Pelerin al Credintei si al Sperantei

Gânduri la apropiata aniversare a morții
(2 aprilie 2005)
și la împlinirea a zece ani de la vizita Sfântului Părinte

Ioan Paul al II-lea în România
(7-9 mai 1999)

Așa s-a definit încă de la sosirea mult așteptată în România.
Atunci când a sărutat pământul din „grădina Maicii Domnului”, am simțit că sub buzele sale tremurânde înflorește și pentru noi floarea speranței.
L-am urmat pas cu pas în acele zile binecuvântate și am văzut cum se năruiesc ziduri de apărare construite pe nisipul mișcător al prejudecăților, am simțit cum curiozitatea oamenilor simpli, dar nu numai a lor, se transformă. Am simțit cum încrederea își încearcă aripile pentru a-și lua zborul.
Mai trecuseră până atunci pe la noi și alții, promițând marea cu sarea, iar in urma lor a rămas doar deziluzia și lehamitea. (Ca și după aceea, de altfel!).
Atunci însă nu a fost așa, nu putea fi așa.
Venise, așa cum avea să mărturisească în mod repetat pe timpul vizitei, „în numele Domnului”, ca „să aducă omagiu acestui pământ udat cu sângele martirilor străvechi și moderni”, „să venereze Chipul suferind al lui Cristos” sculptat în Biserica română, de orice rit și ascultare ar fi ea, un Chip care nu poate fi decât „chezășie de reînnoită speranță”.
Au fost acele puține zile pline de har dumnezeiesc, o primăvară a sufletului pentru poporul român, o înflorire a speranțelor sale.
Au trecut de atunci zece ani, iar pe acea mlădiță înmugurită în Piața Unirii și în Parcul Izvor, în dealul Mitropoliei și la „Sfântul Iosif”, în lacrimile de bucurie și de emoție ale cardinalului Todea, la mormântul cardinalului Iuliu Hossu și la mormintele celor morți cu speranța unui viitor mai bun cu doar zece ani mai înaintea acelor clipe binecuvântate, o mlădiță înmugurită mai ales în sufletele noastre, ale celor prezenți și ale celor ce n-au putut veni din diverse cauze, în sufletele tuturor românilor, o mlădiță pe care au început să se ivească, timid, primii vlăstari.
Până la rod însă mai era și mai este nevoie de timp, de deschidere și de curaj, așa cum de altfel el, Profetul, ne avertiza la plecare: „Această Românie este încredințată mâinilor voastre. Construiți-o împreună, cu îndrăzneală. Domnul v-o încredințează. Voi încredințați-vă Lui, știind că de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc” (Ps. 126/127,1).
Copleșiți de necazurile zilnice, poate că am uitat de acest adevăr.
Sau poate că ne-am lăsat prinși prea ușor în mrejele unor iluzii, însă nu aceasta este calea cea bună, căci iluziile se pierd în neant, iar prețul tot noi îl plătim …
Îl plătim uneori cu lacrimi, de cele mai multe ori îl plătim prin neîmplinirea viselor noastre cele mai frumoase și profunde, așa cum a fost și visul mărturisit și încredințat nouă înainte de despărțire:
„Evenimentul spiritual pe care l-am trăit (…) este o experiență de păstrat și de transmis, în speranța că noul mileniu ce se deschide în fața noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creștine și de descoperire a fraternității dintre popoare. Acesta este visul pe care îl port cu mine în timp ce las acest iubit pământ.
Aș vrea să încredințez acest vis vouă, tuturor. În special aș vrea să-l încredințez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România! Aș fi vrut să vă întâlnesc personal; din nefericire nu a fost posibil. În seara aceasta îmi însușesc cuvintele cu care Petru, în timp ce Rusaliile erau pe sfârșite, vestea celor care îl ascultau adeverirea promisiunii lui Dumnezeu: Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa (Fap. 2,17). În aceste zile Spiritul vă încredințează vouă, tinerilor, visul lui Dumnezeu: ca toți oamenii să facă parte din familia sa, ca toți creștinii să fie una. Intrați cu acest vis în noul mileniu!
Voi v-ați eliberat de coșmarul dictaturii totalitare, nu vă lăsați amăgiți de visurile înșelătoare și periculoase ale consumismului. Și acestea ucid viitorul. Isus vă face să visați o Românie nouă, un pământ pe care Orientul și Occidentul să se poată întâlni în fraternitate”.
Astăzi suntem cu zece ani mai puțin tineri, alții nu mai sunt deloc printre noi, după cum nici el, Profetul, nu mai este.
Visul său și cuvintele sale, pline de har și de adevăr, da.
Suntem capabili măcar să le transmitem mai departe celor care au venit după aceea și mulțimii ce va veni de acum încolo?
În curând se vor împlini nu doar zece ani de când ne-a călcat pragul casei cu mâinile împreunate pe Toiagul-Cruce de Păstor, de Profet și de Pontif (constructor de poduri, deschizător de drumuri), ci și patru ani de la nașterea sa întru veșnicie, patru ani de când mulțimea, venită să-i aducă un ultim omagiu, l-a proclamat sfânt.
Poate că și noi eram acolo, în clipa nașterii sale întru veșnicie, dacă nu fizic, măcar cu gândul și cu rugăciunea, iar această prezență a noastră lângă el, în acel moment tragic și măreț deopotrivă, ne obligă.
Înainte-Mergătorul lui Mesia se califica în fața celor ce voiau să știe cine era și cu ce autoritate vorbea ca fiind: Glasul celui care strigă în pustiu…(In. 1, 23).
Și el, bătrânul Pontif, ne-a fost și va rămâne pentru noi un deschizător de cale…
N-ar trebui să-i uităm cuvintele profetice, așa cum n-ar trebui să uităm că în limba română cuvântul pustiu, pe lângă sensul biblic de loc de purificare, de pregătire, de așteptare, de întâlnire cu Dumnezeu, mai are și sensul de în zadar…
Depinde doar de noi ce sens dăm cuvintelor celui care a fost, este și va rămâne pentru noi Profetul trezirii la realitate și al asumării responsabilității destinului nostru.
În urmă cu treizeci de ani, la începutul misiunii sale de Păstor al Poporului lui Dumnezeu, striga lumii întregi: Nu va fie teamă!
La Sfânta Liturghie din Parcul Izvor îndemna poporul creștin la aceeași deschidere:
Acum, în pragul mileniului trei, nu vă fie teamă: deschideți larg porțile inimii voastre Mântuitorului Cristos! El vă iubește și vă este aproape!

MERGI ȘI ÎNTĂREȘTE-I ÎN CREDINȚĂ PE FRAȚII TĂI

Cuvintele pe care Isus le-a adresat lui Petru (cfr. Lc. 22, 32) au fost o constantă în viața acestui mare Păstor și Patriarh (mai ales în sensul biblic al cuvântului) care a fost Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea.
N-am verificat, însă după câte cunosc, a străbătut mai toate drumurile acestei lumi frământate, a mers oriunde i-a fost posibil să ajungă, având pe buze același mesaj: nu vă fie teamă! Deschideți sufletele și viața voastră lui Cristos!
Iar acolo unde nu a putut să ajungă (deși și-o dorea din tot sufletul) a fost totuși și a rămas. A ajuns și a rămas cu rugăciunea sa, cu mesajul său, totdeauna plin de speranță.
O altă constantă esențială pe care o găsim în viața și activitatea lui este acceptarea realității; niciodată, din orice punct de vedere i-am analiza viața și opera, nu vom întâlni resemnarea în fața greutăților vieții. Resemnarea presupune într-o oarecare măsură și o închidere în sine; acceptarea poate deveni, așa cum el a demonstrat-o ca Păstor al turmei lui încredințată (mai întâi în Polonia natală, apoi la Roma), un nou punct de plecare, concret, ancorat în realitatea concretă, chiar dacă uneori dureroasă. Un nou punct de plecare pe care s-a străduit (și în bună măsură a reușit) să-l transforme în ceva viabil, de durată.
Așa a fost și în România, unde ar fi vrut să fie pretutindeni, dar, așa cum mărturisea tinerilor la plecare, „nu a fost posibil”.
Ar fi vrut să sărute țărâna mormintelor martirilor credinței, „însă nu a fost posibil”. A făcut-o simbolic, sărutând lespedea de piatră și crucea mormântului cardinalului Hossu.
Ar fi vrut să-i îmbrățișeze pe toți aceia care au avut ca însoțitor pe o bună parte din calea vieții suferința pentru Cristos. Nici acest lucru „nu a fost posibil”, însă el a făcut-o totuși, atunci când a îmbrățișat un episcop așezat pe tronul său de suferință si slavă, cardinalul Todea.
Ar fi vrut să meargă în inima Ardealului, la „mica Romă”, la acea cetate de lumină, credință și speranță care a fost și este Blajul; iarăși „nu a fost posibil”.
A venit Ardealul la el. Nu doar Ardealul, ci și Moldova, Bucovina, Maramureșul, Crișana, Banatul, Dobrogea.
România întreagă a venit la el.
Ar fi vrut să ne îmbrățișeze pe toți, să ne mângâie și să ne întărească în credință, iar aceasta a fost posibil, căci cu toții i-am simțit mângâierea și ne-au îmbărbătat cuvintele sale.
„Pentru creștini acestea sunt zile de iertare și de reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede; cum putem vorbi credibil despre Dumnezeu, care este Iubire, dacă nu există răgaz în confruntări? Vindecați rănile trecutului prin iubire”, îi îndemna pe participanții la Sfânta și Divina Liturghie de la Catedrala „Sf. Iosif”, însă nu numai pe ei, ci și pe noi toți, atunci ca și acum, după zece ani.
„Pentru a vindeca rănile unui trecut crud și dureros este nevoie de răbdare și chibzuință, de spirit întreprinzător și de onestitate. Aceasta este o îndatorire grea, dar înălțătoare, le revine tuturor; este o provocare mai întâi de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteți viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumați cu curaj responsabilitățile și să priviți spre viitor cu încredere”, a afirmat încă de la sosire.
Trecutul și viitorul.
Ambele văzute cu ochii Credinței și analizate cu luciditatea pe care doar Speranța o poate da.
Trecutul ca punct de reper pentru viitor.
Prezentul, cel aniversar, ca moment potrivit (kairos) pentru un sincer examen de conștiință, făcut cu spiritul Carității (Dragostea toate le poate…).
Câte din sfaturile înțeleptului care ne arăta calea de urmat le-am pus în aplicare?
Poate că nu este nici acum prea târziu…

CA TOȚI SĂ FIE UNA…
Îmbrățișarea și sărutul păcii dintre cei doi Patriarhi (la propriu și la figurat), ca și strigătul spontan de „Unitate! Unitate!” au făcut imediat ocolul pământului.
Ce se întâmpla în acele clipe de har și de binecuvântare dumnezeiască nu era ceva programat de mai înainte, se citea aceasta mai ales pe chipurile plăcut surprinse ale celor doi și un prim pas l-a și făcut Sf. Părinte imediat, atunci când l-a invitat spontan și firesc, pe fratele său, Patriarhul României, să-l viziteze la Roma.
Cu un gest și cu un strigăt se părea că cei aproape o mie de ani de ruptură nici n-ar fi existat.
Nu era doar rodul euforiei momentului, ci mai întâi de toate era rodul rugăciunii lui Isus: „Eu pentru aceștia mă rog…” (In. 17).
Era și rodul jertfei celor ce au suferit și și-au dat viața pentru Cristos și Cuvântul său, din vremuri imemorabile și până doar cu puțini ani înaintea acelor clipe binecuvântate.
Era și rodul constantei dăruiri fața de unitatea vizibilă a Bisericii Una, Sfântă, Catolică și Apostolică, de care a dat dovadă Ioan Paul al II-lea de-a lungul celor aproape treizeci de ani cât s-a aflat la cârma bărcii lui Petru, dăruire pe care lumea a cunoscut-o și admirat-o.
Din păcate, o admirație manifestată de cele mai multe ori de noi doar ca sentiment, nu și trăire concretă.
Răsfoind, după zece ani, textele cuvântărilor sale, ne dăm imediat seama că și aceasta o prevăzuse Clarvăzătorul.
Era și este de dus o luptă aspră mai ales cu mentalități greșite, cu prejudecăți dăunătoare.
Nu a negat și nu a minimalizat realitatea concretă și complexă pe care o întâlnea, dar nici nu a exacerbat-o. Viziunea sa se baza mai ales pe o analiză adâncă și atentă a fiecărei situații în parte, totdeauna raportată la Cuvântul lui Dumnezeu, la acel vis al lui Dumnezeu încredințat tinerilor la plecare.
„Comunitățile creștine din România, marcate încă de trista perioadă istorică în timpul căreia Numele și Suveranitatea Mântuitorului erau tăgăduite, întâmpină și astăzi dificultăți în depășirea efectelor negative pe care acești ani le-au avut asupra exercitării fraternității și a împărtășirii, precum și asupra căutării comuniunii. Întâlnirea noastră trebuie considerată ca un exemplu: frații trebuie să se întâlnească pentru a se împăca, pentru a reflecta împreună, pentru a găsi mijloacele de a ajunge la înțelegere, pentru a-și expune și explica unii altora propriile argumente. Îi îndemnăm așadar pe cei care sunt chemați să trăiască cot la cot pe același pământ românesc să afle soluții ale dreptății și ale dragostei. Trebuiesc depășite conflicte, neînțelegerile și suspiciunile izvorâte din trecut, printr-un dialog sincer, pentru ca în această perioadă decisivă a istoriei lor, creștinii din România să poată fi martori ai păcii și reconcilierii” citim în Declarația comună a celor doi Patriarhi semnată si dată publicității trei ani mai târziu, când nu mai puteau fi „acuzați” de euforie, entuziasm al momentului, ci doar de luciditate.
A reamintit problemele cu care se confrunta Biserica Catolică din România atât la nivel eclezial cât și de stat; a făcut-o cu dragostea și respectul care izvorăsc doar din Evanghelie: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută la ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă (1 Cor. 13, 4-7). Sunt cuvinte scrise de Apostolul Pavel unei comunități frământate de conflicte și tensiuni; sunt cuvinte valabile pentru toate vremurile. Noi știm bine că aceste cuvinte ne sunt adresate azi, înainte de toate nouă. Nu servesc pentru a-i arunca în față celuilalt eroarea, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fiecăruia dintre noi. Am cunoscut opoziții, recriminări, reticențe interioare și închistări reciproce. Cu toate acestea, și unii și alții suntem martori că, în ciuda acestor divizări, în momentul marii încercări, când Bisericile noastre păreau zguduite din temelii, și aici, pe acest pământ al României, martirii și mărturisitorii au știut să slăvească numele lui Dumnezeu cu o singură inimă și un singur suflet. Și tocmai ținând seama de opera minunată a Duhului, de neexplicat pentru logica omenească, slăbiciunea noastră capătă putere iar inima își regăsește curaj și încredere în mijlocul dificultăților situației actuale”, spunea cu vocea-i inconfundabilă membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Vocea sa…
Vocea aceea ce căpăta rezonanțe de tunet atunci când vorbea despre Domnul și în numele Domnului (vocea sa, ce alminteri ieșea firavă din trupul său greu încercat), așa cum a fost și finalul discursului ținut la sosire: „Românie, țară punte între Orient și Occident, punct de răscruce între Europa centrală și cea orientală, Românie, pe care tradiția o numește cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu și al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei.
Cu ajutorul lui Cristos, vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm și curaj. Vei fi națiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar și făcător de pace!
Dumnezeu să te ocrotească și să te binecuvânteze mereu!”
La ceas aniversar, să lăsăm „răgaz între confruntări” și să vedem câte din cele prezise de el s-au înfăptuit și în ce măsură…
Și câte eforturi am depus noi cu adevărat ca să se împlinească…
Iar dacă rezultatul nu ne mulțumește, sigur nu este vina lui și nici a lui Dumnezeu…
Din ultima frază citată, noi luăm de obicei (meteheană românească!) doar ce ne convine, lăsând la o parte mai ales primele cuvinte: cu ajutorul lui Dumnezeu…
Nu-i de mirare că nici pe ultimele nu le prea găsim în viața noastră…

FERICIȚI FĂCĂTORII DE PACE…

„Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternității și al înțelegerii în sânul națiunilor, între popoare și între discipolii lui Cristos”, explica aleșilor poporului român și tuturor celor prezenți la Palatul Cotroceni în seara zilei de 7 mai.
Eforturile depuse ca Păstor suprem al Bisericii în calitate de „pelerin al păcii, fraternității și bunei înțelegeri” sunt impresionante, iar vizita în România cu siguranță că a fost din acest punct de vedere nu numai o împlinire, ci și un nou punct de plecare spre orizonturi noi, de neîntrezărit până atunci.
După momentul „București”, și Europa, nu numai Biserica lui Cristos, a început să respire cu „ambii plămâni”, chiar dacă nu pe deplin vindecați.
Chiar de a doua zi urma să se concretizeze acest nou suflu printr-un Apel la pace în zona Balcanilor pe care cei doi Întâi Stătători l-au semnat împreună „în numele lui Dumnezeu,…Părintele tuturor oamenilor”.
Analiza profundă, lucidă și mai ales plină de speranță, a situației concrete a României la un deceniu de la căderea comunismului, l-a determinat să reafirme, căci era nevoie (atunci ca și azi), un adevăr elementar al democrației, acela conform căruia „evoluțiile sociale nu înseamnă numai structuri, ci privesc de asemenea mentalitățile”, căci „patruzeci de ani de comunism ateu au lăsat urmă și cicatrice în trupul și în memoria poporului vostru și au instaurat un climat de neîncredere; toate acestea nu pot dispare fără un efort real de convertire a cetățenilor în viața lor personală și în relațiile cu ansamblul comunității naționale. Fiecare trebuie să întindă mâna fraților săi, astfel încât promovarea și dezvoltarea să fie în favoarea tuturor, în special a celor care au îndurat efectele nefaste ale diferitelor crize din trecut. Poporul vostru este bogat în resurse nebănuite de încredere în sine și de solidaritate. Conștient de aceste valori, el este chemat să dezvolte o artă de a trăi împreună, care este un supliment de suflet și de umanitate. Solidaritatea și încrederea reclamă de la toți protagoniștii vieții sociale acordul și respectul diferitelor niveluri de intervenție, precum și o angajare perseverentă și o atitudine onestă din partea tuturor celor care au sarcină să administreze problemele societății. Pornind de la aceasta, se constituie cu adevărat o comunitate de destin. Încurajez locuitorii României să depună eforturi pentru a edifica o societate în serviciul tuturor și să se lase din nou uniți de mesajul lui Cristos, așa cum au făcut înaintașii lor din timpurile apostolice, arătând ce loc important au valorile creștine, spirituale, morale și umane în viața națiunii”.
A vorbit celor prezenți și despre una dintre temele „fierbinți” ale realității românești, „mozaicul socio-religios complex”, îndemnând din nou la practicarea „artei de a trăi împreună”, citând Enciclica „Ut unum sint” (nr. 29): „Trebuie să trecem de la o poziție de antagonism și de conflict, la un nivel în care și unul și celălalt se recunosc reciproc parteneri… Deoarece istoria nu poate fi uitată, cetățenii pot astăzi să se regăsească parteneri, mai mult încă, frați, numai ținând mult la respectarea drepturilor minorităților la dialog, nutrind voința iertării și reconcilierii”.
Iertarea și reconcilierea…
Dovadă că pentru el erau esențiale, după doar câteva luni Înțeleptul Păstor avea să dea, plin de o umilință ce a întărit pe mulți în credință, un exemplu concret: cerea omenirii întregi iertare pentru greșelile Bisericii…
O altă temă esențială în viața unui popor, o temă dragă Sf. Părinte, a fost abordată constant de-a lungul vizitei: Educația copiilor și a tinerilor.
A vorbit despre educația acestora unui popor și unei societăți civile în care începea să prindă rădăcini unul dintre relele sociale denunțate de nenumărate ori de-a lungul a trei decenii de Păstor, cu glas de Profet: „educația prin „delegație”, sistem prin care se „deleagă” altora responsabilitatea, iar de rezultat este întotdeauna vinovat celălalt, „societatea”, „sistemul educațional”, „orientarea politică a momentului”, uitându-se un fapt esențial: fiecare dintre noi suntem „delegați” de Dumnezeu la a fi părinți buni, educatori responsabili, administratori onești ai binelui obștesc.
Adresându-se membrilor Conferinței Episcopale Catolice din România, sublinia:”O provocare de prim ordin este grija de a propune credința noilor generații. Din punct de vedere statistic, România este o țară relativ tânără. Din păcate, tinerii se lovesc azi de noi dificultăți ce complică și periclitează procesul lor educativ. Este important ca Biserica să sprijine sarcina părinților, cei dintâi educatori ai fiilor, și să le ofere contribuția sa specifică, mai ales prin cateheză și învățământul religiei. Înainte de al doilea război mondial, Biserica Catolică avea în România numeroase școli, cu un sistem elaborat pentru susținerea lor. Prin confiscarea bunurilor, această importantă operă bisericească a dispărut. Chiar recunoscând că ar fi dificil să se revină la situația de dinainte, ar fi o datorie de justiție să se restituie școlile și bunurile confiscate, punând Biserica în situația de a-și desfășura misiunea și în domeniul educativ. Fără îndoială, întreaga societate ar beneficia de mari avantaje.
Nu era o simplă revendicare, nu era nici măcar exprimarea unei dorinți; era enunțarea unui adevăr vechi de două mii de ani: „Biserica nu este o realitate închisă în sine: ea este trimisă în lume și este deschisă lumii. Noile posibilități care apar într-o Europă deja unită, și care sunt pe cale de a desființa frontierele acesteia pentru a uni popoare și culturi din partea centrală și orientală a continentului, constituie o provocare pe care creștinii din Orient și Occident trebuie să o înfrunte împreună. Cu cât aceștia vor fi mai uniți în a-l mărturisi pe unicul Domn, cu atât vor contribui la a da glas, consistență și spațiu spiritului creștin al Europei, sfințeniei vieții, demnității și drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptății și solidarității, păcii, reconcilierii, valorilor familiei, ocrotirii creației. Întreaga Europă are nevoie de bogăția culturală făurită de creștinism”, după cum citim în Declarația comună din 12 oct. 2002.
La întâlnirea pe care a avut-o cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, bătrânul Pontif rezuma astfel crezul și misiunea sa:
„Beatitudine, Frați întru episcopat, să redăm Bisericii unitatea vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o mărturie pe care numai urmașii Fiului lui Dumnezeu, mort și înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă consecințe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în El, dacă noi continuăm să sfâșiem cămașa necusută a Bisericii, dacă nu reușim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unității, lucrând pentru a înlătura obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din toate puterile mele și voi continua să mă dedic până la sfârșit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor și a le susține în slujirea reciprocă”.
Cuvintele nu-și mai au rostul, decât poate ca un eventual punct de plecare al unui necesar examen de conștiință făcut la împlinirea a zece ani de când au fost rostite.
Un examen de conștiință făcut cu spiritul celui aflat într-un ungher al templului, nu în fața altarului, bătându-și pieptul cu mândrie…
Și ar mai trebui să cerem ajutor (nu numai la ceas de nevoie, ci și la ceas aniversar) Celei căruia el, Păstorul, Profetul și Înțeleptul ce ne-a trecut pragul acum zece ani i s-a dedicat, definitiv și irevocabil, prin acel „TOTUS TUUS”:

Nu lăsa Măicuță, să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii lacrimilor tale…

*
* *

RUGĂ (în loc de concluzie)
(In memoriam Joannes Paulus II,
la patru ani de la nașterea sa în veșnicie)

Am răsfoit cu vântul
Paginile Cuvântului
atunci când o rază de lumină
te-a însoțit până la sorgintea ei,
Veșnicul Soare…

Și tot vântul
mi-a dăruit o parte
din amintirile
ce nu se spulberaseră încă
în volbura uitării…

Am răsfoit cu vântul
hronicul timpului,
poposind însetat
alături de tine,
neostoit Înțelept.

Aș vrea să mai stau
lângă tine preț de o clipă
și să-ți sorb cuvântul de bine:
Fericite Ieremia
ocrotește România!

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Nb. Textele alocuțiunilor citate sunt preluate de pe www.catholica.ro

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.