Parabola ecumenică a grăuntelui de muștar
La a 60-a aniversare a instituirii Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor
De cardinal Kurt Koch
prefect al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor
În ziua de Rusalii, în urmă cu șaizeci de ani, la 5 iunie 1960, sfântul Papă Ioan al XXIII-lea, cu motu proprio Superno Dei nutu, a instituit Secretariatul pentru Promovarea Unității Creștinilor și, în ziua următoare, a numit ca președinte al său pe iezuitul german Augustin Bea, rector al Institutului Biblic, care a fost creat cardinal la sfârșitul anului 1959 și care, după aceea, a fost descris cu apelativul foarte frumos de „cardinal al unității”. Pe la sfârșitul conciliului, cardinalul Bea a comparat originile și întemeierea Secretariatului cu grăuntele de muștar despre care vorbește Evanghelia, „atât de simple și aproape nesemnificative erau ele”. Grăuntele de muștar, știm asta, este cea mai mică dintre semințe, însă este destinat la o creștere abundentă.
Instituirea și promovarea pontificală a Secretariatului
Primul impuls pentru instituirea Secretariatului a venit de la arhiepiscopul de Paderborn, monseniorul Lorenz Jäger, pionier convins al ecumenismului după al doilea război mondial și fondator al Johann-Adam-Möhler – Institut für Konfessions und Diasporakunde în 1957. Papa Ioan al XXIII-lea a primit această inițiativă, deoarece corespundea viziunii pe care o avea despre Conciliul Vatican II, o viziune care a înflorit în el în manieră semnificativă în timpul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor. Cele două preocupări principale care l-au motivat pe Papa Ioan al XXIII-lea să convoace conciliul erau, de fapt, strâns legate, adică reînnoirea Bisericii Catolice și refacerea unității creștinilor. Pontiful era convins că, pentru a reînnoi Biserica Catolică, era esențial să se rezerve un rol prioritar opțiunii ecumenice.
Pentru ca această viziune să poată furniza o orientare conciliului, cu doi ani înainte ca să fie convocat conciliul el a instituit Secretariatul cu o intenție precisă, așa cum afirmă motu proprio: „Pentru a arăta în manieră specială iubirea noastră și bunăvoința noastră față de cei care poartă numele de creștini, dar sunt despărțiți de acest Scaun Apostolic”. Puțin după instituire, au fost numiți cincisprezece consultanți și zece membri, între care primul secretar, Johannes Willebrands, care i-a urmat cardinalului Bea ca președinte după moartea sa în 1968. În lumina diferențelor de mare însemnătate care există între Bisericile ortodoxe și Bisericile și comunitățile ecleziale născute din Reformă, în 1962 Secretariatul a fost structurat în două secțiuni, cea orientală și cea occidentală, încă active.
Cât de mult avea la inimă angajarea ecumenică Papa Ioan al XXIII-lea și, prin urmare, cât de puternic a promovat el Secretariatul rezultă clar mai ales în două decizii pe care le-a luat. Deoarece la început Secretariatul, diferit de comisiile conciliului, avea o competență limitată fiind un organ pre-conciliar, Papa Ioan al XXIII-lea, în octombrie 1962, i-a conferit același status al comisiilor. Astfel Secretariatul a devenit o Comisie în care însă membrii nu erau aleși de conciliu, motiv pentru care în acea epocă această decizie a fost definită o „revoluție din palat”. A doua decizie cu care Papa Ioan al XXIII-lea a arătat o încredere deosebită față de Secretariat a fost cea adoptată în noiembrie 1962, când a încredințat misiunea de a studia ulterior Schema despre izvoarele revelației, a cărei discuție a pus în mare dificultate conciliul, unei comisii mixte compuse din Comisia teologică și Secretariat.
Roadele ecumenice în conciliu
Primele misiuni încredințate Secretariatului au fost inițial acelea de a transmite invitația Papei Ioan al XXIII-lea adresată celorlalte Biserici și comunități ecleziale, de a trimite observatori la Conciliul Vatican II și să aibă grijă de ei în timpul conciliului. În afară de asta Secretariatului i s-a cerut să pregătească diferite documente și să le prezinte la conciliu. Printre acestea, figurează mai ales decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate, declarația despre libertatea religioasă Dignitatis humanae și, redactează în colaborare cu Comisia teologică, constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum.
Munca Secretariatului în sânul conciliului a contribuit în mod semnificativ la menținerea trează și la aprofundarea cauzei ecumenice. Multe roade apăruseră deja la sfârșitul conciliului. La 4 decembrie 1965, Papa Paul al VI-lea a celebrat o liturgie a Cuvântului în bazilica „Sfântul Paul din afara Zidurilor”, la care au luat parte părinții conciliari și observatorii din diferitele Biserici creștine. La sfârșitul liturgiei, pontiful a dăruit tuturor un clopoțel de bronz și o diplomă de participare. Acest eveniment poate fi considerat ca prima celebrare ecumenică prezidată de un papă la „Sfântul Paul din afara Zidurilor”, o celebrare care a devenit punctul de plecare al tradiției frumoase instaurate succesiv, când în fiecare an episcopul de Roma, în ziua sărbătorii convertirii apostolului Paul, încheie Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor cu celebrarea solemnă a vesperelor în prezența reprezentanților diferitelor Biserici și comunități ecleziale prezenți la Roma.
Un eveniment și mai incisiv a avut loc la 7 decembrie 1965, când în același timp în bazilica „Sfântul Petru” la Roma și în biserica patriarhală „Sfântul Gheorghe la Phanar” la Constantinopol, în numele celor doi reprezentanți suverani ai celor două Biserici a fost citită declarația comună cu care anathemata reciproce din 1054 erau înlăturate „din amintirea și din centrul Bisericii” în așa fel încât să nu mai poată reprezenta „o piedică în calea reapropierii în iubire”. Încredințând astfel uitării evenimentele tragice din 1054 și înlăturând otrava excomunicării din organismul Bisericii, ziua de 7 decembrie 1965 a devenit punctul de plecare pentru reconciliere în Biserică între Orient și Occident.
Aceste două evenimente importante arată cât de mult aveau la inimă cauza ecumenică și marele papă conciliar, sfântul Paul al VI-lea. Încă de la începutul celei de-a doua sesiuni, în discursul său fundamental de deschidere, el a subliniat că reapropierea ecumenică între creștini și Biserici despărțite era unul din obiectivele centrale, adică drama spirituală, pentru care a fost convocat Conciliul Vatican II. Conform acestei viziuni de fond, Papa Paul al VI-lea era convins că eforturile ecumenice ale Bisericii Catolice nu se putea termina cu conciliul, ci acest conciliu reprezenta numai un început. De aceea, cu motu proprio Finis Concilio din 3 ianuarie 1966, a declarat Secretariatul pentru promovarea unității creștinilor dicaster permanent al Curiei Romane și a confirmat structura sa cu constituția apostolică Regimini Ecclesiae universae din 15 august 1967. În sfârșit, cu constituția apostolică Pastor Bonus din 28 iunie 1988, numele Secretariatului a fost schimbat de Papa Ioan Paul al II-lea în Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor.
Misiunile Secretariatului
Conform acestei constituții, Consiliul Pontifical are un rol dublu. Primul este acela de a promova ecumenismul autentic în cadrul Bisericii Catolice în conformitate cu liniile directoare stabilite în decretul conciliar Unitatis redintegratio. Cu acest obiectiv în minte, între 1967 și 1970 Consiliul a pus la punct Directoriul ecumenic, care a fost ulterior reelaborat pe baza promulgării celor două noi coduri juridice, Codex iuris canonici din 1983 și Codex canonum Ecclesiarum orientalium din 1990, pentru a fi aprobat după aceea de Papa Ioan Paul al II-lea la 25 martie 1993 și republicat. Directoriul se vrea ca un ghid pentru punerea în practică a principiilor și normelor despre ecumenism și pentru implementarea practică a obligației ecumenice în viața de toate zilele.
Așa cum arată capitolul al treilea, dedicat „formării la ecumenism în Biserica Catolică”, Directoriul pune o emfază puternică asupra formării ecumenice a tuturor celor botezați: „Scopul formării ecumenice este ca toți creștinii să fie animați de spiritul ecumenic, oricare ar fi misiunea lor deosebită și funcția lor specifică în lume și în societate” (nr. 58). Pentru ca Biserica să-și poată îndeplini această misiune, Directoriul evidențiază mai ales importanța formării ecumenice a celor care vor fi activi în pastorație. Pentru a sublinia ulterior această misiune, în 1998 Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor a publicat un document propriu intitulat Dimensiunea ecumenică în formarea celor care se dedică slujirii pastorale.
În Bisericile locale, principalii responsabili ai promovării unității creștinilor sunt episcopii diecezani. Codex iuris canonici afirmă asta vorbind despre obligația ecumenică a episcopului în contextul descrierii slujirii sale pastorale (CIC 1983, can. 383 § 3). Codex canonum Ecclesiarum orientalium dedică misiunii ecumenice un capitol întreg, amintind că „grija de a restabili unitatea” este deosebit de recomandată păstorilor Bisericii (CCEO 1990, can. 902-908). Asta scoate în evidență faptul că slujirea pastorală este în mod esențial o slujire a unității, o unitate care trebuie să fie înțeleasă în manieră mai amplă față de unitatea propriei Biserici, îmbrățișându-i și pe botezații necatolici. Cu scopul de a-i ajuta pe episcopi, îndeosebi cei care tocmai au fost numiți, ca să-și asume această responsabilitate, Consiliul Pontifical a redactat un „Vademecum”, care va fi publicat la toamnă cu binecuvântarea Papei Francisc.
Și mai importante decât documentele citate mai sus sunt întâlnirile care au loc direct cu diferitele Biserici și comunități ecleziale creștine. A colabora cu ei și a cultiva dialogul carității și al adevărului este a doua misiune a Consiliului Pontifical. În ultimii șaizeci de ani, numeroasele întâlniri, diferitele conversații și schimbul de vizite între Bisericile și comunitățile ecleziale au creat o rețea de relații de prietenie care formează o bază solidă pentru dialogurile ecumenice. Între timp, Consiliul Pontifical a legat și continuă să facă aceste dialoguri cu aproape toate Bisericile și comunitățile ecleziale creștine: Biserica asiriană din Orient și Bisericile ortodoxe orientale, precum copții, armenii și sirienii, Bisericile ortodoxe din tradiția bizantină, Bisericile și comunitățile ecleziale născute din Reformă precum luteranii, reformații, baptiștii și menoniții, Comuniunea anglicană mondială și Consiliul metodist mondial, vetero-catolicii și diferitele Biserici libere, comunitățile evanghelice și penticostale, care au înregistrat o creștere surprinzătoare în special în secolul al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea. În afară de asta, este în desfășurare o amplă colaborarea cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva.
Din aceste dialoguri a fost posibil să se adune multe roade pozitive, așa cum a ilustrat de exemplu cardinalul Walter Kasper în cartea sa Harvesting the Fruits, publicat în 2009. Însă în pofida acestor rezultate pozitive, nu se poate ignora că obiectivul real al mișcării ecumenice, adică refacerea unității Bisericii, adică a întregii comuniuni ecleziale, încă nu s-a obținut. Chiar și la șaizeci de ani distanță de la instituirea Consiliului Pontifical, apare aceeași întrebare cu care sfântul Papă Ioan Paul al II-lea începe capitolul al treilea al enciclicei sale despre angajarea ecumenică Ut unum sint, publicată în urmă cu douăzeci și cinci de ani, la 25 mai 1995, adică întrebarea despre cât de lung este drumul care „ne mai desparte de acea zi binecuvântată în care se va ajunge la unitatea deplină în credință și vom putea concelebra împreună sfânta Euharistie a Domnului”. În vederea acestui obiectiv al mișcării ecumenice, rezultatele obținute până acum, pentru Ioan Paul al II-lea „nu sunt decât o etapă, chiar dacă promițătoare și pozitivă” (nr. 77).
În slujba papilor angajați în ecumenism
Așadar este vorba de a înainta pe acest drum cu răbdare pasionată. Pentru Consiliul Pontifical, acest lucru este ușor mai ales pentru că s-a putut baza mereu pe sprijinul diferiților pontifi, în numele cărora își îndeplinește mandatul său. De fapt, diferiții pontifi care s-au succedat după conciliu au dus înainte, au promovat și au aprofundat angajarea ecumenică. Acest lucru deosebit de adevărat în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, puternic convins că al treilea mileniu va trebui să înfrunte marea misiune de a restabili unitatea creștinilor care s-a pierdut în decursul secolelor. Pentru el, a fost fundamental de evidențiat legătura strânsă între ecleziologia conciliară și codificarea dreptului Bisericii universale și în perspectiva responsabilității ecumenice a Bisericii Catolice. Și în enciclica sa de pionierat Ut unum sint, a afirmat că această cale ecumenică este calea Bisericii și este „ireversibilă” (3).
În pontificatul său, și Papa Benedict al XVI-lea a recunoscut o prioritate specială obiectivului ecumenic. Deja în primul său mesaj după alegerea sa la scaunul pontifical, el a declarat în manieră programatică faptul că obligația primară a succesorului lui Petru era acela „de a lucra fără precupețire de energii la reconstituirea unității depline și vizibile a tuturor ucenicilor lui Cristos. Aceasta este ambiția sa, aceasta este obligația sa imperioasă” (Primul mesaj în Missa pro Ecclesia din 20 aprilie 2005). În ochii săi, obiectivul ecumenic constă în a recompune unitatea Bisericii drept comunitate care trăiește în fidelitatea față de Evanghelie și față de credința apostolică. Ecumenismul este, așadar, la nivel profund, o problemă de credință și de unire a tuturor botezaților în rugăciunea sacerdotală a Domnului, care se roagă ca toți să fie una.
Papa Francisc continuă drumul dialogului ecumenic cu stilul propriu. Pentru el este deosebit de important ca diferiții creștini și diferitele comunități ecleziale să înainteze împreună pe calea unității și ca împreună să meargă, să se roage și să colaboreze. El este convins că unitatea crește atunci când se merge unii cu alții și că a parcurge împreună același drum înseamnă deja a trăi unitatea, așa cum a demonstrat de exemplu în manieră elocventă cu întâlnirea memorabilă avută cu patriarhul Chiril, conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse, în aeroportul din Havana din Cuba, la 12 februarie 2016, sau cu participarea sa la comemorarea comună a Reformei la Lund, în Suedia, la 31 octombrie 2016. Și el, în primul discurs rostit după începutul pontificatului său, a exprimat voința fermă de a continua drumul dialogului ecumenic. În acest context, el a afirmat: „Mulțumesc încă de acum Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, pentru ajutorul pe care va continua să-l ofere, în numele meu, pentru această cauză foarte nobilă” (20 martie 2013).
La rândul său, Consiliul Pontifical este recunoscător pentru exprimarea acestei recunoștințe, având conștiința obligației care-i revine de a promova unitatea creștinilor cu toate forțele sale și având convingerea că nu există alternativă la ecumenism. Ecumenismul este indispensabil pentru credibilitatea credinței Domnului, așa cum a subliniat clar Papa Francisc în exortația sa apostolică Evangelii gaudium: „De aceea, angajarea pentru o unitate care să ușureze primirea lui Isus Cristos încetează să fie simplă diplomație sau o îndeplinire forțată, pentru a se transforma într-o cale a evanghelizării de care nu se poate face abstracție” (246).
Privind în urmă, la peste șaizeci de ani în urmă, comparația făcută de cardinalul Bea între instituirea Consiliului Pontifical și grăuntele de muștar se revelează eficace. Asemenea grăuntelui de muștar, Consiliul era mic la începutul său, însă între timp a crescut. Însă ceea ce contează în primul rând nu este dimensiunea sa, ci faptul că – așa cum evidențiază toate parabolele creșterii în Evanghelii – creșterea nu este o cucerire umană, ci un dar al lui Dumnezeu. Conciliul Vatican II din era convins pe bună dreptate că mișcarea ecumenică era un rod al Duhului Sfânt și al capacității sale de a duce la împlinire – desigur în momentul și în modul în care va voi El – ceea ce a demarat în manieră așa de promițătoare. A-l asculta și a-l urma este imperativul ecumenismului și astăzi.
Cu această încredere, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor înțelege a șaizecea aniversare a instituirii sale ca o obligație: aceea de a continua drumul ecumenic în numele și în mandatul Papei Francisc și în slujba întregii Biserici, pentru ca rugăciunea Domnului să se poată împlini în manieră tot mai credibilă: Ut unum sint.
(După L’Osservatore Romano, 4 iunie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
Sursa:http://www.ercis.ro
