Din înțelepciunea unui sfânt… Florilegiul fratelui Ieremia

Din înţelepciunea unui sfânt
– Florilegiul fratelui Ieremia –

În urmă cu mai bine de 50 de ani, mai exact în 1963, la doar doi ani de la reîntoarcerea moaştelor fericitului Ieremia de la Roma la Napoli, apărea, sub egida Provinciei Fraţilor Capucini din Napoli, o broşură de modeste dimensiuni, însă care conţinea un tezaur de înţelepciune: Florilegiul fratelui Ieremia.

Chiar dacă nu apare în text, „culegătorul” acestor fragmente din viaţa fericitului nostru este (conform altor mărturii din epocă) confratele nostru în nevoinţa capucină, Francesco Saverio Toppi, capucin din provincia napolitană, o figură de primă mărime a Ordinului, fost Arhiepiscop-Prelat de Pompei între 1990-2000, când s-a retras pentru limită de vârstă, murind apoi în faimă de sfinţenie la Nola, în infirmeria provincială, în  luna mai 2007 (procesul canonic fost deschis de Prelatura din Pompei şi Provincia capucină din Napoli). În perioada premergătoare beatificării Venerabilului Ieremia Valahul, Padre Francesco (cum i se adresau cu afecţiune toţi) a fost vice-postulatorul cauzei acestuia din partea Provinciei capucine napolitane şi lui îi datorăm biografia oficială pe care au avut-o în mână pelerinii prezenţi la Roma în ziua beatificării (30 oct. 1983).    

Continuând eforturile de restituire a tot ce s-a făcut de-a lungul veacurilor pentru păstrarea vie a memoriei acestui strălucit confrate al nostru, prezentăm în traducere şi aceste „perle preţioase” din viaţa fratelui Ieremia, adunate şi tipărite mai întâi în revista lunară „Aiuole Serafiche”, iar în 1963 şi în volum de către acest „confrate în ale sfinţeniei” al Fericitului Ieremia. După cum se vede, sfinţii se „ajută” între ei, există o „solidaritate” a lor…         

După cum mărturiseşte autorul în prefaţa ediţiei din 1963, izvoarele acestui Florilegiu se găsesc in mărturiile depuse sub jurământ de către confraţii săi la diversele procese canonice ţinute de-a lungul timpului şi adunate într-un volum tipărit în 1951 de către SACRA RITUUM CONGREGATIONE:  Hieremiae a Valachia, Laici Professi Capuccini – positio super virtutibus,  Ed. Ars Nova, Roma 1951. În textele de mai jos, această sursă  va fi citată cu SCR, urmată de un număr, care corespunde cu numerele din documentul citat mai sus.

Acestora le-am mai adăugat alte episoade din viaţa sa, culese de prin diverse surse de către pr. Ubaldo Oliviero, rector al Sanctuarului din Oneşti, datorită căruia putem acum să venerăm aceste sfinte moaşte acasă la  Fericitul Ieremia.  

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.           


 Florilegiul fratelui Ieremia

1. Cum fratele Ieremia a fost educat într-o familie religioasă şi plină de milostenie

Eu l-am cunoscut pe fratele Ieremia Valahul în urmă cu aproape douăzeci de ani; iar aceasta din cauză că atunci când am devenit călugăr capucin, acesta era deja membru al acestei congregaţii şi astfel l-am cunoscut, am vorbit şi am discutat cu el ca doi apropiaţi, ba chiar am locuit cu el în aceeaşi chilie, care avea două paturi. Iar el mi-a mărturisit de mai multe ori, după cum şi eu l-am înduplecat să o spună şi altora de mai multe ori, spunându-mi că se născuse în Valahia, în ţinutul Zazio, aflat în părţile de nord ale Europei şi îmi spunea că tatăl şi mama sa erau catolici, cred chiar că mi-a spus şi numele acestora, însă acum nu mi le mai amintesc. Însă îmi vine în minte că mi-a spus de mai multe ori că atât tatăl cât şi mama sa erau persoane foarte catolice, milostive, cinstite şi credincioase; şi că erau persoane înstărite şi că erau căsătoriţi legitim şi cum că, atunci când s-a născut el, mai avea patru fraţi şi două surori.   

În această privinţă îmi mai amintesc că îmi spunea despre un bunic al său, care, într-un an deosebit de friguros, a orânduit ca să se taie lemne din pădurile de la munte şi să se aducă lemnele la şes şi să se împartă apoi săracilor; şi mi-a mai spus cum bunica sa (mama mamei  aceluiaşi frate Ieremia) şi-a prezis ziua morţii în timp ce vorbea cu fiica sa, spunându-i: „Mă simt răsplătită, dacă Dumnezeu îmi va da ceea ce  mi-a arătat atunci când şi El a fost mulţumit de pomana făcută cu lemnele pe care bărbatul meu le-a dăruit săracilor în acel timp friguros”. 

Mi-a mai spus şi că pe timpul unei mari foamete, tatăl său, având o mare cantitate de grâu disponibilă, i-a spus nevestei sale, mama numitului frate Ieremia: „Acesta este timpul cel mai potrivit pentru a obţine un mare câştig din vânzarea acestui grâu”. Însă soţia sa l-a rugat să facă din el pâine pentru săraci, cum de altfel a şi făcut.           

Îmi mai spunea  de asemenea că mama sa îi dădea totdeauna sfaturi bune, vorbindu-i despre chinurile iadului şi despre măreţia Raiului, sfătuindu-l să facă numai fapte bune, să fie milostiv cu săracii, iar atunci când i se va face vreo nedreptate, să o ierte din tot sufletul.  

(SRC, 1 şi urm; Din mărturia fratelui Tommaso da San Donato, mort în faimă de sfinţenie)  

2. Cum a venit în Italia fratele Ieremia şi cum a intrat el în Ordinul Capucin  

…Mama fratelui Ieremia, temătoare de Dumnezeu, era o creştină credincioasă şi îi dădeau fiului său încontinuu sfaturi bune şi sfinte, spunându-i că Dumnezeu, Stăpânul nostru al tuturor, îi răsplăteşte pe oamenii cei buni cu slava cerească, iar pe cei răi cu chinurile veşnice ale iadului. Îi mai spunea de asemenea că în Italia trăia Papa, Vicarul lui Cristos pe pământ.          

Despre acestea şi despre alte sfaturi bune povestea fratele Ieremia, care s-a hotărât să vină în Italia pentru a pentru a fi pregătit mai bine în a face fapte bune, spunând că dacă l-ar vedea chiar şi numai o singură dată pe Papă, i-ar fi de ajuns pentru a fi un bun creştin.    

Cu această speranţă a părăsit casa părintească, pe mama sa, pe fraţii şi surorile sale şi s-a îndreptat spre Italia, ia în timpul călătoriei s-a alăturat unui medic chirurg, pe numele său Pietro Iacomo, care l-a condus la Bari. Ajuns în acest oraş, mergea des să se roage la mănăstirea capucinilor şi cum stătuse destul timp în acel oraş unde nu vedea acele bune obiceiuri despre care îi vorbise mama sa,  a decis să se reîntoarcă acasă.           

Cu această hotărâre în suflet se plimba într-o zi pe faleza portului din Bari, unde s-a întâlnit cu un bătrân cu care a început să discute, spunându-i că voia să se reîntoarcă în ţara sa, iar acel bătrân i-a spus să meargă mai întâi la Roma şi la Sfânta Fecioară din Loreto. Plăcându-i acest sfat fratelui Ieremia, a pornit la drum spre acest oraş, Napoli, unde, odată ajuns, a văzut că obiceiurile erau mai bune şi şi-a spus în mintea sa că vrea să se călugărească în acel Ordin ai cărui călugări îi va întâlni mai întâi şi care i-ar fi plăcut mai mult. Şi imediat s-a întâlnit cu Părinţii Capucini şi fiind încântat de veşmintele şi de comportamentul lor, imediat s-a dus la Superiori şi cu multă insistenţă cerea să îmbrace şi el acel veşmânt, pe care l-a şi îmbrăcat apoi în noviciatul din mănăstirea noastră din Sessa, unde a făcut şi profesiunea, trăind apoi toată viaţa în sfinţenie, spre întărirea sufletească a întregii noastre provincii monastice timp de 47 de ani.     

(SRC 7 şi urm: Pr. Leonardo delle Nuci, preot capucin)      

3. Cum fratele Ieremia avea o vie încredere în Dumnezeu şi în Preasfânta Fecioară Maria şi cum răspândea în jurul său mare bucurie     

Fratele Ieremia şi-a menţinut tot timpul vie speranţa sa în Dumnezeu, nădăjduind că prin bunătatea şi milostivirea sa să se mântuiască. Toată încrederea sa că va ajunge în Paradis îşi avea temelia în meritele Patimii Domnului, el, din partea sa, căutând să facă numai fapte bune, iar mirenilor le spunea toate acestea tot timpul.           

Iar această speranţă pe care o răspândea fratele Ieremia se răsfrângea şi pe chipul său întotdeauna vesel, chip care îi înveselea pe cei din jurul său, după cum am constatat şie de multe ori, atunci când mergeam împreună prin casele  a diferite persoane necăjite şi greu încercate, pentru a le mângâia. Şi cum reuşea el, prin cuvintele sale simple şi spirituale,  ca şi prin simpla sa prezenţă, să le mângâie, o aflam eu mai târziu de la aceleaşi persoane, în lipsa fratelui Ieremia, care spuneau că s-au simţit mai mângâiate de acele simple cuvinte ale fratelui Ieremia, cât de discursurile altor călugări sau predicatori învăţaţi.        

Ştiu de asemenea că fratele Ieremia era foarte devotat Preasfintei Fecioare Maica lui Dumnezeu, iar atunci când vorbea pe alţii, îi îndemna  să-şi pună încrederea lor în Maica Domnului, adăugând că Dumnezeu este drept şi milostiv, iar Maica sa este toată numai milostivire.       

Toată încrederea sa era în nepreţuitul Sânge al lui Cristos şi în mijlocirea Preasfintei Fecioare, pe care obişnuia să o numească „Măicuţa noastră!”. „Să ne încredem în Sângele lui Isus Cristos, care a fost vărsat pentru noi, şi în Fecioara Maria, care este Măicuţa noastră!”. Acestea şi alte cuvinte asemănătoare le spunea întotdeauna şi tuturor, întotdeauna cu acelaşi chip vesel şi jucăuş, care îi înveselea pe toţi. Iar aceasta am auzit-o de mai multe ori pe când eram încă mirean, mai ales de la Principele din Nola: „Ce chip vesel, care te mângâie, un chip cu adevărat de sfânt!”. 

(S.R.C, 30 şi 36 şi urm: Fr. Tommaso da S. Donato şi Fr. Francesco da Tursi, laici capucini).

4. Cum fratele Ieremia era înflăcărat de dragostea faţă de Dumnezeu    

Despre iubirea faţă de Dumnezeu, de care era plină inima şi pieptul fratelui Ieremia, acela care a vorbit cu el şi sa rugat împreună cu el, poate să ştie ceva mai mult, deoarece obişnuia să spună, plin de iubire, următoarele: „Să-l iubim pe acest mare Dumnezeu, căci merită să fie iubit; să nu-l ofensăm, pentru că e atât de bun cu noi şi este un bun răsplătitor, deoarece a făcut atâtea pentru noi”, insistând asupra multelor şi marilor binefaceri pe care le-am primit de la acest mare Domn.    

Fratele Ieremia era un  adevărat îndrăgostit de Dumnezeu, deoarece atunci când vorbea despre el (ceea ce se întâmpla foarte des) arăta atâta zel şi plăcere că aproape îşi ieşea din sine şi uita de orice alt lucru, cu toate că era un om simplu, care nu ştia nici să scrie sau să citească; totuşi, atunci când vorbea despre dragostea lui Dumnezeu şi despre milostivirea faţă de creaturile sale, spunea asemenea cuvinte şi cu o asemenea fervoare, încât fiecare rămânea uimit.  

Şi arăta mult zel faţă de Divina Majestate, atunci când auzea pe cineva înjurând sau vorbind necuviincios despre Dumnezeu şi sfinţii săi, căuta să slujească şi cu mai multă fervoare Divina Majestate, pentru a ispăşi pentru aceia care îl ofensau. Obişnuia să spună: „Fiule, nu pierde timpul în a vorbi fără rost, osteneşte-te şi fă cu dăruire ascultarea încredinţată, pentru că doar astfel îl slujeşti pe Dumnezeu, iar atunci când îţi mai rămâne timp, reculege-te şi mergi şi te roagă”.

Iar aceasta, la care îi îndemna cu atâta dragoste pe alţii, el o exercita foarte bine cu sine însuşi, pentru că el era un om care nu pierdea niciodată timpul şi nimeni n-a putut afirma despre el că a pierdut vreo clipă fără să facă nimic, tot timpul său fiind ocupat de gânduri spirituale şi de contemplaţie, sau de slujirea bolnavilor.          

Numitul frate Ieremia era un om de multă rugăciune şi cu toate că toată ziua se ostenea atât de mult în slujirea bolnavilor, noaptea şi-o petrecea în rugăciune, cel mai mult în afara programului obişnuit, în capela infirmeriei, pe întuneric, sau prin vreun alt ungher, sau în biserică, unde l-am găsit chiar eu de multe ori, când îl căutam pentru alte treburi şi mă miram cum putea ca ziua să se ostenească atât, iar noaptea să stea treaz, căci se scula înaintea tuturor celorlalţi fraţi, pentrua se ruga şi a asculta sf. Liturghie în capela infirmeriei, unde se începeau celebrările foarte devreme, pentru ca astfel ivirea zorilor să-l găsească pregătit pentru celelalte slujiri, în exercitarea carităţii.           

(SRC, 44 şi urm; 52: Fr. Vincenzo da Ragusa, fr. Paolo da Arienzo şi fr. Tommaso da San Donato, laici capucini).

5. Cum îşi iubea fratele Ieremia aproapele

Fratele Ieremia nu era numai pătruns de o vie credinţă, speranţă şi iubire, toate arzătoare, faţă de Dumnezeu, Domnul nostru, dar era  plin de iubire şi faţă de aproapele şi era foarte zelos în privinţa mântuirii acestuia. Iar această iubire faţă de aproapele se năştea din acea mare iubire  ce o nutrea faţă de Dumnezeul cel binecuvântat şi astfel din această mare iubire izvorau şi îndemnurile sale faţă de unii păcătoşi, pentru ca să se lepede de reaua lor viaţă trecută şi de jignirile aduse Divinei Maiestăţi.   

Iar atunci când se adresa tuturor, îi îndemna să trăiască în pace cu aproapele, spunând  că acolo unde este pace este şi Dumnezeu, iar unde nu-i pace sălăşluieşte diavolul şi toate răutăţile lui şi mai spunea să trăiască sfânta Lege a lui Dumnezeu şi pe El să-l iubească din toată inima şi acestea şi alte sfinte cuvinte, înflăcărat de iubire, totdeauna le repeta acelora cu care se întâlnea, din grijă faţă de sănătatea lor sufletească. 

Iar când vorbea cu unele doamne şi cu unii domni din această cetate, îi îndemna să-i înveţe pe copiii lor să-l iubească pe Dumnezeu şi să-L teamă şi să nu se îngrijească ca să le lase lor moştenire bogăţii, ci această sfântă teamă, şi spunea, drept exemplu, că el însuşi, fratele Ieremia, era călugăr datorită bunelor învăţăminte pe care le-a avut de la mama sa. 

Mai mult, fratele Ieremia,  spontan şi fără să i-o fi cerut sau impus cineva,  îi ajuta pe ceilalţi fraţi şi nu este frate care să-i fi cerut ceva fără ca să obţină imediat ce dorea. Atunci când era necesar, spăla nu numai hainele bolnavilor, ci şi pe cele ale fraţilor sănătoşi. De altfel, părea că voia să se consume pe sine în această iubire pe care o arăta nu numai faţă de fraţi, ci şi faţă de laici, fără a lăsa de o parte pe cineva.  

Uneori, vorbind cu simplitate şi umilinţă, spunea că nu dorea extazul, pentru că l-ar fi împiedicat să fie caritabil cu fraţii şi mai spunea că iubirea arătată aproapelui este mai presus de extaz; de asemenea,  acela căruia Dumnezeu îi dăruia extazul rămânea obligat faţă de Dumnezeu, însă atunci când cineva se osteneşte din dragoste faţă de Dumnezeu făcând bine aproapelui, atunci era Dumnezeu care era dator faţă de acela. 

Şi datorită acestei iubiri pe care o nutrea, atunci când vedea pe cineva copleşit de greutăţi, făcea tot posibilul să îl mângâie şi să îl ajute după cum putea şi să îndrume acea persoană spre cine o putea ajuta mai mult; şi când nu putea ajuta astfel de persoane aflate în nevoi, părea că el însuşi era în locul lor şi era atât de zbuciumat în compătimirea aproapelui încât nu putem să ne explicăm marea sa dragoste faţă de aproapele, dragoste ce era cunoscută până şi de animalele iraţionale şi de pietrele conventului.  

(SRC 60 şi 65; Fr. Tommaso da S. Donato)

6. Cum fratele Ieremia era milostiv cu cei săraci  

Cu privire la generozitatea faţă de cei săraci pe care o arăta fratele Ieremia nici nu se poate spune cât a fost de mare, deoarece el era o persoană neobosită şi nu se ierta ni pe sine, nici timpul şi nici ocaziile atunci când era vorba de a-i ajuta pe cei nevoiaşi în lipsurile lor, încât părea că nu oboseşte niciodată.  Iar aceasta nu numai în privinţa nevoilor spirituale, ci şi a acelora corporale, mai ales atunci când i se oferea ocazia să ajute persoane sărace şi o făcea ducându-le câte ceva de mâncare în mâneca rasei, ori pâine, sau fructe, sau orice altceva  putea oferi celor nevoiaşi şi era atât de mare această disponibilitate şi iubire , încât şi-ar fi dat şi ochii pentru aceştia.   

Bolnavii mireni şi alţii, cu multă afecţiune şi devoţiune, căutau să-şi procure câte ceva din lucrurile fratelui Ieremia, din cauza marii stime ce o aveau faţă de sfinţenia sa şi din cauza uşurărilor ce le simţeau avându-le.  

Şi fiindcă de câteva ori l-am certat frăţeşte din cauză că dădea mirenilor bolnavi ceea ce cerşise pentru fraţii bolnavi, el mi-a răspuns: „Dragostea faţă de aproapele rezolvă totul”. Îi era atât de drag să fie „mână spartă” cu cei săraci, încât nu concepea ca alţii să nu se comporte ca el, îndemnându-i deseori pe portarii mănăstirii cu aceste cuvinte: „date et dabitur vobis” şi arătându-se neplăcut surprins atunci când întâlnea câte un sărac care nu primise nimic de la portarul mănăstirii. 

Aceleaşi îndemnuri şi reproşuri le-a adresat de mai multe ori grădinarilor mănăstirii, spunându-le că în grădina mănăstirii nu se mai făcea ceapa mare şi frumoasă ca mai înainte, deoarece fraţii înconjuraseră grădina cu un gard, în timp ce mai înainte era deschisă, mai spunându-le că zgârcenia este cauza tuturor lipsurilor.  

Şi mai mult îi îndemna pe mireni să dea de pomană, să fie largi la mână cu săracii şi obişnuia să spună că nu trebuia să dea de pomană ce aveau mai rău, ci dimpotrivă, căci ce dădeau de pomană din dragoste faţă de Dumnezeu lui Dumnezeu dădeau şi lui trebuiau să dea ce aveau mai bun, aşa cum îl învăţase mama sa.

(SRC, 60 şi urm: fr. Pacifico da Salerno, laic capucin şi prieten cu fr. Ieremia, mort în faimă de sfinţenie)

7. Cum fratele Ieremia era milostiv cu cei bolnavi

Iubirea sa faţă de cei bolnavi era de nedescris, iar fratele Ieremia se dăruia acestora într-aşa măsură încât stârnea admiraţia tuturor, deoarece zi şi noapte slujea bolnavii şi îi mângâia, părând a fi un tată pentru toţi. Şi toate le făcea cu bucurie şi veselie mare, mai ales faţă de aveia care erau loviţi de infirmităţi grave, ce le repugnau celorlalţi şi arătând şi prin semne concrete că întreaga sa plăcere era slujirea săracilor şchiopi, plini de răni şi a altor bolnavi.        

Pentru a-i sluji cât mai grabnic în nevoi, locuia într-o chilie aflată cât mai aproape de a acestora, pentru a auzi, zi şi noapte, când aceştia îl chemau, sau aveau vreo nevoie oarecare, de multe ori dormind chiar în chiliile celor mai grav bolnavi, pentru a sluji cât putea mai bine.        

L-a îngrijit, printre alţii, pe pr. Pacifico da Giffoni, atât de atât de umflat la mâini şi picioare din cauza podagrei în cât aproape că nu putea să le mişte, nici să mănânce să mănânce cu mâinile sale, aşa că îl hrănea el şi îl aşeza în pat după cum voia acesta. Şi fiind acesta şi grav bolnav de stomac, avea nevoie din când în când de puţin vin mai tare, iar cum chestuantul de rând nu-l găsea de cele mai multe ori, Fratele Ieremia, atunci când ieşea din mănăstire, îi aducea câte o butelcuţă, spre marele dezgust al celorlalţi chestuanţi, care îl certau că le tulbura cerşitul, deranjând  pe deasupra şi şi pe credincioşi, însă el, neluându-i în seamă, făcea cu mare plăcere acest act de iubire slujindu-se de o mică ploscă fără gât, pe care o numea „banditul”, iar atunci când îl ducea bolnavului, îi spunea, râzând, pentru a-l mângâia: „Fii liniştit, căci am adus banditul, însă am fost certat straşnic de chestuanţi”.

I-a slujit de asemenea pe fr. Leone da Massa, şi el lovit de podagră şi pe fr. Anselmo da Calabria, bolnav ce avea nevoie de multă îngrijire şi destul de deranjant, căci înnebunind, îşi murdărea hainele, patul, chilia, ca şi mâinile şi întreaga sa persoană. Fratele Ieremia l-a slujit pentru doi sau trei ani, până la moarte. Infirmitatea acestui bolnav întorcea stomacurile pe dos acelora care treceau prin faţa chiliei sale, însă el, cu mare dragoste,intra des, spălându-i rasa, patul, chilia şi , am trăit trupul bolnavului, aerisind salteaua şi păturile, făcând-i baie cu ierburi plăcut mirositoare, iar toate acelea le făcea cu bucurie sufletească şi seninătate a chipului, spunându-i bolnavului cuvinte pline de iubire, aşa cum obişnuieşte să facă o mamă cu copiii săi în astfel de situaţii.           

(SRC 72 şi urm: Fr. Paolo da Arienzo, laic capucin)

8. Cum fratele Ieremia era bun şi răbdător cu cei bolnavi

Iubirea pe care fratele Ieremia a arătat-o faţă de cei bolnavi, mai ales faţă de confraţi, nici nu poate să fie descrisă prin cuvinte, într-atât era de măreaţă şi de extraordinară.  Cu cât fraţii erau mai slăbiţi, mai plini de răni şi mai respingători, cum au fost pr. Martino Spaniolul sau pr.  Mario da Marcianisi, ca şi mulţi alţii, cu atât  mai mult îi slujea cu bunăvoinţă şi cordială afecţiune, ca şi cum ar fi fost fiii săi şi i se părea că stă într-o grădină cu flori şi trandafiri, spunând deseori că acel miros greţos i se părea ca o mireasmă plăcut mirositoare atunci când era în mijlocul lor pentru a-i mângâia, ajuta şi sluji, neobosind niciodată, încât părea că nici nu era un om făcut din carne. 

Iar eu, fiind în ultimii ani ai vieţii numitului frate Ieremia, timp de aproape trei ani cât am locuit în aceeaşi chilie, am trăit personal dragostea sa, căci m-a îngrijit cu multă dragoste, căci nu ştiu dacă această îngrijire aş fi primit-o în aceeaşi măsură de la propria mea mamă. De mai mult timp am fost şi sunt beteag din cauza podagrei, încât trebuie să stau la mat mai tot timpul. În tot acest timp, atunci când trebuia, din voinţa superiorilor, să iasă din mănăstire, voia să ştie de la mine ce voiam sau de ce aveam nevoie, ca să mi-l procure şi chiar dacă eu nu voiam să-i să-l împovărez cu nimic, el îmi procura tot ce aveam nevoie, părându-i-se că nu făcuse încă nimic special pentru mine, iar aceasta în ciuda milostivirii ce mi-o arăta. Cauza la toate acestea era marea dragoste ce ardea în pieptul său faţă de sărmani fraţi bolnavi.

Şi era de asemeni o mare minunăţie felul în care se străduia să-i slujească în cele mai diverse moduri, conform cu nevoile fiecăruia,  având grijă să fie curaţi şi plăcut mirositori la trup, ca şi în lucrurile care aparţineau mănăstirii şi de care ei aveau nevoie. Ştiu foarte bine aceasta, pentru că atunci când locuiam în aceeaşi chilie cu fr. Salvatore da Napoli, capucin, acesta era atât de bolnav încât nu se putea ajuta singur, căci era ca şi paralizat de mâini şi de picioare şi încovoiat la trup, iat numitul frate Ieremia îl slujea şi îl hrănea ca pe un copil mic, neputându-se acesta mişca şi îngriji altfel. In ciuda tuturor acestora, nu de puţine ori îl chema noapte fără vreun motiv, iar eu auzeam căci stăteam în aceeaşi chilie, iar chilia numitului frate Salvatore era pe acelaşi coridor, la mică distanţă; auzindu-l, numitul frate Ieremia se scula imediat şi alerga să vadă de ce avea nevoie  acel sărman, cu toate că de multe ori constatase că fusese chemat degeaba; cu toate acestea, fratele Ieremia se arăta neostenit în a-şi manifesta dovezile de dragoste frăţească. Şi atât eu, cât şi mulţi alţi fraţi, rămâneau entuziasmaţi şi edificaţi de aceste dovezi de milostivire şi răbdare pe care le arăta faţă de asemenea bolnavi, pe care le atribuiam bunătăţii şi iubirii de care dădea dovadă, mai ales că îl vedeam tot timpul bucuros şi mulţumit. 

(SRC, 75 şi urm; Fr. Placido Piemontese, laic capucin)

9. Cum fratele Ieremia l-a îngrijit pe fratele Martino spaniolul

Fratele Ieremia l-a slujit, printre alţi bolnavi, şi pe fratele Martino Spaniolul, preot capucin, care era   atât de plin de răni pe întreg corpul, răni din care ieşea un asemenea miros încât nimeni nu se putea apropia şi din care ieşeau puroi şi sânge.           

Şi încercând mai mulţi fraţi să-l îngrijească, nimeni nu a rezistat un timp mai îndelungat, din cauza mirosului emanat de rănile aceluia, doar fratele Ieremia l-a slujit mulţi ani, până când acesta a murit, cu multă afecţiune şi bucurie, încât părea că stă într-o grădină cu flori. Era nevoie să fie schimbate bandajele de mai multe ori pe zi şi pe noapte, iar fratele Ieremia spăla cu mâinile sale acele bandaje rău mirositoare pentru a le ţine cât mai curate posibil, pe care le refolosea apoi le bandajarea rănilor, iar pentru al însufleţi pe sărmanul frate bolnav, fratele Ieremia îţi mânca hrana sa de post în chilia acestuia, unde alţii nu puteau să stea deloc. 

Odată, agravându-se boala fratelui Martino mai tare şi simţind că durerile provocate de răni deveniseră insuportabile, acesta printre suspinele provocate de durere, i-a cerut fratelui Ieremia să se roage lui Dumnezeu pentru el, iar acesta, plin de compasiune, a mers în faţa Preasfântului Sacrament şi s-a rugat: „Ţi-l încredinţez milostivirii tale pe sărmanul frate Martino”, iar din tabernacol a auzit o voce suavă răspunzându-i: „Vreau ca să mai sufere” repetată de trei ori. Fratele Ieremia s-a dus la fratele Martin, spunându-i: „Ai răbdare, că Domnul mai vrea ca să suferi”.

Numitul frate Martino l-a rugat altă dată să intervină cu rugăciunile sale pe lângă Divina Majestate pentru a i se da harul răbdării; după un anumit timp, i-a fost dezvăluit să-i spună fratelui Martino ca să se pregătească pentru moarte, deoarece cât de curând Domnul nostru îl va elibera de boală şi îl va lua din această lume, ceea ce s-a şi întâmplat, pentru că după aceea sufletul acestuia a trecut la o altă viaţă.        

Şi murind fratele Martino, fratele Ieremia se văita zicând: „A murit tovarăşul meu, bucuria mea… a murit fratele Martino, sărăcuţul, el era toată  încântarea şi petrecerea mea!”. Iar fratele Martino i-a apărut după moarte şi i-a zis că s-a dus în paradis, mulţumindu-i pentru milostivirea de care i-a arătat-o şi asigurându-l că se va ruga pentru el Domnului nostru. 

(SRC, 85; Fr. Modesto da Napoli, laic capucin)

10. Cum fratele Ieremia ţinea posturi lungi şi aspre  

Atunci când fratele  Ieremia era tinerel şi păştea vitele tatălui său,   pe timpul Postului mare, în timp ce tovarăşii săi mâncau brânză şi lapte, el mânca doar pâine uscată; iar când aceia îl luau în râs spunându-i că avea să rămână cu gâtul strâmb, el tăcea. 

Mai târziu, când s-a călugărit, ţinea toate posturile pe care le ţinea sfântul nostru părinte Francisc, mai ales Postul mare şi pe cel al Adventului, care sunt obligatorii. Ţinea întotdeauna postul zis „binecuvântat”, care începe după Epifanie şi ţine patruzeci de zile; apoi pe cel al Rusaliilor, care începe zece zile după Paşti şi ţine până la Coborârea Sfântului Duh, iar după trecerea celor trei zile de sărbătoare a Rusaliilor, îl începea pe cel al sfinţilor apostoli Petru şi Paul; cinci zile după aceea începea un altul care dura până la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului; pe 20 august începea postul Sfântului Arhanghel Mihail şi care dura până la sărbătoarea sf. Francisc.

Toate aceste perioade de post le trăia cu cea mai mare austeritate, deoarece în mod obişnuit mânca o fiertură de legume sau o salată crudă. Vinerea şi sâmbăta, ca şi în celelalte zile în care fraţii posteau, dacă la masă se găsea peşte, mânca, însă foarte puţin, ca să arate doar că mănâncă. Iar în acele puţine zile în care nu postea, de puţine ori mânca carne, căci nu voia să mănânce decât în prima zi de după post, apoi nu mai mânca.

Şi de multe ori a fost văzut luând bucăţile de pâine lăsate de bolnavi sau adunând rămăşiţele ce rămâneau de pe urma fraţilor, iar atunci când la masă era câte vreo pâinişoară albă, nu o mânca. ci o punea deoparte pentru a o da săracilor, lui fiindu-i dragă câte o bucată de pâine uscată.

Şi în acele puţine zile în care nu postea, seara nu mânca nimic altceva decât puţină salată sau puţină brânză şi, câteodată, atunci când se găsea la masă seva mai deosebit, precum carne sau peşte, el o punea deoparte; iar dacă era întrebat ce vrea să facă cu ea, răspundea:„ vreau să o duc unui sărman bolnav”. Fiindu-i trimis uneori de către  prieteni puţin peşte, deoarece cu toţii ştiau că postea, el îl trimitea la bucătărie, spunând: „Daţi-l fraţilor, eu nu vreau”. 

Cu toţii ştiau că fratele Ieremia mânca des păstăi de bob, pe care obişnuia să le numească „făzăneii” săi, despre care vorbea cu atâta pasiune încât uneori îi determina  pe unii dintre prieteni, personaje de vârf, care voiau şi ei păstăi de bob ca semn al devoţiunii lor, iar diverse persoane trimeteau la mănăstire această legumă special pentru el.       

Acestor păstăi de bob el le aducea laude şi spunea tuturor cât de bune sunt, iar fraţii, atunci când trecea prin infirmerie cu ele, chiar şi bolnavii voiau şi ei, iar el, cu multă plăcere, le dădea câte puţin tuturor.   

(SRC, 116 şi urm; fr. Tommaso da S. Donato)

11. Cum fratele Ieremia a fost ascultător până la moarte    

Fratele Ieremia a fost foarte râvnic în ascultarea sa, neştiindu-se vreo încălcare a acesteia; mai mult, cu o imediată promptitudine, asculta de superiori, inferiori şi egali. niciodată nu îţi contrazicea superiorii, ci împlinea voinţa acestora cu cea mai mare promptitudine.

Marea sa disponibilitate faţă de voinţa superiorilor îl făcea mai degrabă asemenea unei statui neînsufleţite, decât asemenea unui om însufleţit, iar ascultarea sa nu se oprea doar asupra cuvintelor, ci asculta până şi de intenţiile superiorilor săi. Toate acestea fratele Ieremia le-a observat nu numai atunci când era sănătos, ci şi atunci când nu se simţea bine, deoarece atunci când, în unele cazuri, chiar dacă bolnav, superiorii s-au slujit de el, obişnuia să spună celor care îl sfătuiau să facă prezentă suferinţa sa părintelui guardian: „Fac ascultare!”.

În ascultare s-a dăruit total, până la moarte, iar această dimensiune totală a ascultării o recomanda şi altora, spunându-le că niciodată nu a răspuns „nu pot” unui superior şi aşa o trăia. Fiindu-i poruncit odată de către un superior să nu mai facă asupra nici unei persoane semnul Sfintei Cruci, un act de devoţiune atât de căutat la el de către mireni, el, neştiind cum să se comporte, l-a rugat pe superior să nu-l mai trimită în afara mănăstirii, pentru a nu încălca votul ascultării, dar şi pentru a nu-i întrista pe acei mireni care voiau să fie însemnaţi de el cu acel semn şi i s-a părut acest comportament conform voinţei lui Dumnezeu.

În sfârşit, eu l-am cunoscut întotdeauna pregătit să facă ascultare, deoarece pentru ascultare s-a dus la Torrre del Greco pe timpul carnavalului din anul 1625, pe când era foarte frig iar el era bătrân şi cu această ocazie s-a îmbolnăvit şi a murit din această cauză, iar eu am înţeles de la alţi fraţi că fratele Ieremia murea mulţumit pentru că a făcut sfânta ascultare şi milostivire.

(SRC, 125 şi urm; Fr. Tommaso da S. Donato, fr. Modesto da Napoli, fr. Alessandro Mormile da Napoli, fr. Girolamo da Avellino)

12. Cum fratele Ieremia trăia cu mult zel sfânta sărăcie  

Fratele Ieremia a trăit în mod exemplar virtutea sărăciei, fiind un exemolu deosebit pentru toţi fraţii ordinului nostru. Nu a avut niciodată o chilie numai pentru sine, ci stătea întotdeauna prin chiliile altora sau a vreunui bolnav pe care îl îngrijea şi obişnuia să spună că era atât de sărac încât nu avea cu ce să plătească chiria pentru o chilie întreagă numai pentru el.        

De foarte puţine ori a voit pentru sine stofă nouă pentru hainele sale, purtând întotdeauna haine vechi şi cârpite, aşa cum erau si pingelele sandalelor; a purtat timp de 35 de ani aceeaşi manta, plină de cârpituri de sus până jos. Atunci când vreun frate voia să-şi spele hainele, el, datorită zelului să faţă de sfânta sărăcie şi pentru a nu consuma prea multe lemne, îi spunea acelui frate: „Vreau să-ţi spăl eu hainele, căci mai am de spălat şi pentru alţii şi astfel nu se arde prea  mult lemn” şi mergea să adune vreascuri şi alte resturi bune de ars pe foc.  

Dacă vedea pe cineva că era delăsător în privinţa sărăciei, chiar dace nu era ceva grav, îi făcea observaţie , avertizându-l că trebuie să trăiască sărăcia în orice aspect al ei. În acest sens, odată a spus că l-a văzut pe diavol în bucătăria infirmeriei, căutând printre resturi şi adunând de pe oase carnea rămasă. Şi întrebându-l fratele Ieremia pe diavol: „ce faci aici, bestie rea?”, acela i-a răspuns: „adun aceste resturi, care, dacă vouă nu vă trebuie, îmi trebuiesc mie, ca să vi le arăt într-o zi”. 

Văzând sau dându-şi seama că în mănăstire era câte ceva ce nu era necesar, era cuprins de multe remuşcări, iar atunci când vedea că se construieşte câte ceva în mănăstirea Neprihănitei Zămisliri, unde trăia el, obişnuia să spună că acolo unde se construieşte fără a fi neapărat nevoie, se construieşte pentru pedeapsa purgatoriului, zicând: „aici se construieşte pentru purgatoriu!”. În acest sens povestea că văzuse un suflet care era legat de un zid şi acolo suferea, zicându-i că era acolo ca să sufere chinurile purgatoriului pentru că construise acel zid fără să fie neapărat necesar. 

(SRC, 129 şi urm; fr. Tommaso da S. Donato şi fr. Pacifico da Salerno)    

13. Cum fratele Ieremia a fost un înger al curăţiei    

În ceea ce priveşte castitatea fratelui Ieremia, eu pot afirma că, într-adevăr, că l-am cunoscut întotdeauna ca pe un înger al curăţiei, pentru că în tot acest timp, nici cu faptele şi nici cu cuvintele a dat vreodată vreun semn de necurăţie, ci dimpotrivă, era o culme a inocenţei şi onestităţii inimii şi trupului.     

În atâţia ani în care am trăit alături de numitul frate Ieremia şi căruia i-am fost deseori însoţitor, întotdeauna am observat şi l-am văzut cum vorbea în biserica noastră şi prin cetate cu bărbaţi şi femei de orice vârstă şi condiţie socială, cum vorbea cu solicitudine despre problemele lor, cum le vorbea cu multă grijă şi pasiune   despre puritate şi decenţă, încât părea că nu mai era un om făcut din carne şi că nu mai avea simţurile omului. Adesea îndemna pe ceilalţi să-ţi păstreze curăţia şi să fugă de prea multa familiaritate cu alţii, pentru ca să se păstreze curaţi şi spunea că fără Umilinţă, Curăţie şi Neprihănire nu se putea ajunge în Paradis. Eu cred că primea atâtea haruri şi favoruri de la Domnul nostru şi de la Preafericita Fecioară pentru multa lui simplitate şi curăţie, aşa cum şi eu l-am considerat a fi un suflet preacurat şi cast.    

Drept urmare, el vorbea cu multă libertate cu toţi şi era iubit de toţi tocmai pentru că, cunoscându-l foarte bine, ştiu că era înrădăcinat în această virtute şi obişnuia să spună că curăţia inimii îi place lui Dumnezeu. Recomanda doamnelor şi altora ca, atunci când puteau şi vedeau vreo tânără în pericol să le ajute, iar el însuşi a dat-o în grijă pe una prinţesei de Scillo, iar pe o alta unei doamne marchize al cărei nume nu mi-l mai amintesc acum, iar asemenea fapte, ca şi multe altele, făcea multe, fiind astfel bun şi pilduitor exemplu acelor doamne cărora le încredinţa acele copile.

Obişnuia să-i mângâie pe copii, numindu-i îngeraşi din cauza curăţiei lor, pentru că vedea în ei pe Copilul Isus şi totul din el se topea în această consideraţie.           

(SRC, 135 şi urm; Fr. Tommaso da S. Donato şi Fr. Modesto da Napoli)

14. Cum fratele Ieremia era de o umilinţă neţărmurită   

Fratele Ieremia, chiar dacă era copleşit de Dumnezeu cu atât de multe haruri şi era îndestulat de virtuţi şi merite, avea o părere atât de proastă de sine, încât se considera un nimeni şi că nu merita nimic. Obişnuia să spună că era fericit acela care îi slujea pe alţii şi care era considerat de aceştia ca un om bun la nimic şi că Dumnezeu nu-i putea face o favoare mai mare decât aceea de a-l trimite după această viaţă ăn Purgator, până în ziua Judecăţii.

Umilinţa sa se vedea clar, căci făcea muncile cele mai umile în mănăstire, cum ar fi măturarea, curăţirea mizeriilor bolnavilor, spălarea cârpelor de la latrine, pe care el le numea albituri. Acestea şi alte lucruri asemănătoare şi de dispreţuit el le făcea cu mare bucurie şi părea că în ele îşi găsea bucuria şi era bucuros să le facă şi spunea deseori: „Doamne, îţi mulţumesc pentru că eu întotdeauna am slujit şi nu am fost niciodată slujit, că întotdeauna am fost un supus şi că nu am poruncit niciodată”.

Fiind atât de cunoscut în lume pentru sfinţenia sa, nicicând nu s-a văzut în el vreun semn de mândrie, ci întotdeauna răspândea în jur adevărata umilinţă. Cu cât primea mai multe haruri şi cu cât era lăudat mai mult de aceia care beneficiau de ajutorul său, cu atât mai mult se umilea pe sine, iar atunci când considera că este benefic pentru alţii să povestească câte ceva din harurile sau viziunile avute, le povestea la persoana a treia, ascunzând cu multă umilinţă harurile obţinute de la Domnul nostru.           

Atunci când se întâlnea cu alţi călugări sau mireni, fie ele persoane renumite sau necunoscute, care îi aduceau laude, se umilea plecându-se până la pământ şi nu lua în seamă buna părere a tuturor în ceea ce îl privea. Odată, mergând la Sf. Paul, o mănăstire a Părinţilor Teatini, l-a chemat pe pr. Francesco Olimpo, călugăr ce trăia în mare faimă de sfinţenie şi desăvârşire  a vieţii, care, văzându-l pe fratele Ieremia, s-a îngenuncheat să-i sărute mâna; fratele Ieremia s-a aruncat cu faţa la pământ şi, ridicându-şi puţin capul, i-a spus:„Părinte, să ne umilim, ca să nu cădem”.          

Atunci când era desemnat ca însoţitor al altcuiva în oarece slujire, făcea cu rigurozitate ce trebuia să facă şi cu multă umilinţă făcea şi partea  confraţilor, îndemnându-i pe toţi să fie mărinimoşi şi fără să ţină seama că avea mulţi ani de călugărie şi deci tu era obligat să facă anumite lucruri ce erau rezervate, prin tradiţie, celor tineri.    

Un frate, odată, i-a zis: „Tu te prefaci că eşti o persoană spirituală, însă eu nu cred aceasta”. Fratele Ieremia, cu un chip senin şi vesel, i-a răspuns: „Aşa este, cum ai spus, că nu am nici înţelepciune şi nici evlavie”.    

(SRC, 138-143; Fr. Tommaso da S. Donato, fr. Vincenzo da Ragusa, fr. Modesto da Napoli, fr. Francesco da Tursi)     

15. Cum fratele Ieremia era răbdător în toate încercările   

Fratele Ieremia, de-a lungul întregii sale vieţi, s-a arătat a fi plin de răbdare, suportând toate neajunsurile şi oboselile peste măsură pe care le avea în viaţa de mănăstire. Mai ales în suferinţele sale s-a arătat a fi nu numai răbdător, ci şi plin de bucurie. Atunci când, în anii trecuţi, a căzut el pentru a împiedica să cadă animalul de povară într-o râpă, el şi-a scrântit grav piciorul şi a stat mai  multe zile la pat, şi întrebându-l eu cum se simţea şi nefiindu-i încă vindecat piciorul scrântit din pricina căzăturii, mi-a răspuns că stă bine, căci din pricina puţine dureri la picior i se odihneşte tot trupul, iar aceasta eu eram sigur că se datora marii sale răbdări pe care o avea, în timp ce durerea de la picior trebuia să fie foarte mare, aşa cum puteau să vadă toţi. Încercările nu-i  lipseau, pentru că fiind el căutat mult de către mireni atât la poarta mănăstirii, cât şi atunci când era trimis în cetate sau la biserică, acest lucru îi supăra tare  pe superiori, pe portari şi pe sacristani şi  mult se mai plângeau superiorii, iar portarii spuneau că  nu mai voiau să stea la poartă doar pentru el, iar pentru sacristani era un chin.   Însă el, întotdeauna cu mare seninătate şi multă răbdare, căci nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată nerăbdător, chia şi atunci când era mustrat sau alungat de unul sau de altul, imediat se întorcea acolo liniştit, ca şi cum totul ar fi trecut.

Cu alte cuvinte, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată nerăbdător şi niciodată nu se tulbura pentru ceva ce i se întâmpla.  

Îmi amintesc că o dată, când s-a întors în mănăstire târziu, după ce trăsese „Îngerul Domnului”, părintele guardian l-a pus să-şi mărturisească vina în refector şi l-a obligat să se flageleze împreună cu însoţitorul său, şi, chiar dacă întârzierea nu era din vina sa, ci a însoţitorului, care a voit să facă o anume îndatorire a sa; cu toate acestea, el a suportat totul cu multă răbdare şi nu s-a arătat descumpănit, ba era chiar foarte vesel. 

De multe ori am observat, când eram prezent, confraţi ce i-au spus vorbe rele sau l-au bruscat, însă el era întotdeauna tare, ca un bloc de marmură, fără să se tulbure sau să se manifeste în vreun fel sau altul, şi nicicând nu şi-a pierdut acea sfântă pace sufletească pe care Domnul Dumnezeu i-o dăruise.

Îi îndemna pe toţi să suporte pătimirile, pentru că aceasta era cale spre Paradis şi spunea că pentru a ajunge unde era şi pentru a se mântui a pătimit multe din ţara sa şi până aici, practicase toate meseriile, a păzit animalele, a săpat pământul, a fost însoţitorul unui medic, a lucrat la un spiţer, doar două meserii nu a practicat: aceea de băiat de casă şi aceea de zbir.

Atunci când s-a îmbolnăvit, iar medicii nu-i mai dădeau nici o şansă, în 1609, fiind sfătuit de fraţi să fie bucuros că moare, fratele Ieremia răspundea că moare fericit, însă dacă Domnul voia ca el să mai trăiască, el voia să trăiască pentru a pătimi, căci atâta timp cât sufletul era unit cu trupul se poate pătimi pentru a merita cerul, însă după ce sufletul s-a despărţit de trup, nici un merit nu mai este de folos.

(SRC, 107 şi urm; Fr. Tommaso da S. Donato şi fr. Placido Piemontese)

16. Cum fratele Ieremia a fost de o admirabilă simplitate şi cumpănit în vorbire

Fratele Ieremia a fost un călugăr înzestrat cu multe virtuţi, mai ales cu naturaleţe, pe care el o preţuia în mod deosebit şi pe care o demonstra în toate faptele sale. Era, de asemenea, foarte prudent, ştiind cum să se orienteze în problemele religioase, şi, deoarece era considerat de toţi, călugări sau mireni, ca un om sfânt, căuta să ştirbească această faimă de bunătate şi sfinţenie printr-o mare simplitate, plăcându-i mai ales să vorbească şi să-i mângâie pe copiii mici, lăudându-i pentru  curăţia şi simplitatea lor. În toate faptele şi gesturile sale era simplu şi se arăta ca prieten al umilinţei, supunându-se tuturor şi nu bănuia pe nimeni de ipocrizie, astfel încât acţiunile sale exterioare demonstrau clar tăria sentimentelor interne.        

Această simplitate şi linişte sufletească pe care le avea, cred că se oglindeau pe chipul său, totdeauna frumos şi senin, chiar şi atunci când era bătrân şi era iubit şi ascultat cu plăcere de orice fel de oameni, înţelepţi, călugări sau simpli mireni, atunci când vorbea. Şi asta nu pentru că fratele Ieremia ar fi fost un bun orator, el nu ştia nici să scrie, nici să citească, ba chiar, după atâţia ani nu învăţase bine nici limba italiană, însă atunci când vorbea el, cu toţii se arătau încântaţi şi-l ascultau cu mare plăcere.           

Fratele Ieremia era atât de simplu încât nu era capabil să gândească rău despre nimeni şi orice faptă a sa era îndreptată spre bine. Iar atunci când auzea vorbindu-se de rău despre cineva, căuta să-l dezvinovăţească pe acela cel puţin de intenţiile rele şi îi îndemna pe ceilalţi să gândească bine despre aproapele, obişnuind să spună ori de câte ori avea ocazia: „Sărmanul, este de compătimit, se va îndrepta, o să vedeţi…”, ca şi alte asemenea vorbe de milostivire şi căuta să evidenţieze acele fapte bune şi acele virtuţi pe care le avea respectivul, lăudând orice mică faptă bună pe care acela o făcuse.

(SRC, 95-101; Fr. Tommaso da S. Donato, Fr. Pacifico da Salerno, Fr, Vincenzo da Ragusa, Fr. Francesco da Napoli şi Fr. Francesco da Tursi, laici capucini)

17. Cum fratele Ieremia a vindecat un tânăr muribund şi cum a văzut-o pe Sfânta Fecioară

Slujitorul lui Dumnezeu era dăruit cu virtuţi şi haruri supranaturale, mai ales harul minunilor şi cel al profeţiilor. Într-o zi, în biserica Neprihănitei Zămisliri a Părinţilor Capucini, fratele Ieremia arăta unor străini moaştele care erau păstrate în faţa altarului. În acelaşi timp a ajuns în faţa bisericii o trăsura din care a coborât o doamnă  nobilă napolitană, din Casa Caracciolo, care a cerut să fie chemat fratele Ieremia; şi cum portarul i-a spus că acesta este în biserică, numita doamnă a intrat şi a început să-l roage pe fratele Ieremia să o ajute, căci unicul său fiu era muribund din cauza unei boli la gât, iar această rugăminte i-a făcut-o îngenunchiată şi aplecată la pământ.

Slujitorul lui Dumnezeu, fratele Ieremia, la început i-a răspuns că nu ştia ce să facă, însă deoarece numita doamnă şi-a reînnoit rugăminţile şi cererile, fratele Ieremia s-a pus în genunchi  şi a început să se roage şi după un timp,cam cât ar dura recitarea Crezului, s-a ridicat şi s-a întors spre numita doamnă şi i-a spus, spre mângâierea ei, să meargă acasă lăudându-l pe Dumnezeu, deoarece îşi va găsi fiul sănătos şi în picioare. Înţelegând aceasta numita doamnă s-a simţit alinată şi, plină de bucurie, s-a urcat în trăsură, reîntorcându-se acasă.         

Vestea s-a răspândit foarte repede, cum că numitul tânăr a fost vindecat, aşa cum spusese Slujitorul lui Dumnezeu. Acest fapt a fost cunoscut în întreaga cetate, spre preţuirea şi bucuria tuturor.  

Tot aşa, prin mărturii publice şi prin faimă au fost cunoscute şi alte fapte asemănătoare, iar numitul slujitor al lui Dumnezeu obişnuia să recomande celor ce apelau la el în necazuri şi boli să spună nouă Salve Regina, rugăciune prin care erau obţinut tot ceea ce se dorea.  

Şi iarăşi era binecunoscut în Napoli faptul că aceluiaşi Slujitor al lui Dumnezeu, fratele Ieremia, i-a apărut Preasfânta Fecioară, îmbrăcată cu o mantie albă împodobită cu stele, apariţie după care a fost pictată astfel şi după care au fost făcute nenumărate alte copii. Şi s-a mai aflat că atunci când i-a apărut Maica lui Dumnezeu acoperită cu stele şi cu Copilul în braţe, dar fără coroană, fratele Ieremia a întrebat-o pe Maica lui Dumnezeu: „Măicuţă Preasfântă, unde îţi este coroana?”. Iar Ea i-a răspuns: „Copilul Isus este coroana mea!”.    

(SRC, 146 şi urm; Don Bernardo Nali, baron de Topoli)   

18. Cum a săvârşit fratele Ieremia unele minuni 

Printre alte minuni despre care ştiu că au fost săvârşite de numitul Slujitor al lui Dumnezeu, fratele Ieremia, multe au fost săvârşite  în casa mea şi a tatălui meu. Zăcând tatăl meu, Francesco Pistacchio, la pat, suferind de multe dureri, fiind neputincios şi neputându-se mişca şi venind Slujitorul lui Dumnezeu, fratele Ieremia, i-a spus tatălui meu: „Uită-te la mine şi ai încredere”, iar tatăl meu, sprijinit într-o cârjă pe care o avea numitul Slujitor al lui Dumnezeu, s-a dat jos din pat şi a început să meargă prin casă, iar de atunci tatăl meu s-a simţit bine şi nu a mai suferit de acea boală.           

În al doilea rând ştiu că fiind la pat, Geronima Brancaccio, mama mea, din cauza unei hemoragii căreia medicii nu-i dădeau de capăt, primise şi Viaticul şi avea febră mare, tatăl meu a trimis să-l cheme pe fratele Ieremia, care a venit imediat, cu toate că era aproape miezul nopţii şi afară era furtună. Întrebat fiin ce părere avea despre mama mea, el a răspuns: „Aveţi încredere în Înstelata mea”, referindu-se la Măicuţa Preasfântă despre care se ştia că-i apăruse Slujitorului lui Dumnezeu îmbrăcată în mantie albă acoperită cu stele de aur; şi de când fratele Ieremia a vizitat-o pe mama mea, aceasta s-a simţit mai bine chiar din dimineaţa următoare, scăzându-i febra şi hemoragia, iar după trei zile s-a ridicat din pat sănătoasă şi eliberată.  

Ba mai mult, venind în casa noastră de la moşie, numitul Slujitor al lui Dumnezeu pentru a cere de pomană vin, după cum îi era obiceiul, aducând cu sine un butoiaş, cerându-i tatălui meu să i-l umple cu vin alb, tatăl meu i-a răspuns: „Frate Ieremia, îmi pare rău că nu te pot servi, căci vinul alb tocmai s-a terminat”. Totuşi, fratele Ieremia a insistat şi i-a spus tatălui meu: „Să mergem în beci”; tatăl meu a luat cheia de la beci şi, însoţit fiind de fratele Ieremia şi de alte persoane din casă, a deschis caneaua de la butoiul cu vin alb, care se terminase de mai multe zile, iar din butoi a ieşit atât de mult vin încât a umplut nu numai butoiaşul, ci a mai ajuns pentru consumul casei timp de mai multe zile.

Mai mult, mergând fratele Ieremia împreună cu un alt călugăr, chemat fratele Tommaso, de asemenea considerat ca Slujitor al lui Dumnezeu, ca să facă mături din  ramuri undeva, înspre muntele de lângă San Martino şi oprindu-se ei după ceva timp la o fermă pentru a se odihni, i-a spus fratele Tommaso: „ Dacă am găsi câţiva struguri pentru a ne potoli foamea”, iar fratele Ieremia i-a răspuns: „ Să ne încredem în Dumnezeul cel binecuvântat” şi, odată făcute măturile şi întorcându-se sub copacul sub care se odihniseră şi unde îşi lăsaseră traistele, au văzut că viţa căţărată pe pom era încărcată de struguri; văzând ei aceasta, i-au mulţumit lui Dumnezeu, iar fratele Ieremia a spus: „Aceştia sun strugurii Domnului!” şi i-au mâncat. Şi, întorcându-se la mănăstire cu măturile, s-au oprit la casa noastră, iar fratele Tommaso a povestit ce se întâmplase şi fratele Ieremia a confirmat acestea.

(SRC, 147 şi urm; Donna Anna Pistaccio, nobilă napolitană)

19. Cum fratele Ieremia l-a vindecat pe un bolnav părăsit de medici 

Eu ştiu şi am auzit spunându-se că fratele Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu haruri supranaturale, printre care şi harul de a face minuni.  Alături de alţii, şi eu pot afirma că, fiind eu în casa mamei mele, a venit Carlo Massagrugno, fratele mamei mele şi fiind el în numita casă, s-a îmbolnăvit de fierbinţeală rea, febră care l-a redus în aşa hal încât nici medicii nu mai ştiau ce să facă şi era el la sfârşitul vieţi, vegheat zi şi noapte de cei din casă. Atunci i-a venit în minte mamei mele Slujitorul lui Dumnezeu, fratele Ieremia, pe care a trimis imediat să-l cheme, iar Slujitorul lui Dumnezeu, plin de solicitudine, a venit imediat şi sosind el, mama mea i-a ieşit în întâmpinare şi i-a povestit despre boala fratelui său şi ce s-a întâmplat. Fratele Ieremia i-a spus: „Vreau să mă rog lui Dumnezeu pentru el” şi a intrat în camera unde era bolnavul, iar numitul bolnav Carlo i-a luat în mâini cingătoarea fratelui Ieremia, l-a pus peste el şi a luat o altă bucată de frânghie ca să-şi facă fratele Ieremia cingătoare. După ce a mai rămas puţin în acea cameră, fratele Ieremia a plecat, iar bolnavului i-a rămas cingătoarea fratelui Ieremia, pe care o ţinea cu mare credinţă şi devotament. În acea noapte bolnavul s-a odihnit, cum nu se mai odihnise de mult timp, de parcă ar fi fost sănătos.

Dimineaţa următoare, venind medicii în vizită, l-au găsit pe bolnavul Carlo mult mai bine şi după câteva zile s-a însănătoşit şi a mai trăit mulţi ani după aceea fără a mai fi suferit de acea boală.

Îmi mai amintesc şi următorul fapt: trimiţând mama mea pe cineva să-l întrebe pe fratele Ieremia ce părere avea despre boala lui Carlo, fratele Ieremia i-a răspuns: „Fiţi liniştiţi, căci în această noapte un frate s-a rugat Sfintei Fecioare, iar Sfânta Fecioară vrea ca să-i împlinească ruga”. Iar despre acest fapt, îmi amintesc bine, s-a vorbit mult în casa mamei mele, fiind considerat ca o mare minune. Vestea despre cele întâmplate s-a răspândit printre vecini şi în întreaga zonă şi îmi mai amintesc că numitul Carlo a luat cu sine la Lucera numita cingătoarea respectivă, pe care a ţinut-o ca pe o relicvă.          

(Sr. Eugenia de Ianuario, călugăriţă capucină) 

20. Cum fratele Ieremia a murit ca victimă a carităţii    

Fratele Ieremia mergea bucuros în vizită la mirenii bolnavi, chiar dacă de cele mai multe ori era ocupat cu îngrijirea călugărilor bolnavi de care se îngrijea, însă nu pentru acest lucru nu-l împiedica să meargă şi la bolnavii de afară, dacă ascultarea o poruncea, iar aceasta o făcea cu promptitudine şi cu bucurie, făcând şi una şi alta cu multă şi deosebită dragoste. 

În ultimii ani ai vieţii, fiind bătrân şi suferind, chemat fiind de Don Giovanni dAvalos, care rea bolnav la Torre del Greco, localitate aflată la opt mile distanţă de Napoli, ascultând de superiori, s-a dus cu multă bucurie, neţinând seama că era iarnă şi ziua era friguroasă şi bătea vântul de părea că se rupeau copacii. Cu toate acestea, puţin îi păsa de trebuia să pătimească pentru a-şi face datoria faţă de cei bolnavi, cum de altfel s-a şi întâmplat, căci numitul don Giovanni l-a ţinut două zile lângă el.    

Întorcându-se la mănăstirea Neprihănitei Zămisliri, fratele Ieremia s-a îmbolnăvit şi avea fierbinţeală şi înţepături, boală despre care medicii credeau că se datorează frigului îndurat pe cale, iar el a îndurat suferinţa cu multă răbdare până la sfârşit, spunând că murea bucuros pentru că împlinise sfânta ascultare şi se milostivise de aproapele. A mai spus că Preasfânta Fecioară i-a dăruit harul de a muri, iar aceasta o spunea cu mare bucurie şi cu toate acestea degetul chipul Maicii Sinte pe care îl ţinea în faţa patului de suferinţă. 

Împrăştiindu-se vestea că era pe patul de moarte, o mare mulţime de oameni a venit la mănăstirea noastră, printre care şi multe persoane de vază ce veneau să se încredinţeze rugăciunilor sale, iar fratele Ieremia, după ce a primit toate sacramentele a murit în ziua de 5 martie, pe la ora 22, iar sufletul său a plecat să se bucure de roadele marii sale milostiviri.

Iar acum, după ce a murit el, chiar dacă nu lipsesc fraţi buni care fac acelaşi lucru din dragoste faţă de aproapele, la nivelul fratelui Ieremia cine poate ajunge? Iar noi l-am plâns mult, ca şi cum a fost mama noastră!

(SRC 70 şi 78; Fr. Pacifico da Salerno şi Fr. Placido piemontese)      

CONCLUZIE    

Am ascultat mai multe glasuri; voci ale martorilor oculari, voci simple, spontane, care au reevocat cu candoarea aceluia care a văzut lucruri minunate, virtuţile evanghelice ale Venerabilului frate Ieremia. Din linia rigidă şi standardizată în mod necesar al unui proces juridic, iese la iveală o figură minunată, luminoasă, plină de viaţă. Prind viaţă în ceastă povestire aproape dramatică episoade şi exemple din cea mai genuină tradiţie ascetică, virtuţile cele mai tari ale vieţii călugăreşti: umilinţa, simplitatea, rugăciunea, curăţia, ascultarea, sărăcia, pocăinţa, răbdarea. Ni le reamintesc toate acestea şi ne fac o sinteză mişcătoarele cuvinte ale confraţilor: „Iar acum, după ce a murit el, chiar dacă nu lipsesc fraţi buni care fac acelaşi lucru din dragoste faţă de aproapele, la nivelul fratelui Ieremia cine poate ajunge? Iar noi l-am plâns mult, ca şi cum a fost mama noastră!” (Cfr. Nr. 20). 

Fratele Ieremia a rămas în amintirea tuturor acelora care i-au fost alături – ca şi de-a lungul istoriei – Eroul şi Martirul milostivirii, fratele care era atât de bun cu fraţii săi încât aceştia să-i simtă dulceaţa iubirii sale ca pe aceea a unei mame. Iar el a avut cu adevărat o inimă de mamă pentru toţi cei care sufereau şi contemporanii săi s-au întrecut în a da mărturie entuziasmantă despre marea sa bunătate, „cunoscută chiar şi animalelor şi pietrelor…” (Cfr. Nr. 5-9).

Spre această bunătate sufletească ne îndreptăm azi privirea, ca spre o oază din pustiul acestei lumi şi îi invităm să apeleze la ea  şi pe toţi aceia care, în dificultăţile vieţii, suspină după o mângâiere, după o uşurare.

Iar Domnul să-l preamărească pe Slujitorul său cu slava sfinţilor, pentru bucuria întregii sale Sfinte Biserici şi triumful Împărăţiei Iubirii!

Fragment din discursul papei Ioan al XXIII-lea la proclamarea virtuţilor eroice ale fratelui Ieremia

(Cfr. Osservatore Romano din 19 dec. 1959)

„Umilul frate laic i-a cerut într-o zi bunei sale mame să-i spună ce trebuia să facă ca să fie sigur de mântuirea veşnică. Iar buna femeie i-a arătat lumina ce ardea pe munte, adică Sfânta Biserică a Domnului. Iar acel tinerel, cu o îndrăzneală superioară vârstei şi educaţiei sale, a pornit la drum şi nu a avut linişte până ce nu a poposit în cea de-a doua familie a sa, Ordinul Franciscan, floare aleasă a Bisericii Catolice, care i-a dat un nume nou, o haină sfântă, o minunată şi evanghelică regulă de viaţă.

Patruzeci şi şapte de umilă slujire; totdeauna vesel, generos, gata de a sluji! 

În ochii nevinovaţi ai fratelui Ieremia se reflectau întinsele câmpii ale patriei sale pământeşti, la care el se gândea cu filială duioşie. Însă  nu-i era străin nici pământul Italiei. Poporul napolitan, atât de fermecător  în aprecieri şi entuziast în simpatiile sale, l-a iubit ăn viaţă şi după moarte ca pe un fiu adoptiv.

Tot secretul sfinţeniei acestui suflet binecuvântat constă în simplitatea gândirii, a luării deciziilor şi a punerii lor în practică; totdeauna în faţa Domnului, totdeauna încrezător în El, binedispus să primească inspiraţia divină şi indicaţiile ascultării. Este într-adevăr încurajator pentru noi!  

Simplitatea este veşmântul potrivit pentru cel care, grăbindu-se spre Bethleem, vrea să fie sigur că se va găsi ca acasă la el lângă Sfânta Familie, care vrea să fie sigur că va înţelege limbajul Mariei şi al Lui Iosif, că va interpreta corect divina tăcere a lui Isus”.   

De prin cronici adunate… 

Gânduri spirituale ale Fericitului Ieremia Valahul culese (din mărturii de epocă) de Pr. Ubaldo Oliviero, O.F.M. Cap., Rectorul Sanctuarului „Fericitul Ieremia Valahul” din Oneşti  

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că întotdeauna am slujit şi niciodată nu am fost slujit, pentru că întotdeauna am fost un supus şi pentru că niciodată nu am poruncit altora…

*

Să ne punem speranţa în Sângele lui Cristos vărsat pentru noi şi în Preasfânta Fecioară Maria, care este măicuţa noastră…

*

Te vei mântui dacă vei pune în practică trei lucruri: curăţia conştiinţei; umilinţa şi iubirea faţă de aproapele; să-l ai pe Dumnezeu ca Tată, pe sf. Fecioară ca Mamă, iar pe îngeri şi sfinţi ca fraţi şi mijlocitori…

*

Să-l iubim pe acest mare Dumnezeu, căci merită să fie iubit; să nu-l insultăm, căci este atât de bun şi binevoitor cu noi şi a făcut lucruri mari pentru noi…

*

Fiul meu, nu pierde timpul cu vorbe deşarte, du-ţi la împlinire cu vrednicie munca ta, pentru că doar astfel îl vei putea iubi cu adevărat, slujindu-i,  pe Dumnezeu; iar atunci când îţi mai rămâne timp, reculege-te şi roagă-te, ca astfel să împlineşti în tine slujirea Martei şi a Mariei…

*

Acolo unde este pace, este Dumnezeu, iar unde nu este pace, este diavolul; unde este Dumnezeu, acolo este tot binele, unde este diavolul, este tot răul…

*

Zgârcenia este izvorul tuturor lipsurilor…

*

Dragostea faţă de aproapele este mai presus decât extazul; aceia faţă de care Dumnezeu se milostiveşte şi le dăruieşte acest har al extazului, rămân obligaţi faţă de Dumnezeu; însă dacă cineva care se osteneşte în iubirea faţă de fraţii săi din dragoste de Dumnezeu, este însuşi Dumnezeu care rămâne dator faţă de el…

*

O, măreţie a lui Dumnezeu! Cum să nu rămânem uimiţi atunci când admirăm acest spectacol minunat pe care ni-l oferă cerul, cu mult mai mare şi profund decât îl putem înţelege şi pătrunde cu o simplă privire. Mie îmi ajunge!  Îţi spun că noi am putea vedea acelaşi cer unde locuieşte Dumnezeu împreună cu cei aleşi, dacă nu ar fi tocmai limpezimea lui să ni-l ascundă. Domnul însuşi a decis aceasta, tocmai pentru a ne dori tot mai mult să-l vedem în paradis…

*

Nu am o chilie a mea pentru că nu am cu ce să plătesc chiria…

*

Atunci când se construieşte ceva fără să fie cu adevărat necesar, se construieşte pentru a plăti suferinţele viitoare din purgator…

*

Îţi spăl eu hainele, am mai multe de spălat, astfel nu se consumă atâtea lemne de foc…          

*

Fără umilinţă, curăţie sufletească şi puritate trupească, nu se poate ajunge în paradis…

*

Curăţia inimii îi place lui Dumnezeu…

*

Dumnezeu este drept şi milostiv, iar Maica lui Dumnezeu este plină de milostivire şi este Măicuţa noastră…

*

Aş vrea să zbor ca păsările, liber şi uşor, spre cer…          

*

Pentru a ajunge aici, am practicat toate meseriile: am lucrat ca zilier în construcţii, am săpat pământul, am îngrijit animalele, am slujit unui medic şi unui farmacist; doar două meserii nu am practicat: aceea de paj şi aceea de zbir…

*

Suferinţei nu trebuie niciodată să i se spună: nu pot…      

*

Mi-aş da şi lumina ochilor pentru săraci, pentru că săracii se roagă cu simplitate şi umilinţă, iar rugăciunile lor sunt bine primite de Măicuţa lui Dumnezeu; ea aşteaptă şi primeşte cu multă bunăvoinţă rugăciunile celor săraci…

Secretul, puterea rugăciunii „Tatăl nostru” constă în a revărsa, cu încredere filială, propria inimă în inima Tatălui…

*

Ce păcat că nu cunoaştem îndeajuns toate subtilităţile iubirii infinite a Tatălui…

*

Dumnezeule, dragostea inimilor noastre: te iubesc din toată inima, doar din dragoste faţă de dragostea Ta şi pentru Tine însuţi, deoarece eşti demn să fii iubit…           

*

De data aceasta nu mai scap, însuşi Maica Domnului mi-a dezvăluit-o; ştiu că este un pas dificil, însă eu mi-am pus încrederea în Măicuţa noastră…

Nu mai am nevoie de nimic, dragostea frăţească este mai mult decât îndestulătoare, medicamentele sunt îndeajuns, însă nu mai folosesc la nimic, deoarece voi muri şi voi merge să-i întâlnesc pe prietenii mei…

*

Acum voi merge să-i întâlnesc pe şchiopii şi ologii mei…

*

Acum trebuie să te las, nu vom mai fi împreună, căci trebuie să merg în altă ţară…    

*

*     *

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.