Regelui care va veni, Domnului nostru, veniti cu toti sa ne-nchinam!

“Dumnezeule, care ne iubeşti atunci când nutrim în noi dorinţa de a ne bucura de dragostea ta, această simplă dorinţă este deja începutul unei credinţe foarte umile. Puţin câte puţin, în intimitatea sufletului nostru, se aprinde pâlpâirea unei flăcări. Aceasta poate fi fragilă, tremurătoare, dar este deja un început, poate că va arde pentru totdeauna”.
(Rugăciune – Fr. Roger Louis Schütz, întemeietorul Comunităţii ecumenice din Taizé)

Anul bisericesc începe cu Adventul, timpul aşteptării.
Pentru ce aceasta?
Pentru a ne dezvălui nouă înşine acea aspiraţie care sălăşluieşte în noi şi pentru a o înţelege: dorinţa de absolut, către care tindem cu toată fiinţa noastră, trup, suflet şi inteligenţă; setea de iubire care arde în fiecare dintre noi, de la pruncul din braţele mamei până la cel mai bătrân dintre noi şi pe care n-o poate ostoi pe deplin nici cea mai profundă virtute umană.
Această aşteptare, pe care o resimţim adesea ca pe o lipsă, ca pe un gol pe care vrem să-l umplem cu orice preţ, nu este o anomalie, ci face parte din fiinţa noastră, este o necesitate ontologică. Este un har divin care ne obligă să ne deschidem faţă de noi înşine, un har care orientează întreaga noastră fiinţă spre Dumnezeu.
Vă mai amintiţi celebra frază a sf. Augustin din Mărturisirile sale?
Să o recitim, căci merită:
„Târziu te-am iubit, Splendoare străveche şi totuşi atât de prezentă, târziu te-am iubit! Tu erai în lăuntrul meu, iar eu eram afară, te căutam pe acolo, răscolind gârbovit printre frumuseţile zidirii Tale. Tu erai cu mine, însă eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine făpturile Tale, care, dacă nu ar exista în Tine, n-ar exista deloc. Tu m-ai chemat, iar chemarea Ta a învins surzenia mea; ai strălucit, iar lumina Ta a străpuns orbirea mea; ai revărsat mireasma Ta, iar eu am respirat-o şi acum jinduiesc după Tine; te-am gustat, iar acum mi-e foame şi sete de Tine; m-ai atins, iar acum ard de dorinţă după pacea Ta” (Sf. Augustin, Mărturisiri, X, 27).
În acest timp liturgic, textele sfinte citite zilnic la Sfânta Jertfă, dar şi în celelalte momente de rugăciune ale zilei, ne arată pedagogia divină în pregătirea venirii Fiului său printre noi, prin lunga cale parcursă de poporul lui Israel din robia Egiptului spre Ţara promisă. Ceea ce este impresionant în Biblie este tocmai faptul că Sfânta Carte ne relatează despre povestea de iubire dintre Dumnezeu şi Umanitate, Creaţia Sa, începând cu prospeţimea primei iubiri, după care ies la iveală limitele şi infidelităţile Omului. Însă Dumnezeu nu osteneşte să-şi iubească Poporul, să-l caute pe căile rătăcirii, căci Biblia este istoria fidelităţii lui Dumnezeu: „Uită oare femeia de copilul său? Chiar dacă ar exista o astfel de femeie, Eu nu te voi uita nicicând!” (Is. 49, 15).
Lectura acestei lungi poveşti de dragoste poate trezi în noi începuturile unei înţelegeri, ale unei pătrunderi mai profunde a aspiraţiilor cele mai intime pe care le nutrim. De cele mai multe ori vrem Totul şi Imediat, fără a pricepe nicicum valoarea timpului necesar unei asimilări profunde şi corecte. Lectura Psalmilor ne poate deschide însă o altă perspectivă: „În mâinile Tale, Doamne, sunt zilele mele! (Ps. 31, 16).
A şti să aştepţi…
Doar A fi.
Pur şi simplu, Gratuit, Dezinteresat.
A Şti să ne punem în genunchi pentru a recunoaşte şi cu trupul că Dumnezeu acţionează altfel decât îşi poate imagina omul.
A Şti să ne întindem mâinile spre El, ca semn al acceptării acestui adevăr.
Dacă o vom face, răspunsul lui Dumnezeu ne va surprinde plăcut întotdeauna.
În pregătirea noastră pentru Sărbătorile de iarnă, Adventul ne pregăteşte în special pentru a-l primi pe El, Sărbătoarea sărbătorilor noastre.
Chiar dacă nu reuşim întotdeauna să ne exprimăm prin cuvinte dorinţele cele mai profunde, să ne aducem aminte că şi tăcerea, reculegerea, este o expresie (poate cea mai sinceră!) a deschiderii noastre faţă de Dumnezeu.
Ar trebui să ne amintim că şi Dumnezeu însuşi a venit la Betleem fără surle şi trâmbiţe, printre cele mai sărace, umile şi curate dintre creaturile sale. Doar corul îngerilor a cântat pentru păstori „Mărire întru cele de sus, iar pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă!”.
Şi tot aşa cum lunga istorie a mântuirii ce precede venirea lui Cristos printre oameni a fost preludiul acestui eveniment esenţial pentru poporul lui Dumnezeu, tot aşa şi Adventul din acest an şi din toţi anii, ne permite nouă, de fiecare dată când îl celebrăm cum se cuvine, să avem o deschidere progresivă în faţa prezenţei lui Cristos în noi, iar El va recunoaşte această aşteptare a noastră, tot aşa cum a recunoscut-o cândva pe aceea a lui Zaheu. Şi tot aşa cum i-a spus acestuia, ne-o spune şi nouă: „Astăzi trebuie să mă opresc în casa ta” (Lc. 19, 5).
Este o necesitate pentru Dumnezeu să se oprească printre noi, pentru fiecare dintre noi, pentru mine (mai ales), pentru tine…
Este o nouă şansă pentru fiecare dintre noi…
Decizia lui Zaheu, luată pe moment, în mod spontan, în acelaşi moment în care Isus l-a recunoscut ca pe un frate al său, ca pe unul ce avea nevoie de un sprijin pentru a se simţi cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu, ne arată o schimbare radicală de mentalitate, o schimbare de atitudine în ceea ce priveşte relaţia sa cu aproapele său: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!”(Lc. 19, 8). Poate că ar fi cazul să privim şi noi mai atent în jur, poate că ar fi cazul să prestăm mai multă atenţie şi Cuvântului divin ce se proclamă la Sfânta Jertfă, poate că ar fi cazul să ne dăm seama că lectura zilnică a unei pagini din Sfânta Carte este mai interesantă şi mai utilă decât lectura ziarelor sau vizionarea programelor TV…
Să lăsăm să se nască în noi bucuria lui Zaheu şi atunci şi inimile noastre, asemenea inimii acestuia, se vor deschide în faţa nevoilor altora. Zaheu a decis să dăruiască jumătate din averea sa săracilor, iar noi ştim că o mare parte a omenirii, o mare parte a semenilor noştri, năzuieşte astăzi după un minim de bunăstare materială, după un minim de dreptate, de pace…
În acest timp de aşteptare şi de pregătire pentru „Cel ce va veni”, vrem să facem şi noi mici gesturi de solidaritate? Iar aceasta să o facem mai ales în virtutea faptului că textele liturgice ce se citesc la Sfânta Jertfă pe timpul Adventului sunt, de asemeni, expresia unui fel de vis ce năzuieşte în fiecare dintre noi spre pacea universală: „şi va domni pacea până când nu se va secătui lumina lunii” (Ps. 72, 7); „pacea nu se va dispărea nicicând” (Is. 9, 6); aceste texte vorbesc despre un pământ în care „lupul va domni împreună cu mielul” şi nu va mai exista nici un fel de violenţă (Is. 11, 1-9).
Sunt texte poetice poate, însă ele trezesc (sau ar trebui să trezească) în noi ardoarea. Doar aşa putem vedea că „pacea pe pământ”, atât de cântată de îngeri şi atât de dorită de oameni, poate lăstări doar din împăcările dintre noi, din încrederea pe care ar trebui să ne-o regăsim unii în ceilalţi. Încrederea dintre oameni şi în oameni este ca un grăunte de muştar care creşte şi încet, încet, se transformă în marele copac al Împărăţiei lui Dumnezeu, peste care se extinde „o pace fără sfârşit”.
Încrederea în ceilalţi poate fi un umil început al păcii.
Depinde doar de bunăvoinţa noastră…
Şi dacă Adventul ne este propus tocmai pentru ne regăsi încrederea şi speranţa în noi înşine şi în ceilalţi?
Este, după părerea mea, o propunere divină care nu trebuie văzută ca un optimism facil şi ca o închidere a ochilor la realitatea zilnică, ci ca o expresie a acelei speranţe puternice ce este ancorată în Dumnezeu şi care ne va permite astăzi să trăim pe deplin un nou început, de data aceasta plin de sens, al vieţii noastre.
Să ne regăsim deci pe noi înşine, să reintrăm în noi înşine, asemenea Fiului rătăcitor, să spunem împreună cu acesta: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva Ta…”, pentru ca astfel să devenim vrednici de bucuria ce ne-o aduce venirea lui Isus printre noi şi pentru noi.
Să ne dăruiască Dumnezeu un Advent binecuvântat, plin de speranţă şi de împliniri, în aşteptarea acelui „Soare care răsare din înălţimi” care este Pruncul Isus, Soarele dreptăţii şi Lumina lumii!

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.