… vrei să te rogi?
uneori ai probleme, nu?
Hmm! Hai că te ajut eu …

Mă întrebi: de ce să mă rog? Îţi răspund: pentru a trăi. Da: pentru a trăi cu adevărat, trebuie să ne rugăm. De ce? Pentru că a trăi înseamnă a iubi: o viaţă fără iubire nu este viaţă. Este singurătate fără conţinut, închisoare şi tristeţe. Trăieşte cu adevărat doar cel care iubeşte: şi iubeşte doar cel care se simte iubit, atins şi transformat de iubire. Aşa cum planta nu înfloreşte dacă nu ajung la ea razele soarelui, tot aşa şi inima noastră nu se deschide spre viaţa adevărată şi deplină dacă nu este atinsă de iubire. Aşadar, iubirea se naşte din întâlnire şi trăieşte din întâlnirea cu iubirea lui Dumnezeu, cea mai mare şi mai adevărată dintre toate iubirile posibile, ba chiar iubirea care este dincolo de orice definiţie a noastră şi de orice posibilitate a noastră. Rugându-ne, ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu. De aceea, cine se roagă trăieşte, în timp şi în veşnicie. Iar cine nu se roagă? Cine nu se roagă riscă să moară în interior, deoarece îi va lipsi mai devreme sau mai târziu aerul pentru a respira, căldura pentru a trăi, lumina pentru a vedea, hrana pentru a creşte şi bucuria pentru a da un sens vieţii. Îmi spui: dar eu nu ştiu să mă rog!

Mă întrebi: cum să mă rog? Îţi răspund: începe să dai puţin din timpul tău lui Dumnezeu. La început, important nu va fi ca acest timp să fie mult, ci ca Tu să i-l dai cu fidelitate. Fixează tu însuţi un timp pe care să i-l dai zilnic Domnului, şi dă-i-l cu fidelitate, în fiecare zi, atunci când simţi că poţi face acest lucru şi atunci când simţi că nu-l poţi face. Caută un loc liniştit, unde, pe cât posibil, să fie vreun semn care să-ţi amintească de prezenţa lui Dumnezeu. Reculege-te în tăcere: invocă-l pe Duhul Sfânt, ca el să fie cel care să strige în tine „Abba, Tată!”. Dă-i lui Dumnezeu inima ta, chiar dacă este zbuciumată: nu te teme să-i spui totul, nu doar dificultăţile tale şi durerea ta, păcatul tău şi incredulitatea ta, ci şi rebeliunea ta şi protestul tău, dacă le simţi în interior. Toate acestea, pune-le în mâinile lui Dumnezeu: aminteşte-ţi că Dumnezeu este Tată – Mamă în iubire, care primeşte totul, iartă totul, luminează totul, mântuieşte totul. Ascultă Tăcerea Sa: nu pretinde să obţii răspunsuri repede. Perseverează.    

Asemenea profetului Ilie, înaintează în deşert spre muntele lui Dumnezeu: şi când te vei fi apropiat de El, nu-l căuta în vânt, în cutremur sau în foc, în semnele puterii sau ale măreţiei, ci în glasul tăcerii pătrunzătoare (cf. 1Re 19,12). Nu pretinde să-l prinzi pe Dumnezeu, ci lasă-l să intre în viaţa şi în inima ta, să-ţi atingă inima, şi să-l poţi contempla chiar şi din spate numai. Ascultă glasul Tăcerii Sale. Ascultă Cuvântul Său de viaţă: deschide Biblia, mediteaz-o cu iubire, permite-i cuvântului lui Isus să vorbească în inima inimii tale; citeşte Psalmii, unde vei găsi exprimat tot ceea ce ai vrea să-i spui lui Dumnezeu. Şi după ce vei fi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, înaintează încă mult pe cărările tăcerii, lăsând ca Duhul să fie cel care să te unească cu Cristos, Cuvântul veşnic al Tatălui. Lasă ca Dumnezeu-Tatăl să fie cel care să te plăsmuiască cu ambele Sale mâini, Cuvântul şi Duhul Sfânt.     

La început, va putea să-ţi pară că timpul pentru toate acestea este prea lung, că nu trece niciodată: perseverează cu umilinţă, dându-i lui Dumnezeu tot timpul pe care reuşeşti să i-L dai, însă niciodată mai puţin de atât cât ai stabilit că Îi poţi da în fiecare zi. Vei vedea că de la o întâlnire la alta fidelitatea ta va fi premiată, şi îţi vei da seama că încet-încet gustul rugăciunii va creşte în tine, şi ceea ce la început ţi se părea un lucru la care nu poţi ajunge, va deveni tot mai uşor şi mai frumos. Vei înţelege atunci că ceea ce contează nu este să ai răspunsuri, ci să te pui la dispoziţia lui Dumnezeu: şi vei vedea că tot ceea ce vei aduce în rugăciune va fi puţin câte puţin transformat. Astfel, atunci când vei veni să te rogi cu inima zbuciumată, dacă vei persevera, îţi vei da seama că după ce te vei ruga îndelung nu vei găsi răspunsuri la întrebările tale, ci întrebările înseşi se vor topi ca zăpada la soare şi în inima ta va intra o pace adâncă: pacea de a fi în mâinile lui Dumnezeu şi de a te lăsa condus cu docilitate de El.    

Să ştii, totuşi, că nu vor lipsi în toate acestea dificultăţile: uneori nu vei reuşi să reduci la tăcere gălăgia care este în jurul tău şi în tine; uneori vei simţi greutatea sau chiar dezgustul de a începe să te rogi; uneori, sensibilitatea ta va da semne de nerăbdare, şi orice faptă ţi se va părea preferabilă decât să stai în rugăciune în faţa lui Dumnezeu. Vei simţi, în sfârşit, ispitele Celui Rău, care va încerca în toate felurile să te despartă de Domnul, îndepărtându-te de rugăciune. Nu te teme: aceleaşi încercări pe care le trăieşti tu le-au trăit sfinţii înaintea ta, şi deseori mult mai grele decât ale tale. Tu continuă să ai credinţă doar. Perseverează, rezistă şi aminteşte-ţi că unicul lucru pe care putem într-adevăr să-l dăm lui Dumnezeu este dovada fidelităţii noastre. Prin perseverenţă îţi vei salva rugăciunea, şi viaţa. Va veni ceasul „nopţii întunecoase”, în care totul ţi se va părea arid şi chiar absurd în lucrurile lui Dumnezeu: nu te teme. Acela este ceasul când cel care luptă cu tine este Dumnezeu însuşi: îndepărtează de tine orice păcat, prin spovada umilă şi sinceră a păcatelor tale şi prin iertarea sacramentală; dăruieşte-i lui Dumnezeu şi mai mult din timpul tău; şi lasă ca noaptea simţurilor şi a spiritului să devină pentru tine ceasul participării la patima Domnului. În clipa aceea, Isus însuşi îţi va duce crucea şi te va conduce cu el spre bucuria Paştelui.

Nu te teme, deci, de încercările şi de dificultăţile rugăciunii: aminteşte-ţi numai că Dumnezeu este fidel şi nu-ţi va trimite niciodată o încercare fără să-ţi dea o cale de ieşire şi nu te va expune niciodată unei ispite fără să-ţi dea puterea de a o suporta şi a o învinge. Lasă- te iubit de Dumnezeu: aşa cum o picătură de apă care se evaporă sub razele soarelui şi se ridică în înălţime, iar apoi se întoarce pe pământ sub formă de ploaie rodnică sau de rouă mângâietoare, tot aşa lasă ca întreaga ta fiinţă să fie lucrată de Dumnezeu, plăsmuită de iubirea celor Trei, absorbită în Ei, şi restituită istoriei ca dar fecund. Lasă ca rugăciunea să dezvolte în tine libertatea faţă de orice teamă, curajul şi îndrăzneala iubirii, fidelitatea faţă de persoanele pe care Dumnezeu ţi le-a încredinţat şi faţă de situaţiile în care te-a pus, fără să cauţi evadări sau mângâieri ieftine. Învaţă, rugându-te, să trăieşti răbdarea de a aştepta timpurile lui Dumnezeu, care nu sunt timpurile noastre, şi să urmezi căile lui Dumnezeu, care de multe ori nu sunt căile noastre. Un dar special pe care fidelitatea faţă de rugăciune ţi-l va obţine este simţul bisericii: cu cât te rogi mai mult, cu atât vei fi mai milostiv faţă de toţi, vei voi să-i ajuţi pe cei care suferă, îţi va fi foame şi sete de dreptate pentru toţi, mai ales pentru cei mai săraci şi slabi, vei accepta să te împovărezi cu păcatele altora pentru a completa în tine ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în folosul trupului Său, Biserica.

Rugându-te, vei simţi ce frumos este să fii în barca lui Petru, să fii solidar cu toţii, să fii docil faţă de îndrumările păstorilor, să fi susţinut de rugăciunea tuturor, să fii gata să-i slujeşti pe alţii în mod gratuit, fără să ceri nimic în schimb. Rugându-te, vei simţi cum va creşte în tine pasiunea pentru unitatea trupului lui Cristos şi a întregii familii umane. Rugăciunea este şcoala iubirii, deoarece în ea poţi să recunoşti că eşti iubit în mod infinit şi să te deschizi mereu din nou spre generozitate, care ia iniţiativa iertării şi a dăruirii fără calcule, dincolo de orice măsură a oboselii. Rugându-ne, învăţăm să ne rugăm, şi simţim roadele Duhului care fac viaţa adevărată şi frumoasă: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22). Rugându-ne, devenim iubire, şi viaţa dobândeşte sensul şi frumuseţea pentru care a fost voită de Dumnezeu. Rugându-ne, simţim tot mai mult urgenţa de a duce Evanghelia tuturor, până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. Rugându-ne, descoperim darurile infinite ale celui Iubit şi învăţăm tot mai mult să-I mulţumim pentru toate. Rugându-ne, trăim. Rugându-ne, iubim. Rugându-ne, îl lăudăm pe Dumnezeu. Iar lauda este cea mai mare bucurie şi pace a inimii noastre neliniştite, în timp şi în veşnicie. Deci, dacă ar trebui să-ţi urez darul cel mai frumos, dacă aş voi să-l cer pentru tine de la Dumnezeu, nu aş ezita să-I cer darul rugăciunii. Îl cer: iar tu nu ezita să-l ceri de la Dumnezeu pentru mine. Şi pentru tine.