Bucuraţi-vă… Prima scrisoare circulară trimisă Ordinului Capucin

Bucuraţi-vă…
Prima scrisoare circulară trimisă Ordinului Capucin

Câteva gânduri de început

Pe 2 februarie 2014, Prefectul Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică semna şi trimitea tuturor consacraţilor şi consacratelor din lume o Scrisoare Circulară, „ca o cale pentru a începe un itinerariu comun, mijloc pentru meditaţia personală, fraternă, a institutului, făgaş spre 2015, an pe care Biserica îl dedică Vieţii Consacrate”.         

Pe 30 noiembrie 2014, prima duminică din Advent, printr-o solemnă Celebrare Euharistică, prezidată de acelaşi prefect în numele Sfântului Părinte, începea acest timp oportun pentru Viaţa Consacrată, ce se va încheia pe 2 februarie 2016, Sărbătoarea prezentării lui Isus la Templu şi, din 1997, Zi de rugăciune pentru Viaţa Consacrată.           

Scrisoarea circulară adresată consacraţilor şi consacratelor cu titlul Bucuraţi-vă…, cu subtitlul Din magisteriul papei Francisc, scoate în evidenţă faptul că îşi trage seva din începutul enciclicei Evangelii gaudium, prin care papa Francisc cheamă consacraţii şi consacratelor să dea mărturia bucuriei: „Bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa întreagă a acelora care se întâlnesc cu Isus. Cu Isus Cristos întotdeauna se naşte şi renaşte bucuria”.   

Bucurie care, după cum afirmă Papa, are valoare şi elan evanghelizator pentru toţi creştinii, însă care are, pentru consacraţi şi consacrate, o valoare care nu se rezumă doar la a-l fi întâlnit pe Isus şi la a sta împreună cu El, ci îi împinge să trezească lumea! Să iasă în întâmpinarea lumii! Cum? Mai presus de toate vieţuind în lume, pentru a face posibil ca cei care sunt ai lumii să-şi asume Evanghelia ca formă de viaţă şi astfel să crească credinţa, pentru a reînnoi Biserica şi Societatea. Aceasta este ceea ce papa Francisc nu numai că o cere, ci şi o aşteaptă de la consacraţi şi consacrate, prin această resursă, care este a fi bucuroşi. „Întotdeauna, a mai spus papa Francisc, acolo unde sunt consacraţii, întotdeauna acolo este şi bucuria”.       

Scrisoarea circulară începe  cu un citat din profetul Isaia, capitolul 66, versetele 10-14 şi, după cum este uzanţa pentru Scrisorile Enciclice şi cele Apostolice, care se identifică cu primul cuvânt al textului, şi Scrisoarea Circulară a Congregaţiei este identificabilă prin primul cuvânt, adică „Bucuraţi-vă!”.         

Tocmai datorită acestui titlu identificativ am fost impresionat şi surprins chiar mai mult decât de conţinutul Scrisorii Circulare însăşi. Motivul este simplu: prima Scrisoare circulară care a fost trimisă întregului Ordin al Fraţilor minori Capucini de către fr. Bernardin Palli din Asti (1484-1557), Vicar General între anii 1535-1538 şi 1546-1552, este cunoscută tocmai cu acelaşi titlu: „Bucuraţi-vă!”.

Scrisă şi publicată la Castrogiovanni (prov. Enna) în data de 6 iunie 1548, scrisoarea ne arată care trebuie să fie fizionomia spirituală a fratelui capucin şi trasează un model nu doar etic, ci şi identificativ. Mai înainte de a citi şi de a reflecta la cele scrise de fr. Bernardin Palli din Asti, este oportun să delimităm persoana şi momentul istoric în care trăia Ordinul atunci.   

Personajul   

Bernardin Palli din Asti, odată intrat în rândurile Observanţilor şi fiind de mai multe ori Ministru provincial al Provinciei din Roma, a trecut la Capucini în 1533, devenind succesorul lui Ludovic Tenaglia din Fossombrone în tumultosul Capitlu general din 1535. Din cauza bolii va renunţa la  acest oficiu în 1538, fiind substituit de către Bernardin Tomassini din Siena, supranumit Ochino. După apostazia acestuia şi după trieniul lui Francisc Ripanti din Jesi, va fi din nou ales ca Vicar general, in  Capitlurile din 1546 şi 1549.  Datorită acestei funcţii, va participa la prima perioadă a Conciliului din Trento. Va muri la Roma în 1557.  

Va fi considerat de către primii cronicari ai Ordinului ca fiind adevărata călăuză a Ordinului, sau chiar primul „adevărat” Vicar al Ordinului. În mandatul lui sunt de fapt redactate primele Constituţiuni şi lui i se datorează, în iunie 1536, un memoriu în care apără posibilitatea de a trece de la Observanţă la Capucini, deoarece, afirmă el, „doar printre aceştia din urmă este observată Regula pe deplin”.          

Bernardin Palli din Asti este temporar Vicar general al Ordinului mai înainte şi după furtuna care l-a avut ca protagonist pe Ochino, trăind astfel la vârf chinurile creşterii „reformei capucine”, începând cu anii următori ieşirii lui Ludovic Tenaglia şi continuând cu anii unei regăsite expansiuni, care aducea cu sine alte inevitabile probleme.      

Părerile lui în legătură cu transformările survenite  ori care se maturizau  în sânul „reformei” sunt documente importante, care ne permit să înţelegem cum o generaţie de fraţi, aceea din care făcea parte şi el, trăieşte şi chibzuieşte la schimbarea de mentalitate.          

În privinţa austerităţii vieţii, el intervenise deja, pe timpul primului său mandat, ca să echilibreze modul de viaţă al fraţilor, mod ce caracteriza cea dintâi generaţie, cu reguli ce reglementau până în cele mai mici amănunte viaţa de zi cu zi: de la ciorba ce trebuia condimentată suficient la vinul ce trebuia să fie moderat (amestecat cu apă) într-o măsură corespunzătoare.       

Intervenise şi în modul de a se ruga al fraţilor, pentru ca momentele de rugăciune comune să fie egale pentru toţi, demascându-i pe aceia care, cu scuza că se roagă tot timpul, se retrăgea „în propria-i chilie ca să împletească coşuri sau să facă cruciuliţe”, evitând astfel munca în comun în grădină, în bucătărie sau îngrijirea bolnavilor. Însă în polemica iscată de obligativitatea lucrului manual, din anii 1535-1536, el reafirmă cu hotărâre că dăruirea faţă de astfel de activităţi nu trebuie să atenueze „delectarea în rugăciune”. 

Şi doar abia cu puţini ani înainte de moartea sa, în momentul aprobării noilor Constituţiuni, acelea din 1552, Bernardin din Asti ne va da o evaluare personală cu privire la transformările survenite în anii ce au urmat crizei generate de Ochino. 

Este o judecată critică şi severă, ce scoate în evidenţă toată amărăciunea sa: „Deci, acum noi suntem atât de avansaţi, încât mai mult nici nu se poate; puţinul care ni se dă în plus, în unele aspecte s-ar face împotriva Regulii; şi până acum am avut o mare îngrădire şi nici nu s-a schimbat Regula; însă acum noi suntem pentru ceea ce Regula ne permite, în timp ce mai înainte se făcea şi tot ceea ce Regula nu poruncea”.           

Este în acelaşi timp şi o indicaţie clară şi precisă asupra modului în care  raporturile din interiorul „reformei capucine” s-au schimbat şi cum o altă generaţie de fraţi a luat locul primei generaţii. În timp, este şi ultima sa intervenţie. Bernardin Palli abia terminase cel de-al trei-lea mandat al său ca Vicar general (1546-1549), pe timpul căruia a luptat încontinuu pentru a menţine sus idealurile pe care generaţia sa încercase să le trăiască şi care erau condensate în Constituţiunile din 1536.  

Printre factorii care au intervenit în acei ani la transformarea cadrului general al „reformei capucine” se situează în primul rând o regăsită vitalitate şi creşterea numerică. Totuşi, decisivă va fi provenienţa noilor sosiţi în schimbarea de stil a vieţii fraţilor.          

Marea majoritate a candidaţilor provine acum din rândul laicatului, nu din rândurile Observanţei. Aceştia şi-au pierdut sentimentul de a fi reformatori ai Observanţei şi de considerau de acum a fi un nou ram al familiei franciscane. Linia de opinie potrivnică îşi pierde vigoarea, iar căutarea autenticităţii trăirii franciscane are de acum o nouă conformaţie.

Contextul istoric     

Acesta este contextul, fratern şi personal, în care Bernardin Palli din Asti, în calitate de Vicar general, adresându-se  tuturor fraţilor prin Scrisoarea circulară „Bucuraţi-vă”, schiţează un cadru nu numai al spiritualităţii fratelui capucin, ci mai ales al „formei” fratelui „reformat” capucin. Şi nu putea să nu dea ca exemplu generaţia sa.           

O generaţie care respira şi trăia într-o reciprocă cunoaştere, unde fraţii, puţini la număr, se cunoşteau între ei şi îşi acordau unii altora sprijin şi îndrumare, conduită   ce îşi avea izvorul doar în dragostea frăţească care, împreună cu sărăcia, rugăciunea şi observanţa Regulii, erau semne vizibile, trăite, nu doar predicate, astfel încât  să se poată  spună: acolo este adevăratul frate capucin.   

Scrisoarea circulară, în afara faptului de a trasa adevărata fizionomie a fratelui capucin, scoate în evidenţă în mod clar noile tensiuni pe care Ordinul le înfrunta. De fapt, el îşi exprimă puternic dezacordul său faţă de „acei fraţi  capucini care încearcă să deformeze trăirea noastră. Ei nu sunt cu adevărat fii ai Sf. Francisc, ci mai degrabă ai fratelui Elia şi, după cum spune apostolul, duşmani ai crucii lui Cristos, Dumnezeul nostru, şi distrugători ai congregaţiei noastre”.       

Este evident că, chiar mai înainte de revizuirea Constituţiunilor din 1535-1536,  începuse o schimbare în interiorul fraternităţii, iar dorinţa de a menţine viu idealul generaţiei sale îl împinge pe Bernardin Palli din Asti să ia atitudine împotriva oricui punea în cauză sărăcia. Iar comparaţia nu putea să nu facă referinţă la fratele Elia, figură în care întreaga Observanţă cristalizase elementul negativ.

O ultimă adnotare, care ne dezvăluie cum în acei ani de schimbare, Bernardin Palli din Asti devine purtătorul de cuvânt doar al uneia dintre părţi, este şi o scurtă declaraţie a sa privind modul de a se îmbrăca, din 1550. Educat în sânul Observanţei, el cunoştea toate luptele duse cu privire la adevăratul veşmânt al Sf. Francisc, lupte de care nu sunt străini nici capucinii însăşi, el se lasă dus de val, făcând o afirmaţie de o oarecare gravitate: „Ordinele călugăreşti (le Religioni – în text, n. trad.) de la veşminte au început întotdeauna a se delăsa”. 

În luarea sa de poziţie, el se arată hotărât împotriva acelui obicei ce câştigat teren în cadrul Ordinului, de a purta mai mult de două veşminte, şi, invocând Regula, spune că acel frate care, fără motive temeinice, poartă mai mult de două veşminte, „face păcat de moarte”. Face apoi, cu o adevărată precizie şi minuţiozitate, o listă a adevăratelor necesităţi: „Mai întâi: când plouă şi eşti în călătorie; a doua: atunci când fratele a încercat să poarte două veşminte căptuşite şi tot nu se simte însănătoşit;… a treia: este o necesitate, după părerea unora, atunci când fraţii sunt în călătorie prin ţări cu frig puternic”. Imediat însă se simte că această ultimă necesitate nu era împărtăşită şi de el, căci imediat adaugă: „împotriva acesteia din urmă, stă mărturie experienţa mea şi a confraţilor mei, cu care am trecut prin zece ierni sau aproape şi cu care am călătorit prin ţări cu frig excesiv, am trecut peste munţi, prin ploi, ninsori şi îngheţuri, întotdeauna doar cu un singur veşmânt şi cu mantaua”.     

Adaptările necesare, consecinţă a situaţiilor diferite, chiar şi climatice, în care se regăsesc fraţii, îl împing pe Bernardin din Asti să apere modul de a se îmbrăca al generaţiei sale.          

Scrisoarea circulară: textul
Scrie Bernardin Palli din Asti:
„Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul; iarăşi vă spun, bucuraţi-vă. Domnul ne este aproape şi are grijă de noi. Aşa cum veşmintele preţioase sunt podoabă trupului şi îl fac să apară mai frumos decât este, tot astfel şi sfintele virtuţi sunt preţioase veşminte şi podoabă inimii şi o fac cu adevărat mai frumoasă, o fac să atingă o astfel de demnitate şi înălţime încât din inimă păcătoasă adulteră şi sclavă a diavolului să devină mireasă a marelui Împărat Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, regină şi împărăteasă a cerescului regat şi imperiu”. 

Este credinţa totală a cui ştie că Domnul este credincios şi stă cu ai săi până la sfârşitul lumii ceea ce face  să ţâşnească acel sentiment care este bucuria. Aşa cum a şti că nu suntem singuri şi abandonaţi aduce cu sine certitudinea de a fi iubiţi. În asta constă izvorul bucuriei, conştiinţa de a fi iubit de către cel Nemărginit la nesfârşit. În asta constă acel Bucuraţi-vă în Domnul pe care Bernardin Palli din Asti îl aşează la începutul scrisorii sale. Unde acel „în” indică felul în care consacratul este chemat  „să stea cu el”, după cum relatează şi dă mărturie Evanghelia lui Marcu (Mc. 3, 13). Nu pentru o lăuntrică fericire, ci pentru a fi mesageri, trimişi, aruncaţi în lume. A se bucura în Domnul are în sine toată acea încărcătură care împinge spre a ieşi în întâmpinarea omului şi a lumii. Această dublă dimensiune sau deplasare este cauza şi, în acelaşi timp, izvorul adevăratei bucurii. Încă odată iese la suprafaţă dimensiunea cristologică a Aceluia care era în Dumnezeu încă de la  început şi a ieşit pentru a-l aduce pe Dumnezeu. Chemarea deci constă în a sta în Domnul pentru a fi vestitori ai Evangheliei. Bucuria este deplină, totală pentru că suntem chemaţi să facem parte şi altora de Vestea cea Bună. 

Însă a ne bucura în Domnul are şi o altă rădăcină: mai înai nte de a sta noi cu El este starea Lui cu noi. Aici se cunoaşte dragostea lui Dumnezeu, se degustează Iubirea sa (Charitas), persoana care este Isus Cristos, singura care poate mişca sufletul, trupul, dorinţa, acţiunea către bucurie şi cu bucurie, nu altceva! Dacă ar fi alte sentimente la rădăcinile bucuriei, aceasta nu ar fi decât limitată în timp, sau şi mai rău, efemeră. 

Ştiind acestea, a crede în El nu ajunge, este nevoie de un gest concret: înveşmântarea în virtuţi. Pentru Bernardin Palli din Asti virtuţile îl fac pe om, pe acea inimă păcătoasă şi sclavă a diavolului, frumoasă şi victorioasă în Domnul. Virtuţile îl înveşmântează pe omul nou, pe acela care este mort cu Cristos şi trăieşte cu El viaţa cea nouă. Pentru a deţine virtuţile este deci nevoie de a muri, iar moartea nu poate fi alta decât moartea celui care se oferă pe sine, în semn de participare la moartea  Domnului. Orice alt fel de moarte nu este creştină şi nu este înveşmântată cu veşmintele preţioase ale virtuţilor.         

„Dintre virtuţi, cea mai demnă şi cea mai importantă este caritatea şi iubirea; este o virtute foarte dulce şi plăcută. Însă oamenii carnali, trăitori ai veacului acestuia şi cu porniri animalice, se prefac că sunt înveşmântaţi de iubire; de aceştia trebuie să ne păzim şi să-i evităm, după cum ne atrage atenţia Învăţătorul când ne spune că după roadele lor îi vom cunoaşte. Însă vreau să vă dau şi două exemple şi semne pentru a recunoaşte dacă în voi sau în alţii este adevărata dragoste”.

După cum bine ştie cineva care cunoaşte natura umană, poate fi prefăcătorie sau falsă iubire, uşor de demascat prin fapte  făţarnice sau neduse la bun sfârşit. Ipocritul este într-un anumit sens şi un mincinos, deoarece spune şi nu face, spune ca are, dar nu are, deoarece spune că este, dar nu este.      

Ipocrizia poate lua diferite forme. Cea mai simplă este falsitatea care desparte net ceea ce se afirmă ţi ceea ce se trăieşte, între ceea ce se spune şi ceea ce se gândeşte. Consacratul nu poate fi decât transparent, iar existenţa sa nu poate decât să fie reflectarea vieţii lui Cristos, până la abandonarea totală faţă de voinţa Tatălui.    

O a doua formă de ipocrizie, şi deci de lipsă de credibilitate a vieţii consacrate este şiretenia, capacitatea de a schimba cărţile pe masă şi de a face să apară propriile obiceiuri ca adevăr. Cum? Aducând probe de nezdruncinat, fundamentate ştiinţific şi filosofic,  în învăţături care nu au nimic de a face cu Evanghelia.  

A treia formă de ipocrizie este aceea de a combate răul sau lucrurile care nu merg bine, câteodată chiar şi acolo unde nu este nimic rău, însă care sunt în exteriorul sinelui însuşi. Ipocritul de acest tip evită să caute răul acolo unde este el de fapt, în primul rând evită să-l caute în interiorul său. Considerându-se ca fiind drept, nu păcătos, neavând nevoie de harul sfinţitor, sau de iertarea care face posibilă renaşterea,  această atitudine este Ipocrizie. Cu cât este mai absent din viaţa consacratului sacramentul reconcilierii, cu atât mai mult viaţa sa riscă să nu mai fie credibilă.          

O ultimă formă de ipocrizie este teatralitatea. Acela care exagerează  tot ceea ce face. Un om întotdeauna în căutarea  scenei şi a aplauzelor. De multe ori este scuzat, alteori este considerat mărginit sau ridicol. Însă teatralitatea  ascunde un gol. Atunci când există o viaţă adevărată, aceasta străluceşte datorită sieşi şi nu are nevoie de publicitate. Atunci când există virtute, aceasta străluceşte pentru că frumuseţea şi lumina este acolo, semn că înfăptuirile sunt adevărate.      

„Atunci când veţi vedea un frate capucin dedicat tot timpul rugăciunii şi zelos în ceea ce priveşte preasfânta sărăcie şi plin de iubire faţă de fraţii săi spirituali şi faţă de ceilalţi semeni ai săi, să credeţi că în acesta este adevărata iubire. Însă dacă îl veţi vedea pe vreunul neglijent în rugăciune, căruia îi place viaţa comodă şi abundentă în lucruri lumeşti şi care predică şi laudă dragostea de aproapele, ţineţi-vă departe de el şi considera-ţi-l ca fiind îndoielnic; iar iubirea sa ca nefiind adevărată iubire, ci mai degrabă dragoste carnală şi senzuală; deoarece caritatea nu poate exista în noi fără celelalte virtuţi necesare, în special rugăciunea şi sărăcia”.

Bernardin Palli din Asti construieşte fizionomia fratelui capucin pe trinomul: sărăcia, rugăciunea şi caritatea. Doar acolo unde caritatea, ca virtute teologală, este axul şi principalul fundament atât al adevăratei rugăciuni cât şi al adevăratei sărăcii; iar  rugăciunea şi sărăcia, unite cu observarea integrală a Regulii, sunt semnele concrete şi vizibile ale autenticei carităţi. Caritatea, adică caritatea-virtute, nu poate rămâne ascunsă, ci trebuie să explodeze în caritatea fraternă, adică în trăirea iubirii frăţeşti.           

„Deci continua preocupare, în special cea faţă de preasfânta sărăcie, este adevăratul semn ale carităţii adevărate, nu închipuite, ca şi faţă de celelalte virtuţi. Iar dacă veţi vedea un frate capucin care nu este dedicat şi sârguitor în  totala trăire a preasfintei sărăcii, să priviţi cu suspiciune rugăciunea sa, ca şi dăruirea sa faţă de sărăcie. Deoarece am văzut că la unii dintre fraţi nu se vedea nici un fel de zel faţă de sărăcie; iar după aceea le-a părut rău şi s-au întors pe calea cea largă; iar despre aceştia nu este datoria noastră de a-i judeca. Însă cred că principala cauză pentru care au căzut este lipsa rugăciunii făcute cu umilinţă”.      

Avertismentul lui Bernardin Palli din Asti tinde să readucă în discuţie problema trăirii sărăciei care nu constă doar a nu poseda, ci mai ales în faptul că totul este ceva vremelnic, este simplitate a vieţii, este capacitatea de a părăsi locuri, a nu rămâne legat  pentru totdeauna de aceleaşi persoane, este  şi transparenţa vieţii, care lasă să se vadă spiritul cu care se acţionează, eliminând acele duplicităţi pe care în prima parte a scrisorii le-a subliniat în mod repetat. Iar remarcile sale nu puteau să nu aducă în memorie rana încă deschisă provocată de Bernardin Ochino.    

În concret, Bernardin Palli din Asti se referă nu doar la sărăcia personală, ci la un anumit tip de sărăcie, care trebuia să se oglindească mai ales în locuinţe. Exigenţele concrete ale vieţii, fraţii bătrâni şi bolnavi, cei slabi, sau schimbatele condiţii ecleziale; pregătirea academică a tinerilor candidaţi, însuşirea şi punerea în aplicare a decretelor conciliare, toate făceau ca ideea sa de sărăcie să se degradeze sub loviturile dragostei frăţeşti şi ale ascultării faţă de Biserică. Toate apăreau în ochii lui Bernardin Palli din Asti  ca o adevărată trădare a primei forme de viaţă a capucinilor.

„Cine vrea deci să fie sigur, cum se şi cuvine de altfel în situaţia actuală, să  chibzuiască bine atât unul, cât şi celălalt aspect.  Şi să fiţi siguri că, aşa cum casa nu poate să stea în picioare în lipsa temeliei, tot astfel şi noi, când ne lipsim de trăirea radicală a preasfintei sărăcii. Dumnezeu ar permite în acest caz ruina congregaţiei noastre. Şi vai de acei capucini care încearcă să îndulcească modul nostru de a trăi! Ei nu sunt cu adevărat fraţi minori ai Sf. Francisc, ci mai degrabă ai fratelui Elia; şi, aşa cum spune Apostolul, duşmani ai crucii   lui Cristos, Dumnezeul nostru, şi distrugători ai congregaţiei noastre”.     

Severul său avertisment, după cum am amintit deja, este semnul puternicelor tensiuni existente în interiorul Ordinului, fără însă a pune în discuţie ascultarea faţă de Biserică, conducând astfel generaţia sa, la o nostalgică renunţare în faţa noilor generaţii care creşteau în sânul Ordinului. De altfel, nici noul mod de a trăi sărăcia nu era mai puţin eroic. Noua generaţie de fraţi, ce poate fi sintetizată în scrierile şi figura lui Mattia Bellintani din Salo, părea să spună că şi „în traiul zilnic obişnuit”capucinii puteau merge pe calea sfinţeniei.     

          

„De aceea îi îndemn şi îi rog pe fiecare dintre voi, atât pe cât ştiu eu şi pot, ca să fiţi râvnici în rugăciunea umilă şi stăruitoare, rugându-l cu umilinţă pe Domnul să ne dăruiască, să facă să crească şi să dăinuiască în noi virtuţile sănătoase, în mod special preasfânta caritate şi sărăcie, care, împreună cu rugăciunea, sunt mai mult decât necesare şi sunt preţioase odoare pentru fratele minor; fără de acestea nici un frate capucin nu poate să-i mulţumească lui Dumnezeu şi nici nu poate spera să intre la veşnica nuntă a divinului şi cerescului Mire, cel care să vă binecuvânteze pe toţi şi să vă păstreze în harul său şi în sfânta sa pace.

Dat în conventul din Castrogiovanni, VII Iunie 1548
În întregime al vostru general al capucinilor
Fr. Bernardin din Asti”.     

Concluzie  
Scrisoarea circulară a Congregaţiei, din care răzbate îngrijorarea faţă de criza care a atins viaţa călugărească şi al cărei semn evident este lipsa acelei bucurii care ar trebui să o caracterizeze, ne propune  o lungă serie de consideraţii ce-şi au punctul de plecare în cuvintele papei Francisc, ne indică unde ar trebui să ne canalizăm nu numai meditaţia, ci şi acţiunea concretă.    

Recunoscută fiind frumuseţea chemării şi odată declanşată bucuria, direcţia nu va putea fi decât spre a ieşi în întâmpinarea omului, căruia să-i fie adresat „Cuvântul nou”. Scrisoarea lui Bernardin din Asti, scrisă într-un moment de trecere de la o generaţie la alta, scoate şi ea în evidenţă încordarea care-i  frământa pe fraţi în trăirea ascultării faţă de Regulă şi pune accentul pe tot ce s-a trăit atunci de către acea generaţie de fraţi.          

Sărăcia, rugăciunea, caritatea, sunt temele-cheie strâns legate şi interdependente între ele, pe care Bernardin Palli din Asti le indica ca fiind fundamentale în recunoaşterea adevăratului frate capucin. În acest sens, caritatea este virtutea care pune în mişcare totul, în timp ce rugăciunea şi sărăcia sunt expresia concretă a carităţii.   

Caritatea-virtute declanşează rugăciunea şi sărăcia şi în acelaşi timp rugăciunea şi sărăcia fac să crească caritatea. Cu cât mai puternică este dragoste, cu atât mai vie va fi sărăcia şi mai puternică rugăciunea. Trăsăturile definitorii ale capucinului de acum cinci sute de ani sunt de aceleaşi şi pentru capucinul celui de-al treilea mileniu.           

Fr. Carlo Calloni, OFM Cap.           

(Articol publicat pe www.ofmcap.org, în 9 dec. 2014)     

Traducere de fr. Petre-Marian Ianoş, OFM Cap.   

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.