alte cuvinte, ne-am ucis viitorul!

Ne mai plângem că şcoala de astăzi nu corespunde aşteptărilor noastre?

Însă care sunt aceste aşteptări?

Avem nişte priorităţi, sau ne lăsăm în voia sorţii şi a ideilor dominante ale momentului?

Care este exemplul pe care îl dăm copiilor noştri?

Este de ajuns să le asigurăm o bunăstare materială, sau trebuie să le asigurăm mai întâi o bunăstare spirituală, complementară celei dintâi?

Unde poate interveni şcoala şi cu ce competenţe?

Să nu uităm că Educatorul (învăţătorul, profesorul, preotul, etc), este la rândul său părinte, atât pentru odraslele sale cât şi pentru ceilalţi copii care-i sorb cuvintele de învăţătură.

Educatorul ca Apostol.

Înţelepciunea, experienţa străbunilor ne mai spune ceva?

Dacă, după mai bine de 20 de ani, toate experimentele scolastice s-au dovedit a fi un faliment, cât ne costă să ne reîntoarcem la experienţa străbunilor?

La acel tip de şcoală care a dat poporului român nenumăraţi oameni onoraţi de către întreaga omenire, care, în ciuda tuturor adversităţilor, au făcut cinste neamului, atât în această ţară oropsită cât şi pe meleagurile nemărginite ale mapamondului?

Depinde de noi să vrem aceasta, nu de legiuitorii ce fac legi ce nu corespund aşteptărilor noastre.

Depinde de noi să spunem nu oricărui atentat la libertatea noastră de a ne educa copiii conform unei credinţe şi tradiţii strămoşeşti, verificată şi validată de istorie.

Educaţia prin delegaţie, de la părinţi la învăţători, profesori este doar un paleativ. Vinovaţi nu sunt, în acest caz, aceştia din urmă, ci în primul rând, părinţii, care-şi abandonează misiunea. Aşa cum spuneam şi altădată, exemplul personal este determinant în viaţa şi educaţia copiilor. Iar acest exemplu presupune şi renunţări, mai ales din partea mamei, cea dintâi chemată să dea sens şi chip aspiraţiilor copiilor.

Căsătoria presupune, în afara comuniunii trupeşti şi sufleteşti dintre două persoane, şi o împărţire a sarcinilor familiale. Mama, cea care dă naştere speranţelor de nemurire ale familiei, este cea chemată să e-duce (să scoată la iveală) bunătatea din copilul pe care l-a zămislit. Tatăl, stâlpul familiei, este chemat să asigure bunăstarea familiei, condiţiile necesare pentru ca mama să-şi poată desfăşura misiunea, iar copilul să crească în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Un mesaj promiţător, nu ?

Dar şi un program de viaţă care nu lasă loc dubiilor…

Părinţii noştri, în condiţii mult mai vitrege, au ştiut să o facă, noi mai suntem în stare?

Ei s-au implicat în viaţa noastră (chiar dacă de cele mai multe ori ne deranja!), noi mai suntem interesaţi de viaţa socială a copiilor noştri? Sau ne limităm la a accepta faptul că oricum nu stau singuri atunci când lipsim de lângă ei?

Ce înseamnă a fi singur?

Cred că ar trebui să-i întrebăm pe copiii noştri, poate că avem multe de învăţat de la ei, dacă i-am asculta cu atenţia cuvenită, fără să le reproşăm întotdeauna faptul că nu sunt recunoscători pentru toate sacrificiile noastre făcute pentru ei…

Cheia casei la gât, telefon, televizor, calculator, mâncarea în frigider (trebuie doar să o încălzeşti!), ce-or mai fi vrând în plus?!

Poate că vor puţină dragoste adevărată, să simtă părinţii aproape, să discute cu ei, nu să audă veşnicele scuze şi reproşuri: n-am timp acum, sunt frânt de oboseală, discutăm altădată, vreau să văd meciul acum, discutăm mâine…

Eternul mâine din educaţie, cel care ne-a adus în situaţia de astăzi…

A fi părinte, a fi educator, este o responsabilitate imensă, este o misiune.

Familia, şcoala, Biserica sunt şi trebuie să fie principalele puncte de referinţă pentru fiecare dintre noi, chiar şi pentru cei care am trecut de mult de vârsta abc-ului. Totdeauna avem de învăţat câte ceva de la alţii, inclusiv de la copiii noştri (mai ales de la aceştia!). Se numeşte progres (paşi înainte pe calea vieţii, printre multe alte sensuri!) această disponibilitate, ea fiind principala cale pentru un dialog sincer şi constructiv între generaţii, un progres, un pas înainte, nu o închidere. Biblia, în Cartea Facerii, ne relatează că, după ce Dumnezeu a creat Omul (e bine ca acesta să nu fie singur!), a creat şi Femeia, tocmai pentru a da posibilitatea Omului (iar Dumnezeu a văzut ca a făcut ceva foarte bun!) de a participa şi a continua Actul Creaţiei!

Minunată, dar şi angajantă această cooperare dintre Om şi Dumnezeu, nu-i aşa?

Reuşim să o percepem în toată dimensiunea ei, noi, părinţii, educatorii, copiii?

Căci este esenţial pentru noi toţi!

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.