BEATIFICAREA FRATELUI IEREMIA DIN VALAHIA, UN EVENIMENT CARE ERA AȘTEPTAT DE PESTE TREI VEACURI

Francesco Saverio Toppi, în CAMPANIA SERAFICA, an 15, nr. 10, pp. 10-13

Notă introductivă.
Cu ocazia împlinirii a 35 de ani de la beatificarea fericitului Ieremia, dar și a împlinirii a 10 ani de la repatrierea moaștelor sale, am considerat că este util să repropun cinstitorilor săi o lectură a evenimentelor întâmplate după moartea sa, survenită pe 5 martie 1625, lectură făcută de unul dintre cei mai autorizați interpreți ai vieții sale, ca și a evenimentelor care au urmat, Francesco Saverio Toppi, autorul acestui articol.
Este util să reamintim de asemenea, că Mons. Francesco Saverio Toppi, arhiepiscop-prelat de Pompei, a fost, la momentul mărețului eveniment, vice-postulatorul cauzei de beatificare a viitorului fericit din partea provinciei monastice capucine din Napoli, provincie în care fratele Ieremia și-a început viața călugărească, a trăit, s-a jertfit și s-a sfințit, după o viață de dăruire și slujire a aproapelui în mănăstirea Neprihănitei Zămisliri-S. Eframo Nuovo din Napoli; tot „padre Francesco”, cum mai este numit chiar și astăzi de confrații săi, a fost și biograful oficial al concetățeanului nostru în momentul beatificării. Trebuie menționat și faptul că mons. Toppi, (Brusciano, 26 iunie 1925-Nola, 2 aprilie 2007) mort în faimă de sfințenie, are și el deschisă cauza de beatificare la Congregația pentru Cauza Sfinților, cauză pe care frații capucini speră să o vadă dusă la bun sfârșit (și) prin mijlocirea fericitului nostru, căci și sfinții se ajută între ei, nu-i așa?

Fr. Petre-Marian Ianoș, OFMCap.

*

În ziua de 30 octombrie anul curent, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea îl va proclama „Fericit” pe confratele nostru Ieremia din Valahia.
Un eveniment care este așteptat de mai bine de trei veacuri va deveni o realitate aducătoare de bucurie și gratitudine în zilele noastre. De când a murit slujitorul lui Dumnezeu, în după-amiaza zilei de 5 martie 1625, poporul napolitan își dorea această proclamare, adunându-se în jurul trupului său neînsuflețit în număr atât de mare, încât i-a constrâns pe frați să-l îngroape pe ascuns, în noaptea dintre 6 și 7 martie.
Faima sfințeniei sale și a minunilor săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, era atât de mare, încât la mai puțin de șapte luni de la moartea sa, pe 20 septembrie 1625, arhiepiscopul de Napoli, cardinalul Decio Carafa deschidea procesul informativ ordinar, unde s-au prezentat să depună mărturie cu privire la virtuțile și minunile săvârșite 68 de martori care l-au cunoscut personal.
Doi ani mai târziu, pe 25 septembrie 1627, papa Urban al VIII-lea semna introducerea cauzei de beatificare și numea comisia pentru instruirea procesului apostolic, în fața căreia s-au prezentat nu mai puțin de 147 martori.
În 1631, Sfântul Scaun reorganizează procedura pentru cauzele sfinților și introduce o nouă practică. Este probabil că acestei noi proceduri să i se datoreze lunga fază de blocare a beatificării fratelui Ieremia.
O întârziere asemănătoare s-a verificat și pentru prima sa biografie, pe care pr. Francesco Severini da Napoli a scris-o în anii ce au urmat morții sale si care a putut fi publicată doar în 1670.
Procesul a fost reluat în conformitate cu noua procedură în 1672 și a fost dus la bun sfârșit după doi ani. Pe 29 decembrie 1674 actele era înmânate Sfintei Congregații a Riturilor, iar papa Clement al X-lea a poruncit deschiderea sa.
Pe 3 martie 1677, fericitul Inocențiu al XI-lea semna decretul de reluare a cauzei. În același an s-a verificat și un caz miraculos extraordinar: vindecarea instantanee a copilei Caterina Martena, care avea încă de la naștere un picior deformat și răsucit.
Pe 6 iulie 1680, Sfânta Congregație a Riturilor decidea să instruiască procesul pe baza acestui miracol atribuit Slujitorului lui Dumnezeu. Procesul a fost deschis în diecezele din Napoli și Lodi, unde a locuit, succesiv, mama fetiței vindecate.
Pe 3 septembrie 1682 era recunoscută validitatea acestor procese, iar arhiepiscopul de Napoli, cardinalul Innico Caracciolo, era autorizat să facă recunoașterea moaștelor Slujitorului lui Dumnezeu și la relocarea lor într-un loc mai potrivit. Pe 28noiembrie 1682 erau depuse la Sfânta Congregație a Riturilor actele acestei translocări, acte care, din păcate, nu au fost găsite nici până azi.
Pe 26 septembrie 1687, fericitul Inocențiu al XI-lea acorda indultul pentru discutarea virtuților eroice ale slujitorului lui Dumnezeu într-o singură ședință plenară a Sf. congregații a Riturilor, o derogare de la norma care cerea trei ședințe consecutive.
Această ședință plenară însă nu s-a mai ținut, nu se știe din ce motiv. Atunci când beatificarea părea atât de sigură și de aproape, din motive străine de cauză și care au fost imposibil de individualizat, totul s-a oprit și nu s-a mai făcut nici un pas înainte.
Asupra figurii fratelui Ieremia s-a așternut un văl misterios de tăcere, din care a răzbătut doar vocea unei biografii publicată în 1761 de către arhivistul capucinilor, Emanuele da Napoli.

REDESCOPERIREA FRATELUI IEREMIA ÎN ZILELE NOASTRE.

Pentru reluarea cauzei a fost nevoie să se aștepte două secole și jumătate, iar inițiativa, de această dată, a aparținut, mai ales, concetățenilor săi români. Determinată a fost dăruirea profesorului ortodox Grigore Manoilescu. Dedicându-se studierii și ilustrării figurilor unor „Români dăruiți altor popoare”, a publicat în 1940 un profil biografic, iar în 1944 a unei biografii mai ample a fratelui valah.
În 1946 ajunge în Italia, unde, între timp, fusese tipărită o versiune în stil modern a biografiei scrise de pr. Francesco Severini, versiune îngrijită de cunoscutul filosof Francesco Orestano, sub titlul: „Un erou român pe pământ italian”. Lectura acestei cărți l-a entuziasmat atât de mult, încât l-a determinat să-și dedice tot timpul cauzei sfântului său concetățean.
A căutat îndelung și cu atenție prin bibliotecile și arhivele principalelor orașe din Italia, prin ungherele conventelor în care trăise fratele Ieremia, a mers oriunde putea spera să găsească ceva interesant, a sensibilizat personalități ecleziastice și civile, i-a determinat pe capucini să redescopere și să repună pe candelabru făclia slujitorului lui Dumnezeu.
Din tot ceea ce a reușit să adune din documente și din datele iconografice, a ajuns la surprinzătoarea concluzie, anume că nici un român din veacurile XVI-XVII, nici măcar Mihai Viteazul, stârnise interesul, atât al contemporanilor, cât și al urmașilor acestora, cât îl stârnise fratele Ieremia. A scris o nouă biografie, mai consistentă și mai documentată, care însă a rămas doar dactilografiată în textul său original în limba română și în traducerea italiană.
Meritul său principal și rezultatul care i-a adus cea mai mare satisfacție al muncii sale depusă cu multă pasiune a fost descoperirea mormântului slujitorului lui Dumnezeu, un rezultat obținut cu multă trudă. Conventul Sf. Efrem cel Nou, cu biserica sa, închinată Neprihănitei Zămisliri, după scoaterea în afara legii din 1865, suferise diverse transformări: la început închisoare, apoi reformator pentru minori, după care să fie transformat în casă pentru nebunii criminali. Spațiilor mănăstirești li se dăduseră atâtea destinații diverse, încît li se pierduse destinația originară.
La toate aceste dificultăți se adaugă și faptul că actele ultimului loc unde a fost așezate moaștele slujitorului lui Dumnezeu, consemnate Sfintei Congregații a Riturilor pe 28 noiembrie 1682 erau de negăsit.
Însă Manoilescu nu s-a lăsat învins. Cu ajutorul neprețuit al prof. Giulio Cremona, directorul casei de nebuni criminali de la Sf. Efrem cel Nou și bun cercetător arheologic, a căutat cu răbdare, a examinat toate urmele rămase și, într-un sfârșit, a avut bucuria de a descoperi locul exact al mormântului, ajuns depozit de fier vechi.
Pe 16 iunie 1947, după ce au fost obținute toate autorizațiile civile și ecleziastice necesare, prezent fiind și postulatorul general al capucinilor, pr. Raffaele da Valfenera, s-a săpat în pardoseala cămăruței-depozit și s-a găsit un sarcofag de marmură unde, într-un sicriu de lemn, putrezit și fărâmițat, zăceau moaștele slujitorului lui Dumnezeu. Printre rămășițele găsite în mormânt a fost găsită și o placă de marmură dreptunghiulară din marmură, pe care este scris: „Hic jacet Fr. Geremia a Valacchia. Q. Obyt die V Marty MDCXXV”.
Pe 14 octombrie 1947 s-a trecut la recunoașterea canonică a moaștelor slujitorului lui Dumnezeu în biserica mănăstirii capucinelor din Napoli, unde, a doua zi, trei preoți români au celebrat Sf. Liturghie.
Pe 18 februarie 1948 a fost o a doua recunoaștere canonică a moaștelor, după care a urmat transportarea acestora la Roma, unde au fost din nou depuse, pe 5 martie, într-un alt mormânt pregătit în biserica Sf. Laurențiu din Brindisi din Via Sicilia. A fost celebrată o Sf. Liturghie solemnă în ritul greco-român de către Pr. Alois Tăutu, consilier-delegat al României pentru afaceri ecleziastice, cu participarea unei numeroase asistențe de concetățeni catolici și ortodocși.

FAZA ULTIMĂ A PROCESULUI DE BEATIFICARE

Prezența la Roma a mormântului slujitorului lui Dumnezeu a contribuit în mod decisiv la reluarea cauzei de beatificare, reluare sprijinită de personalitățile române bisericești și civile. Evident, procesul a fost reluat din punctul unde ajunsese în 1687, adică de la decizia fericitului papă Inocențiu al XI-lea de a se discuta cu privire la eroicitatea virtuților într-o unică ședință a adunării plenare a Sf. Congregații a Riturilor. S-a crezut oportun să se renunțe la acest indult de atunci și să se procedeze după norma comună stabilită de Codul de Drept Canonic. S-au ținut, deci, cele trei sesiuni prescrise, în 12 februarie 1952, 13 februarie 1956 și 15 decembrie 1959: toate cu rezultat pozitiv.
Pe 18 decembrie 1959, papa Ioan al XXIII-lea promulga decretul prin care se recunoștea eroicitatea virtuților fratelui Ieremia Valahul. Lua astfel sfârșit procesul cu privire la virtuți și nu mai rămânea altceva de făcut decât să se aștepte ratificarea de către Biserică cu privire la miracole.
Între timp, s-a ajuns la concluzia că transferul moaștelor slujitorului lui Dumnezeu la Roma nu putea fi definitiv. Fratele Ieremia trăise, slujise și se sfințise la Napoli mai bine de patruzeci de ani; trebuia, în mod necesar, să se întoarcă în mijlocul acelui popor pe care el îl iubise și ajutase atât de mult și unde și el fusese iubit și „adoptat ca fiu”, după cum se exprimase papa Ioan.
Odată încheiate practicile legale pe lângă autoritățile religioase și civile, pe 12 decembrie 1961, moaștele slujitorului lui Dumnezeu, așezate într-o urnă, au fost readuse la Napoli. Au fost primite de către frați și de către popor în biserica de la Sf. Efrem cel Vechi, iar a doua zi au fost depuse în biserica Neprihănitei Zămisliri de pe Corso Vittorio Emanuele, moștenitoarea numelui și a rolului bisericii Neprihănitei de la Sf. Efrem cel Nou, unde slujitorul lui Dumnezeu se rugase și trăise de-a lungul aproape al întregii sale existențe călugărești.
Mormântul, așezat spre fundul bisericii, la dreapta celui care intră, a devenit repede ținta unui continuu pelerinaj al credincioșilor. Se relua astfel, în mod benefic, vechiul raport de simpatie și prietenie dintre fratele valah și poporul napolitan.
Ar fi prea lungă lista harurilor primite și semnalate în acești douăzeci de ani. În arhiva Postulaturii Generale a Capucinilor există un dosar care documentează patruzeci și două de cazuri.
Vestea acestor haruri obținute și reluarea spontană a devoțiunii față de venerabilul frate Ieremia au dus la prezentarea din nou spre aprobare a vindecării extraordinare a Caterinei Martena, documentată în procesele diecezane de la Napoli și Lodi, recunoscute ca fiind valabile de către Sf. Congregație a Riturilor pe 3 septembrie 1682.
Pe 29 octombrie 1981 Colegiul Medicilor al Sf. Congregații a Cauzei Sfinților recunoștea în unanimitate caracterul inexplicabil din punct de vedere medical al vindecării; pe 25 mai 1982 Congresul preliminar și pe 30 noiembrie același ani Congregația plenară a Cardinalilor au fost, de asemenea, unanime în a vota pozitiv recunoașterea caracterului supranatural al vindecării. Pe 13 ianuarie 1983 Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea ratifica toate aceste păreri și, cu suprema sa autoritate, declara ca miraculoasă instantaneea și perfecta vindecare a Caterinei Martena, care suferea, încă de la naștere, de o gravă deformare a piciorului stâng, vindecare survenită prin mijlocirea venerabilului frate Ieremia din Valahia.
Între timp, ținând cont de răsunetul harurilor și minunilor atribuite slujitorului lui Dumnezeu, pe 7 februarie 1983, Sfântul Părinte dispensa de la examinarea canonică a unui al doilea miracol, deschizând astfel calea pentru beatificarea fratelui capucin român.
Nu este desigur un simplu caz, ci o elegantă intervenție a divinei Providențe, după cum ar spune marele pontif Pius al XI-lea, faptul că, după trei veacuri de misterioasă dispariție, Domnul a rezervat zilelor noastre preamărirea slujitorului său credincios. Este un motiv destul de clar pentru a descoperi o indicație și un mesaj pentru noi.
Suntem în epoca ecumenismului, iar Conciliul Vatican II a revărsat asupra Bisericii și lumii întregi fermentul care face să progreseze istoria și care conduce către realizarea acelei unități pentru care Isus s-a rugat, a murit și a rămas pentru totdeauna în Sfânta Taină a Euharistiei.
Ieremia din Valahia, prin istoria sa care îl conduce din România în Italia, prin caritatea sa eroică, care îi înfrățește pe catolici și ortodocși, devine mesagerul invitației Domnului de a construi o punte între popoare și între creștini, pentru unirea lor în a promova împreună, la toate nivelurile, reconcilierea și pacea.

Francesco Saverio Toppi

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.