Scrisoarea Ministrului General despre Formarea Initiala: Sa reaprindem flacara carismei noastre

Dragi fraţi

1. În Scrisoarea program de la începutul mandatului , la al treilea punct, anunţam decizia Definitorului General «de a constitui Consiliul Internaţional al Formării» care să i se alăture Oficiului General al Formării. Aceasta pentru «a permite să avem o viziune la zi despre ceea ce se întâmplă în formare, fie privitor la formarea iniţială cât şi la formarea permanentă» . Decizia s-a maturizat fie în urma Capitolului general din 2006 fie ţinând cont de primele experienţe pe care Definitoriul general le-a avut în contactul direct cu diferitele Circumscripţii. După primul an de însărcinare ca Ministru general şi ca Definitori, ne-am pus această întrebare: „De ce anume are mai multă nevoie Ordinul nostru în acest moment? „Răspunsul unanim a fost: „de formare”. De aceea am voit să sprijinim şi să incrementăm angajamentul avut până în prezent în acest sector şi am decis să reînnoim Oficiul General al Formării , care în complexitatea şi în diferitele articulări intenţionează să îndeplinească cele prescrise de Constituţii la numărul 24. Oficiul General al Formării este prezidat de un Definitor general, în calitate de însoţitor şi punct natural de legătură între OGF şi guvernul Ordinului. Secretariatul General al Formării, constituit actualmente din patru confraţi din zone diferite , are îndatorirea de a colabora direct cu Ministrul general şi cu Definitoriul său în tot ceea ce priveşte formarea (iniţială, specială şi permanentă). Are sarcina de reflecţie şi de proiectare, dar şi un rol executiv. Acest organism central al Curiei generale este de o importanţă fundamentală pentru viaţa Ordinului; dorim din suflet ca acţiunea sa, după scopurile prevăzute de Constituţii, să se dezvolte tot mai mult şi să fie tot mai incisivă în beneficiul întregii noastre Fraternităţi. În sfârşit Consiliul Internaţional al Formării colaborează cu Secretariatul General ca organism de consultare şi de verificare.
2. În această scrisoare a mea mă voi opri îndeosebi asupra unor provocări ce se evidenţiază în cadrul formării iniţiale, chiar dacă este mai mult decât evident faptul că expunerea ar putea fi lărgită fără probleme şi la formarea specială şi cea permanentă . De fapt, când, din vreo parte, apare vreun element de fragilitate, putem fi siguri că are legătură cu o serie de fenomene care ating şi restul organismului. Incertitudinile pe care putem să le întâlnim în drumul formării iniţiale nu sunt altceva decât o resfrângere de incertitudini simţite la nivelul trăirii zilnice din viaţa fraţilor. Când perceperea carismei devine incertă, aceasta fără îndoială se va resfrânge pe planul introducerii la viaţa noastră. Este evident atunci că trebuie făcute anumite alegeri. Ca şi Definitoriu general am ales să intrăm în tematică prin uşa formării iniţiale. Suntem conştienţi că nu se va putea analiza în mod cu totul adecvat un aspect al formării fără să le atingem pe celelalte. Sunt unii care afirmă că criza formării iniţiale este datorată esenţial crizei formării permanente. Lipsind o cale serioasă de adecvare tot mai strânsă la valorile vieţii fraterne evanghelice, avem puţin de spus şi tot mai puţin de cerut de la cei care încep drumul iniţial. Acest lucru este cu siguranţă adevărat. Alţii, în schimb, afirmă că criza este îndeosebi a formatorilor, care nu ştiu prea bine cum să-şi desfăşoare însărcinarea şi adesea dedică mai mult timp activităţilor decât formării . Din orice parte am începe discursul întrebările pe care mi le pun sunt: asupra căror aspecte va trebui să insistăm pentru a preîntâmpina tendinţele problematice pe care le voi arăta peste puţin? De asemenea, în ce fel trebuie structurată formarea iniţială, încât candidatul la viaţa noastră să descopere, şi prin trudă, frumuseţea inerentă dăruirii totale de sine?
3. Ordinul nostru trăieşte o trecere istorică încărcată de consecinţe privitoare la înfăţişarea pe care o va asuma în viitor. Mai mult de jumătate din numărul fraţilor trăiesc în emisfera de sud a planetei noastre. Faptul că astăzi 72% din novici aparţin de Circumscripţiile din emisfera de sud, ne spune că va fi o incrementare progresivă a numărului de fraţi în această parte a lumii. Aceasta este cu siguranţă o provocare pentru toţi, însă, în acelaşi timp, este o invitaţie să incrementăm în Ordin dialogul privitor la carisma de la origini şi modalităţile pentru a le trăi şi realiza în condiţii mereu noi. Munca pentru reînnoirea Constituţiilor noastre constituie o ocazie formidabilă pentru a începe şi aprofunda un dialog intercultural care are la bază transmiterea carismei noastre de Fraţi Minori Capucini.

1. Unele urgenţe de moment

4. Această scrisoare pleacă şi de la un factor mai circumstanţial decât cele spuse până la acest punct. Intenţionez să vă fac părtaşi de unele preocupări pe care le am în suflet şi care sunt întemeiate pe date observabile. Voi încerca să le enumăr pe scurt, conştient că este vorba de tendinţe. Considerându-le acum pot fi văzute în dimensiunea lor reală, evitând îngrijorări inutile. Va fi de datoria Instituţiilor pe care le-am citat mai sus să vină cu alte informaţii şi să elaboreze propuneri concrete pentru a actualiza pe deplin carisma capucină în prezent şi în viitorul apropiat. Este nevoie înainte de toate să reaprindem flacăra carismei noastre, amintindu-ne de faptul că Francisc ne-a voit fraţi minori şi în proiectul său de viaţă a făcut instituţional abstracţie de conotaţiile clericală şi laicală, ca trăsături constitutive, ale membrilor Ordinului.
5. Dar să revenim la urgenţele la care mă refeream şi pe care mi se pare că le surprind în unele părţi ale Ordinului. Vizitele la diferitele Circumscripţii, prezidarea Capitolelor, consfătuirea cu Definitorii generali asupra a ceea ce întâlnesc, dar şi studierea relaţiilor de la jumătatea trieniului, reprezintă un imagine clară a ceea ce Ordinul trăieşte la diferite niveluri.

1.1 Ce este cu spiritul misionar?

6. O primă observaţie este cu privire la scăderea disponibilităţii de a fi trimişi în misiune pentru prima evanghelizare sau în locuri marcate de situaţii dificile din motive economice, sociale şi politice. În mod repetat Ordinul nostru este trimis de Păstorii Bisericilor locale să-şi asume responsabilitatea locurilor unde este necesară o primă evanghelizare sau unde este nevoie de consolidarea a ceea ce s-a făcut cu puţine decenii înainte. Trebuie să constat că se trudeşte mult pentru a adera la aceste cereri, şi aceasta şi din partea Circumscripţiilor care au un număr bun de vocaţii. Cele mai mari dificultăţi sunt datorate faptului că acest gen de angajare necesită mari sacrificii şi cere stabilirea în locuri de regulă lipsite de acele structuri de comunicare cu care ne-am obişnuit aproape peste tot (acces la internet, etc.). Mă îngrijorează faptul că mulţi se concentrează îndeosebi asupra ceea ce ar putea să le lipsească personal, în timp ce sunt date uitării cu uşurinţă persoanele care nu cunosc încă Evanghelia, sau care au nevoie să fie însoţite în drumul lor de integrare a valorilor creştine. Aş putea cita mai multe cazuri unde se vede această trudă de a merge în teritorii sărace şi uneori periculoase. Mulţumesc cerului, am întâlnit tineri disponibili să plece a doua zi după propunere, spre provocări noi şi exigente. Nu vreau nici să uit de fraţii care de atâta timp îşi dedică viaţa misiunilor.
Rezistenţa la angajare acolo unde condiţiile de viaţă sunt dificile, trebuie citită pe fundalul unui element caracterizant al carismei noastre capucine: prompţi la a merge acolo unde nimeni nu este dispus să meargă, prompţi la a lăsa ermitajul pentru a presta ajutorul propriu şi necondiţionat faţă de cei care suferă de boli incurabile sau la cei care nu au primit prima vestire a credinţei. Este parte integrantă a carismei noastre să ne asumăm angajamente misionare în fraternitate şi să promovăm pretutindeni spiritul fratern, implicând persoanele spre a înfrunta şi spre a rezolva împreună provocările ce ne stau în faţă .

1.2 Misiunea cere timp îndelungat

7. O altă notă observată este cea privitoare la timpul consacrat prezenţei misionare. Sunt Circumscripţii care au spus „da”-ul lor pentru a fi prezenţi într-o ţară sau într-un teritoriu de „misiune”, însă se regăsesc în situaţia de a cerşi sau uneori de a lupta cu fraţii care au fost destinaţi deoarece deseori timpul de permanenţă se reduce la trei ani sau la puţin mai mult. Alţi fraţi fac să depindă disponibilitatea de a merge în misiune de promisiunea de a urma apoi studii superioare. Să ne întrebăm: cum vom putea cunoaşte o cultură pe deplin dacă nu acordăm timp pentru a învăţa şi a aprofunda limba locală? Cum vom putea iubi populaţiile nouă încredinţate dacă, cu mintea şi cu inima, suntem deja în altă parte? Există cu adevărat pericolul să introducem obedienţa la condiţional: „Sunt dispus să fac ceea ce îmi ceri, cu condiţia ca să nu dureze mai mult de atât!” Şi în aceste cazuri nu trebuie să uităm exemplul acelor fraţi care de ani trăiesc în contexte foarte diferite de cele de origine şi sunt disponibili să continue slujirea lor până la moarte. Circumscripţiile care trimit fraţi în alte ţări încredinţându-le însărcinări de primă evanghelizare sau de susţinere a bisericilor locale, trebuie să se angajeze să-i susţină corespunzător pentru a se simţi singuri şi lăsaţi în voia sorţii.

1.3 A avea în inimă un proiect pentru propriul popor

8. Observ în candidaţii tinerelor Circumscripţii o dorinţă puternică ca într-o bună zi să debarce pe malurile Circumscripţiilor din nord, pentru a rămâne definitiv. Unii consideră că numai pentru simplul fapt „că s-au făcut” capucini au dobândit dreptul de a putea accede mai apoi la o specializare de tip universitar. Este evident că nu putem susţine o astfel de ordine a lucrurilor, riscând să devenim o agenţie de promovare socială. Ordinul nu este împotriva garantării unei formări adecvate celor care sunt destinaţi formării, învăţământului sau celor destinaţi altor servicii pentru fraternitate. Dacă nu ne facem purtătorii unui proiect global care să tindă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de credinţă ale unor popoare întregi, devenim cu uşurinţă victime ale egoismului de grup. Nu ne „facem fraţi” numai pentru noi înşine, şi nici „mă fac frate” pentru a avea acces la un standard mai bun de viaţă, ci pentru a trăi carisma noastră fraternă şi pentru a o mărturisi în mijlocul unui anumit popor, acolo unde suntem născuţi sau unde am mers prin inspiraţia divină şi cu meritul sfintei obedienţe, mereu prin împărtăşirea condiţiilor sociale ale poporului umil şi ale săracilor locului. Iar dacă suntem trimişi la studii superioare este pentru ca persoanele care ne vor fi încredinţate să poată trage folos. Altfel ce sens are?

1.4 Trecerea de la proiecte personale la proiecte fraterne

9. În Circumscripţii, unde vocaţiile sunt mai puţin numeroase şi candidaţii au adesea vârstă adultă, observ tendinţa puternică la a considera alegerea vieţii noastre îndeosebi sub aspectul autorealizării. Pericolul este ca fiecare să aibă înăuntrul său propriul proiect personal de realizat fără a ţine cont de cel al fraternităţii. Astfel se întâmplă că aspectul personal este exasperat şi accentuat într-un mod cu totul individual şi narcisist. Cine îmbrăţişează forma noastră de viaţă trebuie călăuzit să conştientizeze reala formă de viaţă la care a renunţat, numai aşa va putea în mod conştient să şi-o asume şi să o exercite pe cea nouă. Încredinţarea făcută fraternităţii, pronunţată în momentul Profesiuni Sfaturilor evanghelice, cere un adevărat şi propriu drum de decentrare, o trecere de la proiectul personal la cel fratern. În acest context trebuie luate în discuţie şi acele idealizări ale carismei noastre care constituie o scuză pentru a nu accepta fraternitatea reală, cea a fraţilor pe care Domnul de fapt ni i-a dat, ci pe cea pe care noi o voim. Cine ajunge la noi după ce a trecut printr-un proces de convertire, adesea, dacă timpii de însoţire nu sunt adecvaţi şi îndeajuns de lungi, tinde să retrogradeze în forme şi viziuni necorespunzătoare cu idealul nostru de viaţă. Atunci, alegerea vieţii noastre, devine o trambulină sau o platformă pentru ceva ce ne este profund străin. Acest fapt este posibil deoarece o parte din noi înşine nu ştie clar ceea ce vrea, sau şi pentru că lipseşte curajul de a atenţiona un frate care pare că a îmbrăţişat forma noastră de viaţă foarte superficial.

1.5 Fraţii să lucreze

10. Ici colo apare un refuz net faţă de munca manuală şi domestică. Avem mulţi angajaţi şi ne obişnuim încă din primii ani ai formării să ne lăsăm serviţi în toate. Unii o fac spre a se putea dedica pe deplin muncii pastorale pe când alţii pentru că sunt angajaţi în studiu. În acest caz cea care suferă major este viaţa fraternă, deoarece ne mulţumim să ne rugăm şi să consumăm hrana împreună, însă tot restul este lăsat altora. Mulţi angajaţi fac foarte dificilă şi necesara redimensionare a prezenţelor noastre şi, datorită angajaţilor-salariaţi, considerăm că putem face faţă şi cu un număr foarte redus de fraţi. Ceea ce se distruge şi moare este deci mărturia de fraternitate. Ce ne facem cu repetatele indicaţii ale CPO şi cu celelalte documente ale Ordinului despre care îndeamnă ca fiecare frate să-şi asume o parte a treburilor din casă?

2. Care este scopul ultim al alegerii noastre de viaţă?

2.1 O viaţă dăruită

11. Care este idealul nostru de viaţă, dacă nu acela al dăruiri totale şi necondiţionate de noi înşine lui Dumnezeu şi omenirii întregi? Să ne întrebăm cu sinceritate: ce dă sens alegerii noastre de viaţă? În formula de profesiune spunem: „Deoarece Domnul m-a inspirat să urmez mai îndeaproape Evanghelia pe urmele Domnului nostru Isus Cristos… fac vot lui Dumnezeu şi … mă încredinţez cu toată inima acestei Fraternităţi”. Ceea ce contează şi caracterizează alegerea noastră de viaţă este dăruirea totală şi necondiţionată de sine. Ce sens are să vorbim de consacrare, dacă apoi punem condiţii şi ne rezervăm spaţii de timp şi de loc asupra cărora nimeni nu are drept de control? Eu cred că, respectând viaţa interioară a fiecăruia, fraternitatea poate şi trebuie să ceară fiecărui frate să trăiască în profunzime ceea ce a promis. Cele trei voturi îmbrăţişează toate sferele vieţii noastre, deoarece ating aspectul liberei realizări de sine (ascultarea), al proprietăţii (fără nimic propriu) şi al vieţii afective (castitatea). Consacrarea înseamnă că am pus deoparte, nu numai o parte, rezervată lui Dumnezeu şi fraţilor, ci întreaga noastră viaţă.

2.2 A merge pe urmele Fiului său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos

12. Sfântul Francisc nu a încetat să ne arate în urmarea lui Cristos, umil şi sărac, drumul pentru a ajunge la Dumnezeul cel Preaînalt, Unul şi Întreit . Conformându-ne cu Cel, care deşi fiind bogat, s-a nimicit pe sine pentru a asuma condiţia de slujitor (cf. Fil 2,7), înseamnă a avea în vedere ceea ce Domnul afirmă de sine: „Nu am venit ca să fiu slujit, ci ca să slujesc şi să-mi dau viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45). Îmi vin în minte cuvintele Sfântului Pius de Pietrelcina, care afirma că sub cruce se învaţă iubirea. Drumul autorealizării creştine trece printr-un proces de golire: „cine îşi pierde propria viaţă pentru numele meu şi pentru Evanghelie acela o va găsi” (Mc 8,35). Ne amintim şi de acea afirmaţie puternică, conform căreia nu este iubire mai mare decât aceasta ca cineva să-şi dea propria viaţă pentru cel pe care îl iubeşte (cf. In 15,13). A îmbrăţişa viaţa evanghelică înseamnă a creşte în dimensiunea unei iubirii capabile de dăruire, înseamnă a învăţa să iubim fără a ne da înapoi.

2.3 După exemplul lui Francisc

13. Aşadar, una din valorile de urmat este tocmai cea a disponibilităţii, chiar şi atunci când ne costă, amintindu-ne de cele scrise de Sfântul Francisc în Scrisoarea către întregul Ordin: „Nimic, aşadar, să nu reţineţi din voi pentru voi, pentru ca în totalitate să vă primească cel care în totalitate vouă vi se oferă” .
În preajma celebrărilor pentru al Optulea centenar al confirmării Primei Reguli de către Papa Inocenţiu al III-lea, amintim cum a ajuns Francisc la această alegere de viaţă, după un drum lung care l-a dus la o adevărată şi proprie decentrare. Dacă la început evita leproşii deoarece îi provocau repulsie şi rămânea neclintit în sentimentele sale de aversiune, mai apoi, graţie intervenţiei lui Dumnezeu, i-a întâlnit şi a fost milostiv cu ei . În el s-a produs o transformare care l-a deschis la trei sute şaizeci de grade: în totalitate pentru Dumnezeu şi pentru fraţi. Nu se ajunge la a nu reţine nimic pentru sine, dacă nu se trece printr-un proces de profundă şi, uneori, de dureroasă transformare. Aşadar, viaţa noastră devine frumoasă şi cu sens plecând chiar de la această dimensiune de dar necondiţionat, dimensiune pe care suntem chemaţi să o asumăm în mod conştient.
Ţin să subliniez că nu lipsesc cei care continuă să dea mărturia lor de fidelitate plină de solicitudine faţă de persoanele încredinţate lor, trăind în condiţii foarte dificile. Am întâlnit tineri care mi-au spus: „Ministre, noi suntem gata să plecăm spre o misiune pe care tu o vei indica”! Reforma capucină se caracterizează prin acea radicalitate de care vorbeam mai sus şi pe care Biserica însăşi nu a evitat să ne-o amintească: să mergem acolo unde nimeni nu este dispus să meargă şi să o facem cu bucurie . Numai o inimă care iubeşte şi care vrea binele fratelui şi a surorii, care sunt abandonaţi, este capabilă să facă aceasta.

3. Care sunt valorile de transmis noilor generaţii de capucini?

14. Pentru a înţelege în profunzime dimensiunea dăruirii necondiţionate de sine, iniţierea la viaţa noastră trebuie să se cimenteze în transmiterea determinatelor valori şi trebuie să se întrebe asupra modalităţii şi duratei acestei transmiteri. Drumul formativ cere, de asemenea, o punctu-ală verificare a ceea ce s-a transmis. Şi nu are sens să vorbim de transmiterea valorilor centrale ale vieţii noastre, dacă, în acelaşi timp, nu se simte puternic nevoia de a repeta necesitatea întrupării aceloraşi valori în viaţa cotidiană a fiecărei fraternităţi şi a fiecărui frate în parte. Nu există ceva mai needucativ decât lipsa de coerenţă din partea formatorilor iar, pe de o parte, toţi suntem chemaţi să fim formatori, dacă nu altfel cel puţin prin exemplul nostru. Acesta este un câmp unde nu este posibil să asumăm o poziţie neutră: ori suntem formatori ori devenim deformatori!

3.1 Alegerea vieţii fraterne în minoritate

15. Scopul ultim al alegerii noastre de viaţă este consacrarea, dăruirea de noi înşine. Fiecare gest şi fiecare act dobândeşte semnificaţie plecând de la consacrarea de noi înşine. Trebuie adăugat că este o modalitatea de neînlocuit în felul nostru de a o realiza. Este vorba de identitatea fraternă minoritică, moştenire preţioasă a Sfântului Francisc. Acest aspect a fost mult aprofundat în aceste ultime decenii şi s-au făcut demersuri pe lângă Autoritatea Bisericii pentru a avea recunoaşterea carismei noastre aşa cum ne-a lăsat-o Sfântul Francisc. Cine alege viaţa noastră, alege în primul rând să devină frate minor. Aceasta este alegerea fundamentală şi care este mai presus de orice specificare succesivă. În Ordinul întemeiat de Sfântul Francisc nu sunt categorii, sunt fraţi şi este fratele. În consecinţă viaţa fraternă şi capacitatea de relaţionare cu fiecare fără deosebire, trebuie să aibă întâietate în drumul nostru cotidian. Predecesorii mei au scris pagini dense cu privire la acest argument şi CPO (cf. I,20-22; II,22; IV,14.22; VII,7) de mai multe ori au pus în lumină acelaşi aspect. Totuşi, practica o confirmă, Ordinul este încă puternic proiectat să favorizeze în primul rând formarea fraţilor orientaţi spre ordinele sacre. În formarea iniţială, îndeosebi în perioada postnoviciatului, inserare a studiilor filosofice şi teologice, privilegiază de fapt alegerea clericală. Suntem un Ordin de fraţi după „revelaţia” făcută de Domnul Fratelui Francisc, care i-a dăruit fraţi şi i-a arătat că trebuie sa trăiască după forma sfintei Evanghelii . De aceea Constituţiile noastre afirmă: „A trăi împreună, între noi, ca fraţi minori, este elementul primordial al vocaţiei franciscane. De aceea viaţa fraternă trebuie să fie mereu şi pretutindeni exigenţa fundamentală a procesului formativ” (Const. 23, 4).

3.2 Dimensiunea contemplativă

16. Sfântul Francisc atribuie drumul său de convertire şi începutul noii fraternităţi evanghelice minoritice intervenţiei lui Dumnezeu. De aceea nu va înceta niciodată să-i restituie lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine, printr-o rugăciune care asumă îndeosebi conotaţiile de laudă, cinste, binecuvântare, mulţumire, slavă. Iar Francisc nu oboseşte să-i invite pe fraţii săi să facă la fel, lărgind invitaţia tuturor popoarelor, guvernanţilor, tuturor creaturilor. Îl sălăşluieşte conştiinţa unei iubiri care îl atinge în orice moment al existenţei sale şi pentru aceasta caută mereu forme noi pentru a proclama şi pentru a stimula să facă la fel pe tot mai mulţi bărbaţi şi femei. Lauda naşte din contemplaţie, din oprirea îndelungată în meditarea marilor evenimente ale istoriei mântuirii. Astfel se explică eruperea sa în afirmaţia entuziastă: „Tu eşti totul, Tu eşti bogăţia şi suficienţa noastră!” .
Reforma capucină a pornit de la dorinţa profundă de întoarcere în ermitaje, locuri retrase, care să favorizeze raportul direct cu Dumnezeu. Constituţiile noastre, încă din primele pagini, ne invită „să dăm prioritate vieţii de rugăciune, îndeosebi celei contemplative” (Const. 4,3). A sta îndelung în prezenţa lui Dumnezeu, dăruindu-i timp şi afecte, nu a împiedicat, ci a făcut mai vie capacitatea de a percepe suferinţele altora; iar fraţii, când se ivea necesitatea unui ajutor concret, nu interpuneau nici un obstacol, ci cu elan erau la dispoziţia celor nevoiaşi, fără reţinere. Mă întreb dacă reticenţele care se observă în câmpul misionar nu se nasc din ofilirea în Ordin a dimensiunii contemplative. Cine contemplă un Dumnezeu care ni se dăruieşte întrutotul nouă, un Dumnezeu fericit chiar în gestul de dăruire , nu poate rămâne indiferent şi nu poate rămâne cu braţele încrucişate. De la o viaţă de rugăciune pe jumătate nu se poate naşte decât o slujire pe jumătate, fragilă, care se dă înapoi la primul obstacol întâlnit de-a lungul drumului.
17. „Primatul duhului şi al vieţii de rugăciune să fie pus în act fie de fraternităţi, fie de fiecare frate, oriunde s-ar afla, aşa cum este cerut de cuvintele şi exemplul sfântului Francisc şi de autentica tradiţie capucină” (Const. 53,1). Adesea ne mulţumim că am participat la rugăciunea fraternităţii, că am recitat breviarul chiar şi singuri, fără să ne îngrijim să facem un pas ulterior, acela de a dobândi duhul rugăciunii. Acesta din urmă nu poate răsări decât pe un teren de interiorizare cultivat cu răbdare. Cum să reuşim dacă petrecem ore şi ore consumând fără deosebire ceea ce ne este oferit de mijloacele de comunicare? Este de negândit să reuşim fără capacitatea de renunţare şi fără să ne fie limpede care sunt priorităţile vieţii noastre.

3.3 Alături de săraci

18. Constituţiile noastre nu încetează să repete două aspecte fundamentale ale alegerii vieţii noastre de viaţă franciscană în sărăcie: „să cultivăm sărăcia radicală, atât personală cât şi comunitară, împreună cu spiritul de minoritate” (Const. 4,3). În paragraful următor citim: „În timp ce menţinem între noi un raport familial ca fraţi, să ne împărtăşim cu bucurie viaţa cu săracii, cu cei slabi şi bolnavi şi să păzim particularitatea noastră de fraţi ai poporului” (Const. 4,4).
Cele afirmate de Constituţii sunt evident reflexia voinţei Sfântului Francisc exprimată cu multă tărie în unele pasaje din Regula neconfirmată: „Toţi fraţii să se angajeze să urmeze umilinţa şi sărăcia Domnului nostru Isus Cristos, şi să-şi amintească că nimic altceva nu ne este permis să avem, din toată lumea, aşa cum spune apostolul, decât numai hrană şi îmbrăcăminte, şi cu acestea trebuie să ne mulţumim”. Şi imediat Francisc adaugă: „şi trebuie să fie bucuroşi atunci când trăiesc printre persoane neînsemnate şi dispreţuite, printre săraci şi slabi, printre infirmi şi leproşi şi printre cerşetorii de pe stradă . Cuvintele sale sunt dictate de experienţa personală întrucât a învăţat pe propria piele ce înseamnă aproprierea de leproşi şi a fi milostiv cu ei . „Identificându-ne cu experienţa lui Francisc, să mergem spre ’leproşii’ timpului nostru angajându-ne să fim ’milostivi’ cu ei” (CPO VII,2a). Rar săracii sunt comozi şi este natural să simţim în noi dorinţa de a-i evita, de a ne comporta ca preotul şi levitul din Evanghelie (cf. Lc 10). Pentru aceasta suntem chemaţi la un drum lung de convertire pentru a învăţa să devenim tovarăşii lor de drum şi pentru a le uşura suferinţele. Dacă în mintea noastră se înfiripează grija de a evita pe cât posibil orice prezenţă sau companie a celor săraci şi abandonaţi ai timpului nostru şi ai societăţii în care trăim, atunci trebuie să ne întrebăm serios cu ce drept continuăm să purtăm numele de «fraţi minori»?

3.4 Carisma reînnoiri continue

19. Obiectivul primar şi preţios al formării „este promovarea fraţilor şi a fraternităţilor în aşa fel încât viaţa noastră să fie din zi în zi cât mai conformă cu sfânta Evanghelie şi cu spiritul franciscan, după exigenţele timpurilor şi ale locurilor” (Const. 2,1). Această afirmaţie generală a Constituţiilor noastre îmbrăţişează atât timpul formării iniţiale cât şi al celei specifice şi al celei permanente. Un drum care presupune un parcurs de creştere. Textul Constituţiilor vorbeşte apoi de «formare integrală» subliniind că întreaga persoană este implicată. Noi capucinii suntem născuţi ca o mişcare de reformă, cu o puternică exigenţă de radicalitate, de aceea preocuparea reînnoiri continue ar trebui în mod simplu să facă parte din ADN-ul nostru! Constituţiile noastre nu lasă nici un dubiu privitor la acestea atunci când afirmă: „aşadar noi trebuie să ne reînnoim continuu pentru a putea oferi o mărturie clară despre un asemenea mod de viaţă” (Const. 15,1). Câţi dintre noi sunt conştienţi de faptul că Constituţiile noastre conţin un capitol întreg, al şaptelea, care are ca titlu: „Viaţa de pocăinţă a fraţilor”? Este conţinut aici unul dintre valorile tipice ale reformei noastre, cea a austerităţii. „Spiritul de pocăinţă într-o viaţă austeră este caracteristica Ordinului nostru; de fapt, după exemplul lui Cristos şi al sfântului Francisc, am ales o viaţă strâmtorată” (Const. 101,5). La ce punct se află alegerea căi strâmte, dacă ne plângem îndată ce ne lipseşte ceva sau atunci când nu este imediat satisfăcută dorinţa de a avea vreun obiect sofisticat? Al VII-lea CPO cere tuturor fraternităţilor să se angajeze „într-o sinceră revizuire a stilului de viaţă punctând spre o efectivă solidaritate, evitând risipe inutile, folosirea exagerată a maşinilor şi a altor mijloace ale tehnologiei moderne, interogându-ne dacă efectiv ceea ce posedăm este esenţial pentru misiunea care derivă din carisma noastră” (VII CPO, 26).

4. În ce mod să transmitem aceste valori în timpul formării iniţiale?

20. Obiectivele formării iniţiale sunt formulate în mod clar şi integral de Constituţiile noastre la nr. 25, unde se spune ca să fie iniţiaţi progresiv candidaţi la viaţa franciscană evanghelică, călăuziţi fiind de formatori. Integralitatea acestui proces de iniţiere este expusă mai apoi la fel ca şi fiecare etapă: postulandat, noviciat şi postnoviciat. Aceasta comportă o deschidere continuă şi generoasă, spre Dumnezeu, spre fraternitate şi spre lumea întreagă. Dacă obiectivul final al formării iniţiale este acela al dăruirii de sine generoase şi necondiţionate în urmarea lui Cristos pe urmele lui Francisc, fiecare etapă trebuie în principal să folosească la aceasta. Unde se observă că sunt probleme în obţinerea acestui rezultat este necesar să revizuim şi să refacem modalităţile pentru a ajunge la acel spirit de disponibilitate totală. Trebuie amintit, încă o dată şi ca principiu general, necesitatea de a avea un itinerar educativ egal pentru toţi candidaţii de-a lungul celor trei etape ale formării iniţiale.
21. Doresc să clarific reflecţia mea deoarece mă tem că, îndată ce se vorbeşte de modificările care trebuie aduse la unele parcursuri formative, îndeosebi atunci când se atinge etapa postnoviciatului, ne pierdem într-o lungă şi inutilă dezbatere asupra faptului dacă această etapă trebuie sau nu să prevadă studiile de filozofie în vederea teologiei. Miezul problemei nu este acesta, ci mai degrabă acela de a identifica formula care ne permite mai bine să atingem obiectivul formulat mai sus: o disponibilitate totală. Referinţa primară şi a acestei etape trebuie să fie aceea a consacrării religioase şi a profesiuni la viaţa noastră, şi nu aceea de pregătire la desfăşurarea de îndatoriri şi/sau ministere specifice.
22. Nu este aici cazul să inventăm ceva nou, ci simplu să repetăm şi să punem în lumină cele care sunt propuse de Constituţiile noastre. De fapt, sunt unele elemente care au fost introduse în mod conştient, dar a căror importanţă nu a fost încă înţeleasă. Mă refer îndeosebi la faptul că atunci când Constituţiile vorbesc de formare iniţială se foloseşte categoria de iniţiere.

4.1 Un drum de iniţiere

23. Constituţiile noastre deosebesc trei etape în drumul formativ care trebuie să cuprindă întreaga noastră viaţă: iniţierea la viaţa noastră, formarea specială şi formarea permanentă. Iniţierea este orientată la consacrarea religioasă după specificitatea formei noastre de viaţă şi la progresiva inserare în fraternitatea noastră prin postulandat, noviciat şi postnoviciat (Const. 27). Iniţierea la viaţa noastră este în funcţie de faptul de a fi frate, pe când formarea specială se pune în funcţie de activitatea fraţilor. Cu formarea specială sau specifică Constituţiile înţeleg parcursul de pregătire la viaţa apostolică pe care fiecare dintre noi este chemat să o desfăşoare fie în ministerul hirotonit, fie printr-o activitate profesională, în mod variat înţeleasă.
Termenul iniţiere a fost introdus în Constituţiile din 1968 şi a fost ales deliberat în analogie cu «iniţierea creştină». Aceasta înseamnă că accentul principal în drumul formativ este pus pe transmiterea şi însuşirea progresivă a valorilor şi a atitudinilor fundamentale ale vieţii noastre, valori pe care le-am evidenţiat mai sus, chiar dacă pe scurt. În centrul preocupării formatorilor nu trebuie să fie observarea a cât cunoaşte candidatul privitor la forma noastră de viaţă, cu toate referinţele istorice a cazului, ci mai degrabă ce şi-a însuşit. Drumul formativ comportă în mod necesar un drum de transformare sau o conformare la un model de viaţă care ne este propus de însuşi Cristos şi de Sfântul Francisc. Carisma franciscană capucină nu este ceva abstract: sunt persoanele care o încarnează. Câţi dintre noi au îmbrăţişat această viaţă pentru că au întâlnit un frate care i-a impresionat profund! De acolo s-a născut dorinţa de a îmbrăţişa aceeaşi formă de viaţă. Acestea nu se întâmplă într-o singură zi, dar necesită o cale de parcurs în mod progresiv şi unde este necesar să ne lăsăm călăuziţi. Iată de ce dimensiunea de iniţiere a formării iniţiale trebuie aprofundată ulterior: trebuie să elaborăm o viziune integrală a drumului de propus în vederea atingerii unei solide conformări la carisma noastră. Trebuie trasate modalităţile acestui drum progresiv, în aşa fel încât diferiţii agenţi ai formării, miniştrii şi formatorii însărcinaţi cu diferitele etape ale formării iniţiale, să dispună de referinţe valide şi sigure pentru a desfăşura slujirea lor.
24. Formatorului îi revine o mare responsabilitate. Provocarea pe care o are în faţă sa nu este un lucru mic şi trebuie considerată din punct de vedere al frumuseţii unui astfel de parcurs. În fond este vorba să introducă pe cineva într-o formă de viaţă care a fost îmbrăţişată personal şi în care se simte fericit. Formatorul este chemat să exercite o adevărată şi proprie paternitate psihică şi spirituală, favorizând drumul de creştere, lăsând fiecăruia timp pentru asimilare şi de maturizare, intervenind când este nevoie de îndreptat drumul şi pentru a lansa candidatul spre o etapă nouă. Este vorba în mod necesar de un parcurs progresiv pe care trebuie să-l propună, celui care a pornit pe acest drum, cu provocări graduale. Formarea trebuie să fie configurată în aşa fel încât să consimtă o reală creştere în maturizare afectivă, în credinţa «adultă» şi în interiorizarea valorilor. Iniţierea are cu sine şi aspectul experenţial, momente în care fratele în formare este confruntat în mod concret cu diferitele aspecte ale valorilor despre care se vorbea. Nu voi uita niciodată cât a fost de îmbogăţitoare pentru mine luna în care am fost trimis să trăiesc cu boschetarii din oraşul Züric în timpul formării mele iniţiale. Pe moment credeam că nu voi reuşi, deoarece lipsea ambientul senin şi protejat al conventului, totuşi am învăţat să văd săracul nu sub mantia romantismului, ci ca o persoană în grave dificultăţi şi deseori atins în toate dimensiunile fiinţei sale. Mulţumesc formatorilor mei de atunci că ne-au pregătit să trăim această experienţă şi apoi ne-au ajutat să conştientizăm drumul făcut. În acest sens drumul formativ trebuie să asume conotaţiile unui adevărat şi propriu proces şi trebuie evitată orice formă de fragmentare.
25. Pentru formatorii diferitelor etape este important să se poată folosi de sprijinul fraternităţii care să se simtă implicată şi împreună responsabilă în procesul formării. Datoria iniţierii şi a formării iniţiale specifică este a întregii fraternităţi. Este aşadar datoria Ministrului să presteze o deosebită atenţie atunci când se formează fraternităţile în care au loc etapele drumului de iniţiere la viaţa noastră. Mi se pare util să atenţionez Miniştri să urmărească cu multă atenţie şi consideraţie toate persoanele angajate în drumul formativ iniţial.
26. Legislaţia noastră ne indică trei etape precise de iniţiere la viaţa noastră: postulandat, noviciat, postnoviciat. Fiecare dintre ele urmează un obiectiv care constituie apoi baza pe care să se construiască următoarea etapă. Obiectivul rămâne cel al profesiuni perpetue, consacrarea generoasă a întregii vieţi lui Dumnezeu în Ordin. Decizia de a înfăptui acest pas trebuie să izvorască dintr-o frecventare asiduă a Misterului iubirii lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos. Ea nu poate fi decât răspunsul generos pe care cel chemat simte nevoia să-l dea Celui care dintotdeauna l-a precedat într-un act de iubire generoasă şi necondiţionată. Aceasta înseamnă că drumul formativ a asumat, în mod concret şi progresiv, caracteristica unui drum mistagogic. Mă întreb dacă uneori, în faţa continuelor amânări ale deciziei de a emite profesiunea perpetuă, nu se ascunde faptul că fratele a rămas fundamental centrat pe sine, incapabil să-l vadă pe Cristos care nouă ni s-a dăruit în plinătatea gestului său de iubire. Teama de a pierde ceva, orizonturi ale vieţii care nu vor putea fi scandate deoarece alegerea care îmi este cerută este definitivă, revelează, încă o dată, alipirea de sine, lipsa trecerii de la eu la tu-ul lui Cristos. Multiplele defecţiuni în perioada profesiunii temporare ar putea găsi o raţiune profundă în faptul că în acest timp drumul iniţierii suferă o puternică lovitură de oprire şi prioritatea este dată dobândirii materiilor propedeutice ale teologiei. Nu este îndeajuns să introducem câteva luni (sau chiar un an) înainte de profesiunea perpetuă pentru a relua drumul mistagogic. Fragmentarea nu poate da decât roade problematice şi imature.

4.2 Însoţire personalizată

27. Drumul iniţierii este o propunere făcută tuturor candidaţilor la viaţa noastră în diferitele etape ale drumului formativ iniţial. Totuşi, ea cere să fie asistată de o însoţire personalizată, deoarece modul de a primi şi integra cele propuse, variază de la individ la individ. Acestea sunt valabile atât pentru candidaţi care vin la noi deja adulţi, cât şi pentru cei tineri. Cine alege viaţa noastră, este chemat să lase în urma sa întreaga realitate a afectelor şi a realizărilor pentru a le îmbrăţişa pe cele noi, nu mereu, numaidecât congeniale. Trecerea pe care am descris-o poate şi să nu se realizeze, chiar dacă în aparenţă candidatul poate da impresia că s-a adecvat la toate comportamentele lui cerute. Însoţirea personală permite candidatului să ia act de provocările prezente la fiecare pas care îi este propus de formator, de a-şi da seama că o adaptare pur exterioară nu va putea niciodată să-l facă fericit. Învaţă de asemenea să identifice dificultăţile mai greu de depăşit pentru el, însă învaţă să se cunoască mai bine şi să guste în profunzimea de sine frumuseţea drumului care îi este propus. Este indispensabil să devină conştient de ceea ce vrea să facă cu viaţa sa în faţa chemării pe care Domnul i-a adresat-o.
28. Drumul formativ cere de asemenea ca să se facă unele verificări punctuale asupra drumului parcurs de fiecare candidat. Însoţirea îi va permite să ia act de survenita interiorizare a valorilor proclamate şi de a constata dacă marchează deja viaţa sa, alegerile sale, modul său de a gândi şi de a acţiona. Integrarea şi consolidarea noilor valori cere un drum răbdător, lent, progresiv. De aceea nu ne putem mulţumi de faptul că cineva a devenit un bun executor a ceea ce îi este propus. Faptul de a tempera cu exactitate tot ceea ce este cerut nu revelează în mod necesar ceea ce se află în inima candidatului la viaţa noastră. În aceasta găsesc absolut genial ceea ce ne-a lăsat Sfântul Francisc când vorbeşte de ascultarea caritativă. Aceasta revoluţionează complet discursul şi permite un salt calitativ de mare relief. A asculta deseori înseamnă simplu a urma un ordin şi aceasta o pot face şi fără a adera lăuntric la ceea ce îmi este cerut. În cel mai bun caz ader şi o fac săvârşind un act de încredere în cel care mi-a cerut un lucru. Din pasiv devin activ! Îmi însuşesc ceea ce în primul moment îmi apărea ca o ingerinţă provenită din exterior. Însă Francisc, în a III-a Admonestare, explică intenţia sa pe care şi Constituţiile noastre o reiau şi o structurează bine (Const. 164-167), propunându-ne un tip de ascultare care depăşeşte pe cea simplă executantă pentru a asuma conotaţiile de iniţiativă personală . Nu aştept ca să mi se ceară ceva, însă, tocmai pentru că sunt atent la nevoile pe care le întâlnesc, îmi asum iniţiativă şi ies în faţă. Devin propunător în relaţiile cu fiecare frate şi cu fraternitatea întreagă. Sunt unii care nu-şi asumă niciodată vreo iniţiativă de frica de a nu greşii sau de a suporta consecinţele. Aceasta este foarte periculos deoarece înseamnă că cineva creşte numai sub semnul fricii. Este îndeajuns să ne gândim la parabola talanţilor aşa cum ne-o descrie Luca (cf. Lc 19). Sigur trebuie să ne întrebăm atunci când un candidat nu manifestă nici un interes particular pentru istoria noastră, pentru fraţi sau pentru operele unei Circumscripţii. Va fi prezent fizic, însă nimeni nu ştie unde este inima lui!
29. În primul rând este de datoria formatorului responsabil al unei etape specifice să însoţească candidatul în drumul de integrare a valorilor semnificative ale formei noastre proprii de viaţă. Îi revine lui să propună scopul de atins şi modalităţile drumului pentru a le îndeplini. Cu toate acestea el este mai mult decât un observator neutru, deoarece implică persoana sa şi alegerea sa de viaţă în misiunea delicată care i-a fost încredinţată. Convins de bunătatea formei noastre de viaţă, nu se teme să-i propună fratelui pe care îl însoţeşte provocări noi în vederea scopului de urmat. Dacă îi stă la inimă creşterea candidatului, nu va renunţa, dacă va fi necesar, să-l interpeleze şi să-l facă să iasă din toropeală sa. Aşa cum am spus mai sus, formatorul este chemat să exercite o paternitate, deoarece îndatorirea sa stă în promovarea şi creşterea umană şi spirituală a tânărului care îi este încredinţat. În acest sens mi se pare că este vorba de o îndatorire fascinantă şi de mare responsabilitate. Astăzi multora le este teamă să-şi asume o astfel de îndatorire. Teama lor nu este datorată numai faptului că ei se consideră insuficient de pregătiţi pentru o astfel de însărcinare, ci poate mai mult pentru distanţa cuprinsă între ei şi restul fraternităţii. Incertitudinea formatorului, de cele mai multe ori, nu este decât un reflex al întregii fraternităţi. Nu este îndeajuns să dobândeşti o competenţă de tip profesional dacă fraternitatea în sine pare că a pierdut busola şi traversează o profundă criză de identitate. În acest sens formatorul nu poate suplini lacunele întregului grup. Cu acestea vreau să spun că criza formatorilor este mereu şi criza unei fraternităţi întregi. Trebuie să facem mai mult pentru a îmbunătăţi pregătirea specifică a formatorilor, dotându-i cu instrumente umane şi spirituale adecvate, totuşi acestea nu este îndeajuns. Responsabililor diferitelor Circumscripţii vreau să le amintesc până la ce punct este importantă formarea permanentă înţeleasă ca drum de reînnoire continuă a vieţii noastre. În acest sens mi se pare întrutotul evident că multe dintre dificultăţile pe care le întâlnim pe planul formării iniţiale nu sunt altceva decât reflexia unei crize care se trăieşte pe un alt plan. De aici ar trebui să se nască conştiinţa că suntem toţi în faţa unei provocări ample şi că este o responsabilitate care îi implică pe toţi. Nu îmi este frică de fraţii care afirmă că Ordinul trece printr-o criză de identitate, însă de cei care, resemnaţi, au abandonat orice căutare şi nu se preocupă deloc să se îndrepte spre orizonturi noi. Trebuie să avem faţă de formatori o mare recunoştinţă şi întregul Ordin trebuie să se simtă angajat să-i sprijine creând condiţii ca să-şi poată desfăşura în seninătate munca lor.

5. Momentele drumului formativ iniţial – câteva note

30. A duce un candidat la profesiunea perpetua, verificând că s-a produs o progresivă asimilare a valorilor noastre şi că este de acum în măsură să-şi pună viaţa dar şi eventualele alegeri plecând de la consacrarea sa lui Dumnezeu în fraternitatea noastră, cere, pe lângă modalităţile prezentate deja în mod amplu, şi timpul necesar pentru ca acestea să se întâmple. În mod înţelept Constituţiile noastre au prevăzut trei etape cu durata minimă de 5 sau 6 ani: postulandat, noviciat şi postnoviciat. Realitatea a devenit foarte complexă, iar astăzi nu putem să nu diferenţiem discursul privitor la durata necesară pentru a actualiza drumul formării iniţiale. Încă o dată această scrisoare nu intenţionează să analizeze toată problematica şi dificultăţile care se prezintă de-a lungul acestui drum, însă doresc să pun în lumină unele problematici şi să indic unele puncte cruciale, unde Ordinul este chemat să ia decizii care să orienteze diferit drumul.

5.1 Postulandatul
31. Intrând în meritul parcursului formativ iniţial al Ordinului, trebuie să ţinem cont de două note fundamentale: sunt unele arii geografice, îndeosebi cele din nord, unde cel care vine la noi este la o vârstă adultă şi are în urma sa un drum al vieţii şi de căutare destul de lung, pe când în altele, este vorba îndeosebi de cele din sud, este în vigoare un curriculum de tip seminarial, unde tinerii se apropie de viaţa noastră chiar înainte de a împlini vârsta două zeci de ani. Din diferite motive, în amândouă cazurile, se simte necesitatea de a prelungi perioada care precede noviciatul. În nord, mulţi candidaţi vin la noi după o experienţă de convertire după ce pentru un timp îndelungat au lăsat orice practică religioasă, de aceea se simte nevoia presantă a unui parcurs catehetic adecvat şi a unei integrări progresive a valorilor religioase de bază. În sud, din cauza vârstei foarte tinere a candidaţilor, se simte necesitatea de a favoriza procesul de maturizare care permite apoi să se facă alegeri conştiente şi responsabile. Iată de ce unele Circumscripţii, mă refer îndeosebi la cele din India, au prevăzut pe lângă timpul de aspirandat, doi ani de postulandat, plus un an de prenoviciat. Din motive diferite necesitatea de a prelungi timpul care precede noviciatul pare să fie o exigenţă comună tuturor Circumscripţiilor din Ordin. Alegerea de a intensifica această perioadă prin propunerile formative este pe cât se poate de lăudabilă şi necesară. Toată această fază trebuie dedicată în principal discernământului vocaţional şi cine cere să fie admis la noviciat trebuie să fie în măsură şi pe deplin conştient de ceea ce cere. Unele Circumscripţii, cu intenţia de a prelungi perioada de discernământ şi pentru a favoriza o maturizare sănătoasă înainte de intrarea în noviciat, au ales să anticipeze studiul filozofiei în timpul perioadei de postulandat. Să ne întrebăm în mod simplu dacă nu este mai oportun să urmăm acelaşi scop aplicând şi aprofundând cele propuse de Constituţiile noastre pentru această primă etapă a formării iniţiale?

5.2 Noviciatul

32. Noviciatul pare să fie etapa care dă mai puţine probleme. În mod decisiv este etapa cea mai protejată de legislaţia Bisericii. Pe durata acestei perioade candidaţi sunt iniţiaţi mai intens la viaţa noastră şi fac o mai experienţă profundă (Const. 29). Acolo unde noviciatul este în comun cu mai multe Circumscripţii, se ivesc unele dificultăţi privitoare la planificarea mai mult sau mai puţin rigidă. În general, pericolul mi se pare că este acela al unei excesive idealizări a acestei etape, motiv pentru care putem gândi că acest an este suficient pentru a pune bazele pentru toată viaţa care urmează. Deduc acestea din faptul că în multe locuri perioada care urmează, cea a postnoviciatului, este consacrată în primul rând studiilor academice, neglijând dimensiunea de iniţiere a acestei etape formative. Acesta este un nod care cere o reflecţie profundă din partea tuturor. Acestei reflecţii vor trebui să-i urmeze, înainte sau după, şi decizii adecvate.

5.3 Postnoviciatul

33. Este acum important să ne îndreptăm atenţia către etapa postnoviciatului. De ani aceasta este etapa cea mai controversată şi care ridică cele mai multe întrebări. Poate am făcut din noviciat un mit, motiv pentru care etapa succesivă apare foarte palidă fie în conţinut, cât şi în modalităţi. Postnoviciatul trebuie considerat în primul rând ca timp în care valorile primite în timpul noviciatului trebuie aprofundate şi integrate în viaţa fiecărui frate cu profesiune temporară în condiţiile cotidianităţii. De fapt, nimeni nu va fi admis la profesiunea perpetuă, dacă aceste valori, pe lângă faptul de a le fi integrat, nu vor fi consolidate, astfel încât fiecare candidat să dea suficientă garanţie că poate trăi cu angajare şi seninătate voturile sale. Viaţa noastră, trăită cu coerenţă, este izvor de bucurie şi de seninătate! Nu ne putem lipsi în a verifica dacă valorile propuse fac parte în mod efectiv din viaţa profesului temporar. Aceasta ia timp şi cere modalităţi formative corespunzătoare. Ţinta rămâne aceea a consacrării definitive şi a consolidării unei atitudini de disponibilitate necondiţionată faţă de fraternitate spre binele şi pentru creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu.
34. Tratând acest argument, pericolul imediat este acela de a ne pierde într-o sterilă diatribă privitoare la modalităţile de structurare a acestei perioade. De fapt nu este atât de discutat dacă în timpul postnoviciatului trebuie făcute studiile sau nu. Merge de la sine, şi nimeni nu o contestă, că şi postulandatul şi noviciatul sunt perioade de studiu. Trebuie să fie şi postnoviciatul. Totuşi trebuie să ne întrebăm: ce fel de studii să se facă în timpul postnoviciatului? Constituţiile noastre nu exclud studiul pe durata acestei perioade şi ele prevăd ca: „Fraţii, după capacitatea şi harul lor, să se dedice unui studiu cât mai profund al Sfintei Scripturi, al teologiei spirituale, al liturgiei, al istoriei şi spiritualităţii Ordinului şi să exercite felurite forme de apostolat şi muncă, chiar casnică. O astfel de formare să se facă mereu ţinând cont de viaţa şi maturizarea progresivă a persoanei” (Const. 30,3). Este evident că tipul de studiu prevăzut de legislaţia noastră tinde în primul rând la a întări introducerea la viaţa consacrată şi la aprofundarea diferitelor aspecte ale carismei noastre. Pe de altă parte în paragraful precedent, Constituţiile afirmă că „viaţa evanghelică fraternă ocupă primul loc şi în timpul postnoviciatului” fapt pentru care „să i se acorde prioritate. Prin urmare, să se dea aceeaşi formare religioasă tuturor fraţilor, iar durata şi modalitatea să fie stabilite de Ministrul provincial cu consensul Definitorului” (Const. 30,2). Al IV-lea CPO ne vorbeşte în aceşti termeni: „este perioada de aprofundare şi de maturizare a angajării asumate la prima profesiune şi pregăteşte fraţii la profesiunea solemnă ca o alegere definitivă a vieţii evanghelice” (CPO IV, 67). Aceste texte vorbesc de studiu şi aprofundare finalizate la alegerea definitivă a vieţii noastre, nu vorbesc de formarea specială finalizată la obţinerea ordinelor sacre (cf. Const. 39). Să nu uităm că accentul este pus pe faptul că această formare este destinată tuturor fraţilor întrucât sunt fraţi; ceea ce semnifică că această finalitate stă la baza şi înaintea iniţierii la forma noastră de viaţă, şi indiferent de alegerea pentru sau nu a ordinelor sacre. De fapt însă, pe cât termenul «postnoviciat» este de uz comun în Ordin, el pare să fie înţeles în primul rând ca o nouă denumire a ceea ce era odată numit Studentat filosofic-teologic sau Seminar.
35. Din cele expuse privitor la tendinţele care îngrijorează, valorile de transmis şi modalităţile şi durata pentru a le face, cred că argumentul central al întregii discuţii nu poate fi acela dacă trebuie sau nu să se prevadă studii în perioada postnoviciatului, ci mai degrabă cel privitor la modalităţi şi durată care să permită mai mult promovarea unei progresive iniţieri la viaţa noastră şi la valorile care stau la bază. Şi nu este nici chestiunea diferitelor modele: experenţiale sau seminariale . Pentru aceasta trebuie să căutăm să fim foarte coerenţi, pentru că există pericolul să voim să atingem diferite obiective contemporan: de exemplu cel al pregătirii la profesiunea perpetuă şi cel a formării în vederea ordinelor sacre. Din păcate, nu ne dăm seama, că astfel se favorizează o lipsă de claritate, totul în detrimentul obiectivului primar de atins, şi anume: maturitatea afectivă, credinţa „matură” şi interiorizarea valorilor noastre, premise fundamentale pentru a accede la profesiunea perpetuă, iar, dacă se vrea, condiţie indispensabilă pentru a înfrunta studiul ştiinţific al filozofiei şi al teologiei cu exigenţele sale serioase şi care cere implicare.
La nr. 22 din al IV-lea CPO se afirmă: „Trebuie să deosebim precis formarea la preoţie sau la o profesie. În primii ani ai iniţierii, îndeosebi, formarea la viaţa noastră trebuie să aibă prioritatea absolută”. În cazurile unde programul postnoviciatului actualmente prevede şi introducerea formării speciale, trebuie evaluată planificarea sa şi de verificat până unde ea corespunde cu exigenţele de iniţiere la viaţa noastră în conformitate cu Constituţiile; îndeosebi este nevoie să creăm un program care să salveze efectiv referinţa primară la consacrarea religioasă şi la forma noastră de viaţă fraternă, asigurând de fapt şi întrutotul aceeaşi formare tuturor candidaţilor.
36. În faţa acelor tendinţe neliniştitoare pe care le-am subliniat la începutul scrisorii, trebuie să ne interogăm serios asupra drumului de întreprins pentru a atinge obiectivul: dăruirea totală, bucuroasă şi dezinteresată de sine a fiecărui candidat la viaţa noastră. Cu această scrisoare intenţionez să comunic tuturor fraţilor din Ordin ceea ce ne stă la inimă mie şi Definitoriului general pentru a pune în lumină dificultăţile momentului dar mai presus de toate pentru a implica Ordinul într-o reflecţie constructivă privitoare la modalităţile de atins, în condiţiile schimbate, a acelei disponibilităţi totale care mi se pare că este rodul cel mai frumos al fiecărui drum de consacrare. Sunt conştient că sunt Circumscripţii care cunosc alte tipuri de dificultăţi, diferite de cele menţionate mai sus, însă ceea ce este important este posibilitatea de a instaura un climat de schimb fratern asupra tematici atât de delicate, cea a formării iniţiale. Dialogul trebuie să fie mereu în lumina a ceea ce am promis şi spre care intenţionăm să călăuzim persoanele care cer să îmbrăţişeze forma noastră de viaţă. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi este ţinut să aibă vie carisma pe care ne-a lăsat-o Sfântul Francisc şi ceea ce reforma capucină a dezvoltat. Nu putem să ne mulţumim cu soluţii ieftine, eventual găsite făcând referinţă la criteriul de pluriformitate înţeles eronat. Formele pot fi diferite, însă sigur nu de joasă valoare!

6. Puncte fixe

37. Vrem să dialogăm cu voi toţi despre cum să îmbunătăţim parcursul formării iniţiale în interiorul Ordinului nostru. Aceasta nu înseamnă să redefinim totul de la capăt. Cele afirmate de Constituţii sunt valabile şi cer să fie realizate cu exactitate şi fidelitate: marea intuiţie a Ordinului privitor la iniţierea candidaţilor la viaţa noastră nu a fost încă înţeleasă şi nici îndeajuns aprofundată. În consecinţă, cu excepţia acomodărilor destul de marginale şi a expedientelor episodice, în general programarea formării iniţiale a rămas pe cât posibil cea tradiţională.
Oricum Constituţiile pot fi ulterior îmbogăţite şi perfecţionate. Chiar mai mult, privitor la unele aspecte ale formării, Constituţiile trebuie să fie integrate pentru ca Fraternitatea noastră să dezvolte mai mult sensul de comuniune şi de colaborare nu numai a Circumscripţiilor între ele, dar şi cu centrul Ordinului şi care să poată oferi întregii Fraternităţi orice posibilă contribuţie privitoare la iniţierea candidaţilor şi la formarea iniţială şi permanentă a fraţilor. Delicatul sector al formării constituie o provocare continuă pentru toţi; dacă pe de o parte ea cuprinde imediat responsabilitatea Miniştrilor din Circumscripţii, pe de altă parte, la fel de imediat, îl cheamă în cauză pe Ministrul general, care la acest nivel, împreună cu Definitoriul său, trebuie să asume un rol particular de animare şi de guvernare, de la care nu poate abdica, din moment ce formarea propriilor religioşi este o datorie-drept inalienabilă a fiecărui Institut.
38. Se simte apoi exigenţa de a înzestra Ordinul cu un Ratio formationis sau «Proiect formativ», în care să fie expuse obiectivele, programele şi itinerariile concrete ale întregului proces formativ al fraţilor. Înainte de a pune mâna la o astfel de lucrare şi ca supoziţie a ei, este necesar să se definească şi să se descrie cel puţin în linii mari specificul parcursului de iniţiere la viaţa noastră în cele trei etape: postulandat, noviciat şi postnoviciat. „Iniţierea la viaţa noastră”, considerată de Constituţii în analogie cu iniţierea creştină, implică concreta conturare a unui drum „catehumenal” care conduce la profesiunea perpetuă în Ordinul nostru.
Este la fel de necesar ca să fie mai bine definit tipul de formare specifică pentru fraţii care se pregătesc la ordinele sacre. Numai după această muncă preliminară va fi posibil să ne orientăm spre lucrarea Ratio formationis sau «Proiectul formativ» strict înţeles. Încă de pe acum angajăm Secretariatul General al Formării pentru ca, prin contribuţia „experţilor”, să ajute Ordinul să facă paşii necesari în această direcţie.
Iar fiecare Circumscripţie sau grupuri de Circumscripţii, aşa cum este prevăzut de Constituţii (Const. 24,7), trebuie să aibă un plan propriu formativ. Aceste instrumente proprii trebuie să fie coerente cu carisma noastră.
39. Doresc de asemenea să amintesc alte aspecte pe care Ordinul le-a dezvoltat în ultima perioadă şi care trebuie considerate ca «puncte fixe» şi de referinţă şi pentru viitor:
– Sunt Circumscripţii care au puţini candidaţi la viaţa noastră şi care au început un drum de colaborare cu alte Circumscripţii pentru a le garanta lor condiţii optime pentru drumul formativ. Este vorba de o alegere dreaptă şi înţeleaptă, pentru că astfel se permite fiecărui candidat să facă parcursul formativ împreună cu alţii şi să beneficieze de prezenţa unuia sau a mai multor formatori „liberi de orice însărcinare care ar putea împiedica grija şi călăuzirea aspiranţilor” (Const. 6,4). Nu este oportună întreruperea raportului de colaborare din simplul motiv că într-un an se dispune de un număr mai mare de candidaţi „proprii”. Ordinul nostru trebuie să se maturizeze mai mult pentru a face din colaborarea la toate nivelurile, şi nu numai în domeniu formativ, o valoare de urmat şi de întărit.
– Astăzi este limpede că drumul de iniţiere la viaţa noastră necesită o însoţire personalizată care să permită fiecărui frate să meargă cu uşurinţă şi să înfrunte acele aspecte care îl ating mai îndeaproape şi necesită o maturizare. Sunt Circumscripţii care dispun de mulţi tineri în formare şi au ales să aibă comunităţi de formare care să nu depăşească mai mult zece fraţi. Aceasta le permite să pună premisele unui drum de integrare fraternă foarte eficient şi să garanteze fiecăruia însoţirea necesară. Circumscripţiile sau grupuri de Circumscripţii care continuă, pe durata timpului de iniţiere, să aibă case de formare cu un număr considerabil de tineri în formare (20, 30, sau mai mulţi), sunt invitate să se întrebe serios şi să evalueze responsabil dacă în acest fel se garantează sigur, cu o reală însoţire personalizată, iniţierea la viaţa consacrată şi însuşirea vieţii fraterne. Pare evident că pentru a atinge obiectivele exprimate mai sus, numărul ridicat de candidaţi regrupaţi în aceeaşi fraternitate, cu siguranţă nu constituie o condiţie prielnică. Se poate căuta o soluţie punând accentul pe disciplină, totuşi aceasta nu poate fi comparată sic et simpliciter cu actul de formare!
– Postnoviciatul este faza de iniţiere în care se aprofundează şi se integrează valorile cunoscute în timpul noviciatului în vederea profesiunii perpetue. Pe lângă momentele de studiu prevăzute de Constituţiile noastre (Const. 30, 3), de realizat după modalităţile tipice iniţierii, este limpede că experienţele prelungite de viaţă alături de cei săraci, angajarea în pastorală, dedicarea muncilor domestice, muncii manuale şi rugăciunii contemplative, rămân momente formative de la care nu se poate renunţa. Este important că această dimensiune experenţială să nu rămână un episod ci să însoţească fratele în formare de-a lungul întregului itinerar al acestei etape specifice care intenţionează să ducă candidatul la profesiunea definitivă în viaţa noastră.
– Actualmente sunt cazuri unde pe timpul postnoviciatului candidaţii la viaţa noastră frecventează cursuri de formare iniţială specifică pe lângă Institute religioase externe. Astfel de situaţii trebuie în mod serios evaluate şi eventual revăzute la lumina semnificaţiei şi scopului postnoviciatului, cât şi a specialei sale identităţi în funcţie de viaţa religioasă a Ordinului nostru. În orice caz şi în astfel de situaţii trebuie să realizeze cele spuse mai sus pentru ca să se poată garanta în mod efectiv candidaţilor referinţe puternice în tot ceea ce priveşte carisma noastră franciscană capucină.

7. Concluzie

40. Sunt şi alte tematici pe care aşi fi dorit să le analizez cu voi în această scrisoare şi care stau la inima Definitoriului general actual în mod deosebit. Mă refer îndeosebi la tematicile legate de formarea iniţială specifică ca pregătire la viaţa apostolică în ministerul ordinat sau la o altă profesie, şi la formarea permanentă, la colaborarea între Circumscripţii ca valoare de promovat la toate nivelurile de formare cât şi în alte sfere ale vieţii noastre, în apostolat sau în proiectele caselor de rugăciune sau de primire. Va fi obiectul unei alte scrisori.
41. Ceea ce vreau să solicit este ca fiecare să se întrebe cui i-a încredinţat viaţa sa şi care este modul de a trăi propria consacrare. Este important să ne întrebăm pentru cine şi pentru care cauză sunt dispus să-mi dau viaţa! Reînnoind în noi focul sacru al vocaţiei noastre, sunt convins că vom reuşi şi să reînnoim liniile de propus pentru drumul formativ iniţial. Formarea iniţială nu poate fi numai o prerogativă a Superiorilor şi a formatorilor, ea ne priveşte pe toţi. În faţa ei nu putem lua distanţă sau asuma poziţii neutre. Totul va fi în dauna drumului formativ. Viaţa religioasă se trăieşte în timp, locuri şi culturi foarte diferite între ele. Nouă ne rămâne provocarea de a înfrunta aceste dimensiuni cu spiritul fratern şi într-un climat de comuniune. Vom ieşi cu toţii îmbogăţiţi! Fie ca Părintele şi fondatorul nostru, Sfântul Francisc, să binecuvânteze angajamentul nostru în acest sector!

Roma, 8 decembrie 2008, Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri
Fr. Mauro Jöhri
Ministru general O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.