Stigmatizarea si Sarbatoarea Sfantului Francisc

Apropierea importantelor sărbători franciscane (Stigmatizarea şi Sărbătoarea Sf. Francisc – 17 sept. şi, repectiv, 4 oct.), dar şi începutul unui nou an pastoral, marcat de noi experienţe şi activităţi (cfr. ultima Circulară a Custodelui), îmi oferă prilejul de a propune confraţilor două noi teme de meditaţie ce vor, împreună cu textul mons. Sorrentino „Complici ai Sfântului Duh”, să alcătuiască un identikit al fratelui minor la acest început de mileniu.
Este vorba despre meditaţia pr. Cantalamessa tinută la Capitolul Rogojinilor în dimineaţa zilei de 15 aprilie 2009 şi intitulată „Să trăim în plinătatea ei Regula pe care am promis-o”, urmată de de discursul pe care Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, aflat la reşedinţa sa de la Castel Gandolfo în ziua de 18 aprilie 2009 l-a adresat membrilor Familiei Franciscane reuniţi în cel de-al II-lea Capitol al Rogojinilor şi intitulat „Să plecăm de la Cristos, asemenea lui Francisc”.
Toate trei, meditaţia episcopului de Assisi, gândurile unuia dintre cei mai cunoscuţi fraţi capucini de azi şi cuvintele Sf. Părinte, se împletesc între ele şi ne oferă imaginea fratelui minor aşa cum îl vede şi doreşte Mireasa lui Cristos, Sfânta Maică Biserica.
Să-l privim pe Cristos cu ochii sf. Francisc, să îndrăznim să fim complici ai Sfântului Duh, trăind pe deplin Sfânta Evanghelie alături de cei oropsiţi, arătându-le celor aflaţi în căutarea unui sens de dat vieţii lor că se poate şi altfel, celor descumpăniţi fiindu-le un sprijin, celor rătăciţi un punct de reper; să fim, cu alte cuvinte, „trupele de asalt ale Duhului Sfânt” în această lume convulsionată şi torturată de propriile neputinţe şi greşeli. Iată care ar fi identikitul fratelui minor, aşa cum reiese el din toate cele trei articole.
Textele de mai jos au fost preluate şi traduse din revista Campania Serafica nr.3 /2009, iar întreruperile din text (marcate (…) ) aparţin redacţiei revistei Campania Serafica.

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Note biografice
Pr.Raniero Cantalamessa, OFM Cap. s-a născut la Colli di Tronto (AP) pe 22 iulie 1934. A fost sfinţit preot în 1958. Este laureat în Teologie la Universitatea din Freiburg şi în Litere Clasice la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano.
A fost titularul Catedrei de Istorie a originilor creştine şi director al Departamentului de Ştiinţe religioase al Universităţii Catolice „Sacro Cuore”. A fost deasemeni membru al Comisiei Teologice Internaţionale din 1975 până în 1981.
Din anul 1979 a lăsat catedra universitară pentru a se dedica în întregime predicării Cuvântului. Din 1980 este Predicatorul Casei Pontificale, postură în care ţine săptămânal, pe timpul Adventului şi al Postului Mare, câte o meditaţie în prezenţa Sf. Părinte, a cardinalilor, episcopilor, prelaţilor şi superiorilor generali ai Ordinelor călugăreşti.
Este chemat să predice în diverse părţi ale lumii, iar de mai mulţi ani, în fiecare sâmbătă seara, apare pe ecranele tv în emisiunea „Le ragioni della speranza” transmisă de Rai 1, în care explică Evanghelia Duminicii respective.
A publicat numeroase, carţi, dintre care amintim: Gettate le reti (riflessioni sui Vangeli, anno A, B e C, Piemme 2001); 5 minuti con Dio (Piemme 2004); La forza dello Spirito (Piemme 2008).
N.B. Predicatorul Casei Pontificale, sau Predicatorul Apostolic, titlu şi oficiu care îl regăsim constant începând cu pontificatul lui Paul al IV-lea. Mai înainte, Procuratorii Generali ai celor 4 Ordine medicante (Predicatorii sau Dominicanii, Minorii sau Franciscanii, Eremitanii sf. Augustin şi Carmeliţii) predicau la rând în duminicile din Advent şi din Postul Mare. Începând cu Paul al IV-lea, Predicatorii Apostolici au rămas stabili, fiind aleşi din rândul diverselor Ordine călugăreşti. Benedict al XIV-lea, prin Scrisoarea Apostolică (Breve) Inclytum Fratrum Minorum din 1743, a rezervat acest oficiu în exclusivitate Fraţilor Minori Capucini.
În zilele noastre, meditaţiile Predicatorului Apostolic se ţin în Capela Redemptoris Mater, iar Predicatorul Apostolic locuieşte la Curia Generală a Fraţilor Minori Capucini.

Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) s-a născut la Mrktl am Inn, dieceza de Passau (Germania), pe 16 aprilie 1927 şi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Traunstein, mică localitate din apropierea graniţei cu Austria, unde tatăl său era comisar de poliţie.
Din 1946 până în 1951 a studiat filosofia şi teologia la Friesing şi Munchen, iar pe 29 iunie 1951 a fost sfinţit preot.
Îşi ia doctoratul în teologie în 1953 cu teza „Il popolo e la casa di Dio nella dottrina della Chiesa di S. Agostino”, iar în 1957, în urma dizertaţiei „Teologia della Storia in S. Bonaventura”, obţine abilitarea pentru învătământul universitar.
A predat teologia fundamentală, dogmatica şi istoria dogmei la Friesing, Bonn, Munster, Tubingen şi Ratisbona.
Între 1962-65 este „expert” la Conciliul Vatican al II-lea şi „consultor”al arhiepiscopului de Koln, card. Joseph Frings.
În 1972, împreună cu Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac şi alţi mari teologi ai timpului, înfiinţează revista de teologie „Communio”.
În 1977 este numit de către Paul al VI-lea la cârma diecezei de Munchen şi Friesing, fiind consacrat episcop pe 28 mai 1977. Acelaşi Paul al VI-lea l-a creat cardinal, în concistoriul din 27 iunie acelaşi an.
Ioan-Paul al II-lea l-a numit, pe 25 noiembrie 1981, Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi Preşedinte al Comisiei Biblice şi al celei Teologice Internaţionale.
A fost deasemeni Preşedintele Comisiei de pregătire a Catechismului Bisericii Catolice, pe care l-a prezentat Papei, după 6 ani de muncă asiduă, în 1992.
În 1998 a devenit vice-decan al Colegiului Cardinalilor, iar în 2002 a fost ales decan al aceluiaş Colegiu.
Dintre numeroasele sale publicaţii, amintim „Introduzione al Cristianesimo”, o antologie de prelegeri universitare privind profesiunea de credinţă apostolică, publicată în 1968; „Dogma e predicazione”, antologie de eseuri, omilii şi gânduri cu temă pastorală, publicată în 1973; 1985 – cartea-interviu (împreună cu Vittorio Messori) „Rapporto sulla fede”; 1996 – „Il sale della terra”, etc.

*
* *

Pr. Raniero Cantalamessa
„Să trăim în plinătatea ei Regula pe care am promis-o”

1. Carisma, în stadiu embrionar
Meditaţia mea începe cu o întrebare: ce sărbătorim cu exactitate în acest an 2009? În mod sigur nu „ Regula pe care am promis-o”, căci aceasta este „Regula bolată”, ci aprobarea verbală, din partea lui Inocenţiu al III-lea, a Regulei începuturilor, pierdută (se pare), a sf. Francisc. Peste 14 ani, în 2023, se va celebra al VIII-lea centenar al Regulei Bolate şi cu acea ocazie, putem fi siguri, se va vorbi mult şi vor fi analizate toate aspectele acesteia şi importanţa ei. În acest an avem ocazia unică de a ne reîntoarce la originile carismei franciscane chiar din primele ei momente de viată, cu alte cuvinte la „ipostaza sa iniţială”. Este un kairos pentru întregul Ordin şi pentru toate Grupările de inspiraţie franciscană şi nu putem lăsa ca această ocazie să se piardă în van (…)
Avantajul enorm al acestei faze de început a carismei franciscane, în raport cu definitivarea sa juridică din 1223, este că aceasta din urmă este datoare mult mai mult decât prima condiţiilor şi exigenţelor juridice ale momentului; este încadrată în timp cu mult mai mult decât Regula iniţială şi, datorită acestui aspect, cu mult mai puţin transferibilă în zilele noastre. Prin Regula bolată, Gruparea iniţială franciscană devine Instituţie, cu toate înlesnirile sale, însă şi cu toate opreliştile pe care un asemenea pasaj le comportă. Francisc, notează Sabatier, va afla în normele ecleziastice adăugateRegulei iniţiale, „directive ce vor da o formă precisă unor idei vag intuite, însă va găsi şi structuri în care gândul său originar pierdea din originalitate şi forţă: vin nou pus în burdufuri vechi”. Fără a avea pretenţia de a diminua valoarea Regulei definitive, este acela momentul şi este acea Regulă iniţială la care trebuie să facem referinţă, dacă, după cum citim şi în Scrisoarea Miniştrilor Generali prin care au convocat această întâlnire, voim să abordăm cu succes această „sfidare a refondării”.
În privinţa orientării acestei iniţiale Regului, suntem informaţi direct de către Francisc, care scrie în Testamentul său: „Şi după ce Domnul mi-a dăruit alţi fraţi, nimeni nu-mi arăta ce ar fi trebuit să fac; însuşi Cel Preaînalt mi-a dezvăluit că trebuia să trăiesc conform Sfintei Evanghelii. Iar eu, în puţine cuvinte şi cât mai simplu, am făcut în aşa fel ca să fie scrisă, iar domnul Papă mi-a confirmat-o”.
Scrie Celano: „Văzând că zi de zi creştea numărul celor ce voiau să i se alăture, Francisc a scris pentru sine şi pentru fraţii prezenţi şi viitori, cu simplitate şi pe scurt, o normă de viaţă sau Regulă, alcătuită mai ales din citate din Evanghelie, la a cărei trăire desăvârşită năzuia neîncetat. Însă a adăugat şi alte puţine, dar esenţiale şi stringente îndrumări, necesare pentru o viaţă sănătoasă trăită în comun”(…).
„Puţinele cuvinte” aşternute în scris cuprindeau fără nici o îndoială textele evenghelice ce l-au impresionat pe Francisc la citirea faimosului fragment evanghelic din timpul unei sfinte liturghii, adică trimiterea în misiune de către Isus a ucenicilor, cu precizarea că „nu trebuie să ducă cu ei nici aur, nici argint, nici pâine, nici toiag, nici încălţări şi nici veşminte de schimb”. Se bănuieşte, nu fără o oarecare dreptate, că o bună parte din textul acelei Reguli să fie cuprins în citatele corespunzătoare din capitolul întâi al Regulei Bolate.
Însă toate acestea nu voiau să fie decât exemplificări parţiale. Adevărata năzuinţă a lui Francisc era cuprinsă în expresia ce se va regăsi în toate stadiile succesive ale Regulei şi care va fi reafirmată şi în Testament: „a trăi conform Sfintei Evanghelii”. Ţelul de viaţă era o simplă şi radicală reîntoarcere la Evanghelie, cu alte cuvinte la modul de viaţă al lui Isus şi al primilor săi ucenici. Şi pe bună dreptate Miniştrii Generali au intitulat scrisorea lor de convocare a acestui Capitol: „A trăi întocmai cu învăţătura Sfintei Evanghelii”.

2. Pelerini carismatici
(…) Noi însă putem astăzi să aprofundăm unele aspecte concrete ale alegerii sale de viaţă, bazându-ne pe ceeace ştim că a făcut mai înainte şi după călătoria la Roma şi întâlnirea cu Papa. Putem vorbi despre cele „trei puncte principale” ale lui Francisc: Predicarea Cuvântului, Rugăciunea şi Sărăcia.
Primul lucru pe care îl face Francisc este acela de a merge el însuşi şi de a trimite şi pe confraţii săi să predice pocăinţa, exact aşa cum auzise că făcea şi Isus. Isus alterna predicarea Împărăţiei cu momente de rugăciune: noaptea, ziua, în zorii zilei, seara târziu, de la rugăciune pleca şi la rugăciune se întorcea din călătoriile sale; acelaşi lucru îl face acum şi micul grup strâns în jurul lui Francisc. Rugăciunea era cadrul fundamental pentru toate activităţile zilei. Iar toate acestea erau însoţite de un stil de viaţă strâmtorat în sensul cel mai exact al cuvântului, adică alcătuit din sărăcie materială radicală, însă şi din sărăcie spirituală, adică din simplitate, umilinţă, fuga de demnităţi: lucruri pe care mai târziu Francisc le va înmănunchea şi sintetiza sub numele de „Minori”, pe care la dat confraţilor săi (…)

3. De la Francisc la Cristos
Acum este timpul să trecem la ziua de azi, ca să vedem ce putem învăţa din acel început al începuturilor franciscane. Primul pericol, sau iluzie de evitat este acela că putem reproduce în formele externe şi concrete experienţa personală a lui Francisc. Viaţa şi Istoria sunt ca apele unui râu: nu curg nicicând la deal.
Tentativele de reformă franciscane în care predomină atenţia faţă de formele externe ale franciscanismului păstrat în imaginarul popular pot atrage momentan simpatiile unor persoane care admiră instinctiv anticonformismul şi un anumit stil hippy, sau care nutresc oarecari simpatii preconciliare, însă nu rezistă la proba timpului şi a vieţii. Este linfa din care s-a alimentat lăstarul aceea pe care trebuie să o regăsim, nu să răsădim cu rădăcina în sus mlădiţa.
Trebuie mai întâi de toate să ne situăm într-o prospectivă autentică. Atunci când Francisc privea înapoi, îl vedea pe Cristos; noi, când aruncăm privirea asupra trecutului, îl vedem pe Francisc. Diferenţa dintre el şi noi este aici, însă este enormă. Întrebare: în ce constă atunci carisma franciscană? Răspuns: în a-l privi pe Cristos cu ochii lui Francisc! Carisma franciscană nu se nutreşte privindu-l pe Francisc, ci privindu-l pe Cristos cu ochii lui Francisc.
Cristos este totul pentru Francisc: este singura sa înţelepciune şi întreaga sa viaţă. Mai înainte ca să devină o concepţie teologică în Sf. Bonaventura şi în Duns Scotus, cristocentrismul a fost o experienţă existenţială, unică, trăită pe deplin de Francisc. Nu este nici timpul, nu avem nici spaţiul şi nici nu simţim nevoia de a suplimenta citatele. La sfârşitul vieţii, unui confrate care îl îndemna să ceară citirea Sfintelor Scripturi, Francisc îi răspundea: „În ceeace mă priveşte, mi-am însuşit destul din Sfânta Scriptură, încât mi-e deajuns pentru reculegerea şi cugetările mele. Nu-mi mai trebuie nimic, fiule: îl cunosc pe Cristos, sărac şi răstignit”.
Suntem în anul paulin şi este mai mult decât instructivă o confruntare între convertirea lui Paul şi aceea a lui Francisc. Şi una şi cealaltă au fost o întâlnire înfocată cu persoana lui Isus; amândoi au fost „înşfăcaţi de Cristos” (Fil. 3, 12). Amândoi au putut afirma: „Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos” şi „Nu mai sunt eu acela care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine” (Fil. 1, 21; Gal. 2, 20); amândoi au putut spune, iar Francisc într-un sens şi mai puternic decât Paul: „Eu port stigmatele lui Isus în trupul meu” (Gal. 6, 17). Este semnificativ faptul că textele liturgice ale Sfintei Liturghii din sărbătoarea sfântului Francisc sunt luate în cea mai mare parte din Scrisorile sfântului Paul. (…)

4. O reînoire a modului franciscan de predicare
În lumina acestor celor de mai sus, să încercăm să vedem cum putem astăzi transpune în practică aceste trei aspecte fundamentale ale experienţei franciscane de la începuturi, pe care le-am scos în evidenţă: predicarea Cuvântului, rugăciunea şi sărăcia. (…)
Noi catolicii, suntem pregătiţi de către trecutul nostru, să fim mai degrabă „păstori” decât „pescari” de oameni, suntem mai pregătiţi, cu alte cuvinte, să „paştem” persoanele care au rămas fidele Bisericii, decât să aducem la sânul ei noi persoane, să „pescuim” din nou pe acelea care s-au îndepărtat de ea. Predicarea itinerantă, aleasă pentru sine de către Francisc, este un răspuns la această exigenţă. Ar fi un păcat dacă existenţa bisericilor şi a unor structuri de mari dimensiuni ar face şi din noi, franciscanii, doar păstori şi nu şi pescari de oameni. Franciscanii sunt „evanghelici” prin vocaţia originară, primii adevăraţi „evanghelici”; şi nu-şi pot permite ca în unele părţi ale lumii, cum ar fi America Latină, predicarea itinerantă să fie apanajul doar al bisericilor „evanghelice” protestante.
Şi în privinţa conţinutului predicilor noastre ar fi de făcut observaţii importante. Se ştie că modul originar de a predica al franciscanilor era axat pe tema „pocăinţei” într-atân încât până şi primul nume pe care fraţii şi l-au dat a fost acela de „penitenţii din Assisi”. Prin predicarea penitenţială se înţelegea un mod de a predica axat pe convertire, în sensul de schimbare a obiceiurilor, deci cu caracter moral. Acesta a fost mandatul pe care fraţii l-au primit de la Inocenţiu al III-lea: „Mergeţi şi predicaţi tuturor pocăinţa”. În Regula definitivă, acest conţinut moral este specificat astfel: predicatorii trebuie să anunţe „păcatele şi virtuţile, pedeapsa şi răsplata”.
Acesta este un punct în care o reîntoarcere mecanică la origini ar fi fatală. Într-o societate pătrunsă pe deplin de creştinism, aspectul faptelor concrete de îndeplinit era ceva asupra căruia era natural şi urgent de insistat. Astăzi însă nu mai este acelaşi lucru. Trăim într-o societate care, în multe ţări, a devenit post-creştină; cel mai necesar lucru asupra căruia trebuie insistat este a-i ajuta pe oameni să revină la credinţă, să-l redescopere pe Cristos. Iar pentru aceasta nu ajunge un mod de a predica moral sau moralistic, ci unul kerigmatic, care să scoată în evidenţă esenţialul misterului pascal al lui Cristos. Cu acesastă Veste Bună apostolii au evanghelizat lumea pre-creştină şi cu ea vom putea spera să evanghelizăm lumea post-creştină. (…)
Găsiseră, ne spun izvoarele, tezaurul ascuns şi perla preţioasă şi voiau să le facă cunoscute tuturor. Atmosfera care se respira în jurul lui Francisc nu era aceeaşi care se respira pe lângă unii dintre predicatorii franciscani posteriori lui, mai ales din perioada Contrareformei, axată mai ales asupra operelor de înfăptuit de către om, atmosferă austeră şi demoralizantă, o austeritate mai apropiată de cea predicată de Ioan Botezătorul decât aceea a lui Isus. Imaginea însăşi a lui Francisc este alterată grav de această atmosferă. Aproape toate imaginile din această perioadă îl reprezintă meditând în faţa unui craniu, el, căruia moartea îi era o surioară bună şi dragă!
Să continuăm deci noi, franciscanii, să predicăm pocăinţa, însă să-i dăm acelaşi sens pe care i-l dădea Isus atunci când spunea: „Convertiţi-vă şi credeţi Veştii celei Bune!” (Mc. 1, 15). Mai înaintea lui, a se converti însemna totdeauna a-şi schimba modul de viaţă şi obiceiurile, întoarcerea (este sensul ebraicului shub!) la respectarea Legii şi a Alianţei violate, rupte. Cu Isus însă, convertirea nu mai vrea să însemne o întoarcere înapoi, ci un salt înainte, o intrare în Împărăţia cerească prezentă în mod gratuit în mijlocul oamenilor. „Convertiţi-vă şi credeţi” nu vrea să spună două lucruri separate, ci acelaşi lucru: Convertiţi-vă, adică credeţi Veştii celei Bune! Este marea noutate evanghelică, iar Francisc a intuit-o, fără a mai aştepta „descoperirea” ei de către actuala teologie biblică.

5. O rugăciune tipic franciscană
Am văzut că al doilea element care caracterizează experienţa iniţială a lui Francisc este o intensă viaţă de rugăciune. În această fază iniţială, rugăciunea franciscană este, asemenea modului de a predica, o rugăciune carismatică. Mai târziu, odată cu clericarizarea Ordinului, Oficiul divin va deveni cheia de boltă a rugăciunii fraţilor, însă la începuturi nu existau breviare sau alte cărţi de rugăciune. Se rugau spontan, după cum Duhul Sfânt îi inspira, singuri sau împreună. Un capitol din Florilegiu a păstrat amintirea acestui mod de a se ruga fără ajutorul cărţilor, pe care îl practicau sfântul Francisc şi primii săi confraţi.
Cum să redescoperim câte ceva din acest mod de a se ruga, spontan şi izvorât din inimă, în comunităţile noastre? Mai inainte de a fi fost modul de rugăciune al primei comunităţi franciscane, a fost modul de a se ruga al primelor comunităţi creştine. Paul scria acestora: „Atunci când vă adunaţi, fiecăruia dintre voi să-i izvorască din suflet un psalm, o învăţătură, o revelaţie, o povaţă în limbi necunoscute, un har de impărtăşit cu ceilalţi” (1 Cor. 14, 26); şi iarăşi: „Îndrumaţi-vă unii pe alţii cu psalmi, imnuri, cântece spirituale, cântând şi rugându-vă Domnului din toată inima” (Ef. 5, 19).
Acest fel de rugăciune ar permite, în anumite circumstanţe sau chiar în cadrul rugăciunii liturgice, atunci când este permis, momente de autentică împărtăşire spirituală între confraţi. Fără aceste momente, există pericolul ca în comunităţile noastre să împărtăşim totul, cu excepţia credinţei şi a trăirii noastre în Isus. Să se vorbească despre orice, numai despre El, nu. (…)
Duhul Sfânt a readus la viaţă această rugăciune carismatică, iar aceastea este puterea şi tăria aproape a tuturor noilor comunităţi şi mişcări ecleziale de după Conciliu. Putem să ne deschidem acestui har fără teama că vom trăda în vreun fel identitatea noastră, ba mai mult, putem fi siguri că o vom întări şi dezvălui în plinătatea ei. Atunci când în istoria Bisericii s-a manifestat reînoirea evanghelică predicată şi trăită de Francisc şi de celelalte Ordine mendicante, toate celelalte Ordine existente au beneficiat de acest har, văzând în ea o sfidare la redescoperirea inspiraţiei evanghelice la sărăcie şi simplitate proprii. Acelaşi lucru ar trebui să-l trăim şi noi, Ordinile tradiţionale de astăzi, în faţa noilor mişcări spirituale inspirate de Duhul Sfânt în sânul Bisericii.
Rugăciunea carismatică este mai ales o rugăciune de laudă, de adoraţie, şi cine mai bine decât Francisc a întruchipat acest mod de a se ruga? Un teolog iezuit, fost profesor la Universitatea Gregoriană, Francis Sullivan, l-a definit pe Francisc de Assisi ca fiind „cel mai mare carismatic din istoria Bisericii”. Reînoirea Ordinului Franciscan este strâns legată, de-a lungul istoriei sale, de reînoirea rugăciunii; a pornit întotdeauna de la casele de reculegere şi rugăciune.

6. A fi „pentru săraci” şi „a fi săraci”.
În privinţa celui de-al III-lea element, Sărăcia, voi spune câte ceva care ne va ajuta să încadrăm idealul franciscan al sărăciei în Istoria Mântuirii şi a Bisericii şi să vedem cum, din acest punct de vedere, Francisc a actualizat o reîntoarcere la Evanghelie.
În legătură cu Sărăcia, trecerea de la Vechiul Testament la cel Nou înseamnă un salt calitativ. Acesta poate fi sintetizat astfel: Vechiul Testament ne prezintă un „Dumnezeu pentru cei săraci”, Noul Testament ne prezintă un Dumnezeu care se face el însuşi „sărac”. Vechiul testament este plin de texte care ni-l arată pe Dumnezeu ascultând „strigătul săracilor”, care „este milostiv cu cel slab şi cu cel sărac”, care „apără cauza celor aflaţi în nevoi”, care „face dreptate celor umiliţi”; însă doar Evanghelia ne vorbeşte despre un Dumnezeu care devine unul dintre ei, care alege pentru sine sărăcia şi slăbiciunea: „Isus Cristos, din bogat, aşa cum era, s-a făcut sărac pentru voi” (2 Cor. 8, 9). Sărăcia materială, în locul unui rău de evitat, se transformă într-un bun de cultivat, într-un ideal de ajuns. Aceasta este marea noutate adusă de Cristos.
În felul acesta au fost clarificate cel mai bine cele două componente ale idealului de sărăcie biblică: „a fi pentru săraci” şi „a fi săraci”. Istoria sărăciei creştine este istoria modului divers de a se raporta la aceste două exigenţe…
Conciliul Vatican al II-lea a fost acela care a readus pe primul plan problema „Biserica şi sărăcia”. În Constituţia privind Biserica citim în acest sens: „După cum Cristos a săvârşit mântuirea cu ajutorul sărăciei şi a persecuţiilor, tot astfel Biserica este chemată să parcurgă aceeaşi cale… După cum Cristos a fost trimis de Tatăl să anunţe săracilor Vestea cea Bună, să-i vindece pe cei cu inima smerită, să caute să salveze ceeace era pierdut, tot astfel şi Biserica îmbrăţişează şi se îngrijeşte de aceia care sunt pradă slăbiciunilor omeneşti; mai mult, recunoaşte în cei săraci şi în cei ce suferă imaginea Fondatorului ei, sărac şi plin de suferinţă şi se îngrijeşte să-i aline în lipsuri, iar în ei vrea să-l slujească pe Cristos”. În acest text sunt reunite ambele aspecte: a fi săraci şi a-i sluji pe săraci.
Aprofundarea acestor aspecte ne interpelează şi pe noi, franciscanii de astăzi. Nu trebuie să mai comitem greşala de a privi din nou sărăcia aşa cum era ea văzută de către Ordinile religioase de dinaintea lui Francisc, iar în cadrul Bisericii universale, înaintea Conciliului Vatican al II-lea, adică aproape doar „a fi pentru cei săraci”, promovând iniţiative sociale. Nouă, franciscanilor, nu ne ajunge o „preferinţă pentru cei săraci”, ne trebuie să alegem „preferinţa pentru sărăcie”. (…)

7. Locul nostru în structura Bisericii
Aş vrea acum să vedem care au fost raporturile lui Francisc cu Biserica timpului său şi cum, urmându-i exemplul, trebuie să ne raportăm la aceasta, noi, franciscanii de azi. În privinţa raporturilor lui Francisc cu Biserica ierarhică avem, după cum cunoaştem, două viziuni opuse: aceea a istoriografiei oficiale a Ordinului, care îl vede pe Francisc ca fiind „vir catholicus et totus apostolicus” şi aceea a Spiritualilor de atunci, însuşită mai apoi de Sabatier, care vorbeşte de un conflict mocnit şi de o instrumentalizare a lui Francisc din partea Ierarhiei. (…)
În privinţa interpretării „răuvoitoare” cu privire la atitudinea Ierarhiei, putem opune, cu bune baze istorice, o interpretatre „binevoitoare”. Biserica ierarhică şi-a dat seama că nu putea, din cauza rolului pe care îl avea pe lume, să ajungă direct masele populare aflate în frământare şi vede în Francisc şi Dominic instrumentele necesare pentru oprirea agresivităţii mişcărilor eretice…
Francisc şi-a asumat o sarcină pe care Biserica ierarhică nu şi-o putea asuma, nici măcar cu ajutorul clerului secular. A făcut-o fără spirit polemic sau apologetic. Nu a polemizat nici cu Biserica instituţională şi nici cu adversarii acesteia, cu nimeni.. În aceasta, stilul său este diferit chiar şi de acela al contemporanului său, sfântul Dominic.
Ne punem întrebarea: ce ne spune nouă toate acestea? Pentru motive diferite de acelea de atunci (însă nu chiar de tot!) şi astăzi mulţimile s-au înstrăinat de Biserica instituţională. S-a creat un şanţ adânc. Mulţi nu mai sunt în măsură să ajungă la Isus prin mijlocirea Bisericii; este nevoie să fie ajutaţi să ajungă la Biserică cu ajutorul lui Isus, pornind de la El şi de la Evanghelia sa. Nu-l accceptă pe Isus de dragul Bisericii, însă pot accepta Biserica de dragul lui Isus.
Iată un teren de lucru propriu franciscanilor. Suntem într-o poziţie unică pentru a o putea face: ne predispune la aceasta moştenirea lăsată de Părintele nostru Francisc, imensul patrimoniu de credibilitate pe care l-a câştigat el în faţa întregii omeniri. Intuiţia fraterităţii universale avută de Francisc, care se extinde la toate făpturile, însoţită de predilecţia minorităţii, fac ca el şi cei ce-l urmează pe cale să fie fraţi ai tuturor, duşmani ai nimănui, însoţitori ai celor oropsiţi. Alegerea cetăţii Assisi ca loc de întâlnire dintre religii, făcută de Ioan-Paul al II-lea, ca şi nenumăratele alte iniţiative, sunt un semn al acestei vocaţii a fiilor lui Francisc…

8. Noi Rusalii franciscane
Cum să transpunem în practică toate propunerile de mai sus, ca şi pe acelea, mult mai numeroase, ce vor ieşi la iveală din expunerile ce vor urma? Răspunsul ne este dat de însuşi Francisc, care le-a spus confraţilor spre sfârşitul vieţii: „Eu mi-am împlinit datoria; iar în privinţa a ceeace trebuie să faceţi voi, să vă îndrume Cristos!”. Aceste cuvinte nu erau adresate doar celor prezenţi atunci, ci şi urmaşilor săi din toate timpurile.
Ne reîntoarcem la ceeace spuneam la început despre carisma franciscană: aceasta nu constă în a ne îndrepta privirea spre Francisc, ci în a-l privi pe Cristos cu ochii lui Francisc. Şi există un lucru care rămâne neschimbat de la Francisc până la noi şi care este deasupra tuturor schimbărilor istorice şi sociale: Duhul Domnului. Toată viaţa Sărăcuţului, dacă o analizăm cât de cât, se desfăşoară cub călăuzirea Duhului Sfânt. Aproape orice capitol al vieţii sale se deschide cu următoarea precizare: „Francisc, inspirat de Duhul Sfânt, a mers, a spus, a făcut…”.
Cu ocazia aniversării celui de-al XVI-lea centenar al Conciliului ecumenic constantinopolitan I – Conciliu care a definit divinitatea Sfântului Duh -, Sf. Părinte Ioan-Paul al II-lea a scris: „Întreaga operă de reînoire a Bisericii, pe care Conciliul Vatican al II-lea a propus-o şi început-o în mod providenţial … nu se poate realiza decât în Duhul Sfânt, adică cu ajutorul luminii şi tăriei sale”. Cuvintele de mai sus sunt valabile mai mult ca niciodată, mai ales pentru reînoirea Ordinelor călugăreşti. (…)
Primul Capitol al Rogojinilor s-a deschis în ziua de Rusalii a anului 1221; s-a intonat solemn imnul Veni Creator, care făcea de acum parte din Liturghia de Rusalii. Acest imn, compus în veacul al IX-lea, a însoţit Biserica în orice mare eveniment desfăşurat de-a lungul celui de-al II-lea mileniu creştin: orice conciliu ecumenic, orice sinod, oricare nou an sau veac a început cu acest cânt; toţi sfinţii care au trăit în aceste zece veacuri l-au cântat şi au pecetluit cuvintele acestuia cu amprenta evlaviei şi iubirii lor faţă de Sfântul Duh.
Cu acelaşi imn invocăm şi noi astăzi prezenta aceluiaşi Duh printre noi şi asupra acestui nou Capitol al Rogojinilor. Vino, Duhule Creator! Înfăptuieşte iar minunea pe care ai făcut-o la începutul lumii. Atunci pământul era gol, pustiu iar întunericul stăpânea şi tăinuia haosul, însă atunci când Tu ai început să pluteşti peste el, haosul s-a transformat în cosmos (cfr. Gen. 1, 1-2), adică în ceva frumos, plăcut, armonios. Şi noi pătimim din cauza golului din noi, trăim neputinţa de a ne da o înfăţişare şi un suflu nou. Vino, pluteşte asupra noastră; transformă haosul nostru personal şi colectiv într-o nouă armonie, în „ceva frumos pentru Dumnezeu” şi pentru Biserică.
Săvârşeşte din nou minunea oaselor uscate care prind din nou viaţă, se ridică de la pământ şi se transformă într-o mare mulţime (cfr. Ez. 37, 1 şi urm.). Însă noi nu vom mai implora împreună cu Ezechiel: „Duhule Sfânt, suflă din cele patru vânturi”, ca şi cum nu am şti de unde suflă Duhul Sfânt. În săptămâna pascală exclamăm: „Duhule Sfinte, vino din coasta străpunsă a lui Isus pe Cruce! Vino din suflul Celui Înviat!”.

*
* *

Să pornim de la Cristos, asemenea lui Francisc

Discursul Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, adresat membrilor Familiei Franciscane participanţi la „Capitolul Rogojinilor”.

Dragi fraţi şi surori ai Familiei Franciscane!
Cu multă bucurie vă spun bine aţi venit tuturor, în această fericită şi istorică ocazie care v-a reunit împreună: a opta aniversare a aprobării „Protoregulei” Sf. Francisc de către Papa Inocenţiu al III-lea. Au trecut de atunci 800 de ani, iar acea mână de fraţi a devenit o mulţime imensă, răspândită pe întreaga faţă a pământului şi reprezentată astăzi, aici, de fiecare dintre voi în mod vrednic. În zilele ce s-au scurs, v-aţi dat întâlnire la Assisi pentru ceeace voi aţi dorit să se cheme şi să fie „Capitolul rogojinilor”, unde să retrăiţi originile voastre. Iar la sfârşitul acestei extraordinare experienţe, aţi venit cu toţii la „Domnul Papă”, cum s-ar fi exprimat seraficul vostru Întemeietor. Vă salut pe toţi din inimă: pe Fraţii Minori din cele trei ascultări, călăuziţi de către cei trei Miniştri Generali, cărora le mulţumesc în persoana Pr. Jose Rodriguez Carballo, pentru binevoitoarele sale cuvinte; membrilor celui de-al III-lea Ordin, cu Ministrul lor General; călugăriţelor franciscane şi membrilor istitutelor Franciscane şi Surorilor Clarise, pe care le ştiu prezente spirital şi care constituie cel de-al II-lea ordin. Sunt bucuros deasemeni să-i întâmpin aici pe câţiva episopi franciscani; în mod special pe episcopul din Assisi, Mons. Domenico Sorrentino, care reprezintă Biserica assisiană, patria lui Francisc şi a Clarei, iar din punct de vedere spirital, patria tuturor franciscanilor. Ştim cu toţii cât de importantă a fost pentru Francisc legătura cu episcopul de atunci din Assisi, Guido, care i-a recunoscut carisma şi l-a susţinut. Guido a fost acela care l-a prezentat Cardinalului Giovanni di San Paolo, care mai apoi l-a condus la Papă, favorizând în acelaşi timp aprobarea Regulei. Carismă şi Instituţie sunt întotdeauna complementare pentru edificarea Bisericii.

Voi sunteţi un dar preţios pentru poporul lui Dumnezeu.
Ce pot să vă spun, dragi prieteni? Mai înainte de toate doresc să mă unesc în a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru toată calea pe care v-a învrednicit să o străbateţi, copleşindu-vă cu harurile sale. Iar ca Păstor al întregii Biserci, vreau să-i mulţumesc pentru preţiosul prinos care sunteţi voi înşişvă pentru întregul popor creştin. Din micul pârâiaş izvorât de la poalele muntelui Subasio, s-a format un fluviu care a adus o contribuţie remarcabilă la răspândirea universală a Evangheliei. Totul a început de la convertirea lui Francisc, care, după exemplul lui Isus, „s-a despuiat pe sine” (cfr. Fil. 2, 7) şi, luând-o ca soţie pe „Domniţa Sărăcie”, a devenit mărturisitor şi vestitor al Tatălui care este în Ceruri. Sărăcuţului i se pot asocia în mod indiscutabil unele dintre expresiile pe care Apostlul Paul şi le-a atribuit, expresii pe care îmi place să le reamintesc în acest An Paulin: „Am fost răstignit cu Cristos şi nu mai traiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Iar această viaţă pe care o trăiesc în trupul meu, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a consemnat pe sine însuşi pentru mine” (Gal. 2, 19-20). Şi iarăşi: „De acum înainte, nimeni să nu mă mai hărţuiască: eu port în trupul meu stigmatele lui Isus” (Gal. 6, 17). Francisc străbate în mod desăvârşit calea trasată de Paul şi poate afirma cu adevărat că „pentru mine a trăi înseamnă Cristos” (Fil. 1, 21). A experimentat puterea harului divin şi s-a transformat dintr-un mort într-un înviat. Toate bogăţiile sale anterioare, toate motivele de mândrie şi toate aspiraţiile sale, toate îşi pierd valoarea, se transformă într-un „nimic” din momentul întâlnirii sale cu Cristos cel răstignit şi înviat (cfr. Fil. 3, 7-11). A abandona totul devine în acest moment ceva mai mult decât necesar, tocmai pentru a exprima îmbelşugarea harului primit. Iar acesta este atât de mare cu cât despuierea este totală, însă care oricum nu este suficientă doar ea; este nevoie ca întreaga viaţă să fie trăită „conform sfintei Evanghelii” (2 Test, 14; FF 116).

Francisc, asemenea Domnului Cristos.
Aici ne apropiem de ceeace cu siguranţă constituie tema centrală al întâlnirii noastre, pe care aş defini-o astfel: Evanghelia ca regulă de viaţă. „Regula şi viaţa fraţilor minori este aceasta, adică să trăiască pe deplin Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”: astfel scrie Francisc la începutul Regulii bolate (Rb. 1, 1; FF 75). El s-a înţeles şi s-a împlinit pe sine însuşi doar în lumina Evangheliei. Aceasta este atracţia sa. Aceasta este nepieritoarea sa actualitate. Tommaso da Celano ne arată că Sărăcuţul „îl avea tot timpul în inimă pe Isus. Isus pe buze, Isus în auz, Isus în privire, Isus în lucrarea mâinilor, Isus în toate mădularele trupului său…De multe ori, mergând pe cale, medita şi cânta lui Isus, uitând că se afla în călătorie şi se oprea pentru a invita toate creaturile să-i aducă laudă lui Isus” (1 Cel. II, 9, 115; FF 115). Astfel, Sărăcuţul s-a transformat într-o Evanghelie vie, capabilă să atragă la Cristos bărbaţi şi femei din toate timpurile, mai ales pe cei tineri, căci aceşti preferă radicalitatea jumătăţilor de măsură. Episcopul de Assisi, Guido, iar mai apoi Papa Inocenţiu al III-lea, au recunoscut în inspiraţia lui Francisc şi a primilor săi confraţi autenticitatea evanghelică şi au ştiut să încurajeze acea dăruire, având în vedere şi binele Bisericii.
În mâinile episopului Romei.
Ne vine pe buze o cugetare firească: Francisc ar fi putut şi să nu meargă la Papă. Multe grupuri şi mişcări religioase se formau în timpul acela, unele chiar în opoziţie cu Biserica sau cel puţin fără a cere aprobarea acesteia. În mod sigur, o atitudine polemică faţă de Ierarhia Bisericii i-ar fi adus lui Francisc un număr mare de susţinători. Însă el s-a gândit imediat să încredinţeze Episcopului Romei, succesorul lui Petru, calea aleasă de el şi de primii săi confraţi. Acest fapt dezvăluie autenticul său spirit eclezial. Iar acel mic (ca număr) „noi” construit împreună cu primii săi confraţi, el l-a văzut încă de la început ca parte componentă a al acelui mare „noi” al Bisericii universale. Iar Papa a recunoscut acest lucru şi l-a apreciat. Căci şi Papa, din partea sa, ar fi putut să nu aprobe intenţiile de viaţă ale lui Francisc. Mai mult, putem să ne imaginăm foarte bine că printre colaboratorii lui Inocenţiu al III-lea să fi fost unii care să-l fi sfătuit în acest sens, temându-se – de ce nu? – că acel mic grup de fraţi să nu fi fost asemenea altor grupuri ereticale şi pauperiste din acel timp. Însă Pontiful Roman, bine informat de către Episcopul din Assisi şi de către Cardinalul Giovanni di San Paolo, a ştiut să discearnă iniţiativa Duhului Sfânt acceptând, binecuvântând şi încurajând mica comunitate a „fraţilor minori”.

Pe urmele Seraficului Părinte.
Dragi fraţi şi surori, au trecut opt veacuri de atunci, iar astăzi aţi voit să reînoiţi gestul Întemeietorului vostru. Cu toţii sunteţi fii şi moştenitori ai acelor origini. Al acelei „seminţe bune” care a fost Francisc şi care, la rândul lui, s-a conformat „bobului de grâu” care este Domnul Isus, mort şi înviat pentru a aduce rod bogat (cfr. In. 12, 24). Sfinţii ne împărtăşesc rodnicia neistovită a lui Cristos. Asemenea lui Francisc şi Clarei de Assisi, şi voi străduiţi-vă să urmaţi întotdeauna aceeaşi logică: să pierdeţi propria viaţă în favoarea cauzei lui Isus şi a Evangheliei sale, pentru a vă mântui şi a vă face vrednici de roade îmbelşugate. În timp ce îl lăudaţi şi îi mulţumiţi Domnului, care v-a chemat să faceţi parte din o aşa mare şi frumoasă „familie”, rămâneţi în ascultarea a ceea ce Duhul Sfânt spune astăzi fiecăreia dintre componentele acestei mari familii, pentru a continua să vestiţi cu înflăcărare Împărăţia lui Dumnezeu, asemenea Seraficului Părinte. Fiecare frate şi fiecare soră să păstreze pentru totdeauna şi întodeauna un suflet contemplativ, simplu şi plin de bucurie: să porniţi întodeauna de la Cristos, aşa cum Francisc a avut ca punct de plecare privirea Răstignitului de la Sfântul Damian şi întâlnirea cu leprosul, pentru a ajunge apoi să vadă chipul lui Cristos în toţi cei care se aflau în suferinţă şi să dăruiască tuturor pacea sa. Fiţi martori ai „frumuseţii” lui Dumnezeu, pe care Francisc a ştiut să o cânte contemplând minunăţiile Zidirii divine atunci când i s-a cântat Celui Preaînalt: „Tu eşti splendoare!” (Laudă Dumnezeului celui Preaînalt, 4. 6; FF 261).

Repară casa Domnului.
Preaiubiţilor, ultimul cuvânt pe care vreau să vi-l adresez este acelaşi pe care Cel Înviat l-a adresat discipolilor: „Mergeţi!” (cfr. Mt. 28, 19; Mc. 16, 15). Mergeţi şi continuaţi să „reparaţi casa” Domnului Isus Cristos, Biserica. Zilele trecute, cutremurul care a lovit regiunea Abruzzo a ruinat multe biserici, iar voi din Assisi ştiţi foarte bine ce vrea să însemne aceasta. Însă mai este şi o altfel de „ruină”, cu mult mai gravă: aceea a persoanelor şi a comunităţilor! Asemenea lui Francisc, începeţi de la voi înşivă. Suntem noi în primul rând casa pe care Dumnezeu vrea să o repare. Iar dacă veţi fi capabili să vă reînoiţi conform spiritului evanghelic, veţi putea continua să-i ajutaţi pe Păstorii Bisericii să desăvârşească în frumuseţe chipul Miresei lui Cristos. Aceasta aşteaptă Papa, astăzi ca şi la începuturi, de la voi. Mulţumesc că aţi venit! Acum, mergeţi şi duceţi tuturor pacea şi iubirea lui Cristos Mântuitorul. Maria Preacurata, „Fecioară devenită Biserică” (cfr. Salut către Sfânta Fecioară Maria, 1; FF 259) să vă însoţească întotdeauna. Şi să vă susţină şi Binecuvântarea Apostolică pe care o împart din inimă tuturor celor prezenţi aici, ca şi întregii Familii Franciscane.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.