Creştinul şi Sfânta Scriptură

Creştinul şi Sfânta Scriptură

La sanctuarul „Fericitul Ieremia” din Oneşti, sâmbătă, 17 martie 2012, a avut loc cel de-al doilea moment de reflecţie şi rugăciune din Postul Mare. În centrul atenţiei a fost Sfânta Scriptură şi rolul ei în viaţa creştinului. A fost prezentat pe scurt cum a apărut creştinismul, mesajul central al lui Isus şi cum au apărut scrierile Sfintei Scripturi. De asemenea, s-a menţionat că avem bucuria de a citi primele cinci cărţi ale Vechiului Testament datorită eforturilor depuse de unii preoţi din Dieceza de Iaşi. Momentul s-a încheiat cu o rugăciune. Mai jos poate fi regăsit textul catehezei:

În fiecare zi auzim vorbindu-se despre creştinism şi Sfânta Scriptură! Sunt cuvinte care aproape nu ne mai spun nimic deoarece suntem obişnuiţi cu ele. Totuşi, când a apărut creştinismul, lucrurile stăteau altfel. Să ne întoarcem puţin în istorie şi să vedem care au fost cauzele sau ce i-a determinat pe oamenii acelui timp să se convertească la creştinism şi să-şi călăuzească viaţa după mesajul şi învăţătura lui Cristos, cuprinsă în Sfânta Scriptură.

Conţinutul predicii lui Isus, după mărturia evanghelistului Marcu, primeşte confirmarea precisă din fericiri, din parabole şi din cuvintele de trimitere în misiune a discipolilor. Acest conţinut consistă în anunţarea venirii iminente a Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă salvare, mântuire. Mesajul lui Isus prezintă aspecte noi pentru acele timpuri. Mai întâi de toate, acesta se adresa săracilor. Săracii erau destinatarii privilegiaţi ai acestui mesaj; erau cei asupriţi, cei marginalizaţi şi păcătoşi. Mare parte din activitatea lui Isus consistă în predicare şi învăţătură. Mesajul lui Cristos a constituit pentru discipolii săi o mare speranţă, care nu era lipsită, încă de la început de elemente revoluţionare şi paradoxale. De asemenea, predicarea lui Isus a provocat şi obstacole din partea autorităţilor iudaice.

Ambientul originar al creştinismului este iudaismul. La Ierusalim s-a născut prima comunitate de iudei care credeau în Isus din Nazaret, Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu. Noua comunitate continua să frecventeze orele de rugăciune de la Templu, dar se distingea încă de la început de comunitatea iudaică prin anumite caracteristici ale cultului.

La început, creştinii erau numiţi discipoli, aşa cum erau numiţi când Isus era în mijlocul lor; mai târziu vor fi numiţi fraţi sau sfinţi, cum se poate citi în Faptele Apostolilor şi în Scrisorile sfântului Paul. Pentru unii străini, creştinii apăreau ca un partid.

Apelativul de „creştin” a fost atestat pentru prima oară în Antiohia şi se pare că a fost dat de către romani.

Acum ne vom îndrepta atenţia asupra sfintei Scripturi, carte ce a stat la baza creştinismului. Să ascultăm ce zice Conciliul Vatican II în constituţia dogmatică Dei Verbum :

Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârşitul veacurilor. De aceea, Apostolii, transmiţând ceea ce ei înşişi au primit, îi îndeamnă pe credincioşi să păstreze tradiţiile învăţate fie prin viu grai, fie prin scris (cf 2 Tes 2,15) şi să lupte pentru credinţa ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Iuda 3). Ceea ce a fost transmis de către Apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe Poporul lui Dumnezeu să ducă o viaţă sfântă şi să-şi sporească credinţa; astfel Biserica, în învăţătura, în viaţa şi cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede(DV 8).

Biblia sau Sfânta Scriptură  cuprinde 73 de Cărţi revelate, pe care Biserica a putut să le discearnă ca scrieri care trebuie numărate printre Cărţile Sfinte, şi aceasta datorită Tradiţiei Apostolice. 46 de Cărţi aparţin Vechiului Testament şi 27 aparţin Noului Testament. De fapt, traducerea cuvântului Biblie din limba greacă înseamnă Cărţi, adică mai multe volume împreună. Putem spune că Biblia sau Sfânta Scriptură conţine biblioteca sacră a evreilor şi a creştinilor la un loc şi, în anumite puncte, şi pentru musulmani. Sfânta Scriptură Catolică este diferită de cea protestantă şi de cea ebraică. Canonul biblic, fie protestant, fie evreiesc, este mai restrâns decât cel al Bisericii Catolice. De ce? Vom încerca să parcurgem pe scurt formarea acestor două canoane. Primele bucăţi din Vechiul Testament au fost nişte imnuri de mulţumire care se găsesc în Ieşirea 15, 1-21 şi în Jud 5, 2-31. aceste scrieri au fost primii paşi către o scriere a Vechiului Testament. Următorul pas de creativitate în scrierea Bibliei a fost perioada domniilor lui David şi Solomon. Cuceririle şi succesul pe care le-a avut David, în timpul căruia pentru prima dată Israel devine un adevărat stat, dau loc la discuţii privitoare la religie. Se începe o reflexie mai atentă şi aprofundată asupra întrebărilor esenţiale ale vieţii, cum are fi: de ce Dumnezeu a ales chiar pe evrei ca popor al său? De ce răul există pe pământ?…

Scriitorii de curte, care locuiau în Ierusalim alături de David sau Solomon, au început pentru prima dată să culeagă faptele regilor şi să le facă un portret pe baza vitejiilor şi a vieţii lor. Cu timpul, aceşti scriitori şi-au extins povestirile lor, de la istoria mai recentă la cea mai îndepărtată şi au început să scrie despre perioada Exodului, apoi despre Patriarhi şi în cele din urmă despre începutul lumii. Un rol important la a avut şi şcoala Jahwistă, Elohistă, Deuteronomistă şi Sacerdotală. După distrugerea templului din Ierusalim (anii 70 după Cristos) la conciliul de la Jamnia evreii au luat decizia de a accepta în canonul lor doar Cărţile scrise în limba ebraică sau aramaică. Biblia ebraică definitivată la Jamnia se cheamă TANACK . acest nume derivă de la diversele părţi ale Bibliei: T= Torah, N= Nebiim, adică Profeţii; K= Ketubim, adică Scrierile.

Biblia folosită de Biserica primară era cea scrisă în greacă. Vulgata, traducerea Bibliei în latină făcută de Sf. Ieronim, a avut mereu în componenţa sa toate Cărţile din limba greacă. Imediat după reforma protestantă a avut loc o nouă revenire asupra studiului Bibliei. Martin Luther când s-a despărţit de Biserică a decis să nu accepte aceste cărţi care erau scrise în greacă şi care nu fuseseră niciodată scrise în ebraică. Mai mult, el a încercat să micşoreze şi numărul Cărţilor Noului Testament. Ca reacţie la propunerea protestanţilor, Biserica a declarat solemn canonul Bisericii la Conciliul din Trento din 1546.

Vom trece acum la Noul Testament. În secolul al II-lea, când s-a hotărât care Cărţi ar trebui să fie acceptate de Biserică, s-au stabilit anumite criterii, şi anume:

1.Cartea trebuie să aibă autoritate apostolică (chiar dacă aceasta era o autoritate creată, cum era cazul Evangheliei lui Ioan;

2.Cartea trebuie să fie folosită în timpul celebrărilor liturgice;

3.Cartea trebuie să fie acceptată în mod universal.

*Canonul Sfintei Scripturi

Cuvântul canon provine din greceşte şi înseamnă „măsură, regulă sau normă”. În afară de acest înţeles, la cei vechi, mai avea şi înţelesul de „catalog”. Canonul Sfintelor Scripturi se poate defini astfel: Colecţia făcută de autoritatea bisericească a acelor cărţi care, fiind inspirate şi bucurându-se de o autoritate supremă, conţin şi constituie norma adevărului revelat.

Între creştini, există un consens cu privire la cele 27 de cărţi ce fac parte din NT: Evangheliile după Mt, Mc, Lc şi In, Faptele apostolilor, Scrisorile sfântului Paul (Rom 1,2 Cor, Gal, Ef, Filipeni, Col, 1,2 Tes, 1,2 Timotei, Tit, Filemon), Scrisoarea către Evrei, Iacob, 1,2 Pt, 1,2,3 In, Iuda şi Apocalipsul. În schimb, cât priveşte VT, în timp ce creştinii catolici şi ortodocşi acceptă cele 46 de cărţi care compun VT (ortodocşii includ şi alte cărţi în canonul lor: 3 Esdra, Rugăciunea lui Manase, Ps 151, 3 Mac) creştinii protestanţi acceptă 39 de cărţi pe care le-am enumerat mai sus, conformându-se canonului iudaic. Cele 7 cărţi excluse de protestanţi sunt numite „deuterocanonice” de catolici şi „apocrife” de protestanţi. Motivul acestei divergenţe este că, în primele secole, creştinii au folosit VT nu în limba originală (ebraică), ci în versiunea greacă care cuprindea 46 de cărţi.

În secolul al XVI-lea, la Reformă, protestanţii au preluat canonul ebraic mai scurt. Astăzi asprele divergenţe doctrinale care au cauzat separarea între catolici şi protestanţi au fost atenuate. Unele ediţii protestante ale Bibliei adaugă cele şapte cărţi „apocrife” (pe care catolicii le numesc „deuterocanonice”) la sfârşitul Bibliei sau le aşează între V şi NT.

Acum la final doresc să vă spun următoarele: nu veţi înţelege niciodată mai ales cu privire la Sfânta Scriptură dacă nu veţi pune mâna pe această Carte şi să o citiţi. Acum avem bucuria să citim primele cinci cărţi ale Bibliei traduse de Pr. Alois Bulai şi Pr. Eduard Patraşcu. Vă invit să căutaţi această carte şi să o citiţi! Zilnic poate citim ziarul sau ascultăm ştirile la televizor, zilnic poate citim din diferite cărţi… de ce nu încercăm ca zilnic să citim din CARTEA CĂRŢILOR? Aici vom găsi răspuns la întrebările pe care le avem cu privire la ce este omul, care este menirea lui… aici vom descoperi Dumnezeul minunat care ne-a creat şi răscumpărat… aici, în această carte vom descoperi Iubirea lui Dumnezeu pentru om.

Biblia este Scrisoarea de iubire pe care Dumnezeu ne-a trimis-o nouă… şi orice scrisoare trebuie citită şi… trimis un răspuns!

Pace şi Bine!

Fr. Romeo Horvat, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.