O altfel de criza: Cateva ganduri la inceput de Post

Sunt eu oare paznicul fratelui meu?
(Gen. 4, 9b)

În ultimii ani, periodic, paginile ziarelor, ecranele televizoarelor, siturile internet sunt pline de faptele reprobabile, mârşave, pe care unii dintre compatrioţii noştri le săvârşesc pe acolo pe unde s-au oploşit mai mult sau mai puţin legal, mânaţi de nepăsarea socială şi implicit de nevoia unei bucăţi de pâine (cei mai mulţi), de setea de cunoaştere sau de spiritul de aventură (unii), sau dorinţa unor câştiguri facile prin metode reprobabile şi/sau nepermise de regulile sociale (cei mai puţini).
Recentele fapte dezgustătoare, incalificabile, săvârşite de unii dintre cetăţenii României în Italia, au „reuşit” performanţa nu numai de a schimba părerea, şi aşa destul de şubredă, a opiniei publice italiene în ceeace îi priveşte pe români, ci şi a aduce în pragul unei crize diplomatice relaţiile dintre cele două naţiuni, aceasta şi cu „contribuţia”, voită sau nu, a unor politicieni şi diplomaţi din ambele ţări.
Pe fondul crizei economice globale se ivesc tot felul de altfel de „crize”, inclusiv situaţia actuală a celor mai mulţi dintre românii ce sperau să ducă un trai mai bun în Italia şi cărora astăzi le este ruşine să-şi mai recunoască identitatea de frica repercursiunilor.
Însă cea mai gravă criză, care a generat inclusiv criza economică cu toate consecinţele ei, este criza morală generalizată, globală, în care se găseşte omenirea. Lipsa unor repere morale, sau mai bine zis abandonarea acestora, (ele sunt bine fixate în Sfânta Carte), din cauză că sunt oneroase şi implică respectarea nu numai a unor reguli de bună convieţuire, ci mai ales respectarea celui de lângă tine, a condus la relativismul social, la situaţii ca cele de mai sus, sau la altele, la fel de grave, în care fiinţa umană este privită doar din punct de vedere al utilităţii, nu al unicităţii ei (vezi cazul Eluana Englaro, ca să rămânem pe meleaguri italiene şi în actualitate).
Nerespectarea, sau mai bine zis abandonarea principilor morale a condus la dezastrul social şi economic în care se zbate omenirea mileniului trei, o prăpastie care se dovedeşte pe zi ce trece a fi fără fund, ca un coşmar sau ca un cerc vicios…
Este oare chiar imposibilă o politică bazată cu adevărat pe principiile creştine, nu numai pe hârtie (sunt destule grupări politice care se definesc „de orientare creştină”), ci şi în concretizarea ei practică, în viaţa de zi cu zi a tuturor?
Este oare chiar imposibilă o mass-media care să nu fie într-o permanentă căutare a „scoop”-ului, o mass-media care nu doar să informeze (de cele mai multe ori deformat, trunchiat), ci mai ales să-l formeze (şi) din punct de vedere moral şi social pe acela care apelează la ea?
Este oare chiar imposibilă o opinie publică responsabilă, care să nu se lase manipulată de jocuri meschine de putere, de interese obscure, o opinie publică care să nu creadă fără discernământ tot ceea ce se scrie prin ziare sau în tot se vede la televizor sau pe internet, de parcă ar fi „literă de Evanghelie”?
Este trist, dar azi se dă credit nu Cuvântului care dă viaţă, ci celui care dezbină, nu Cuvântului care transformă egoismele noastre în dăruire de sine pentru binele tuturor, ci cuvintelor care seamănă neîncredere, indiferenţă sau ură…
Sunt întrebări care merită măcar puţină zăbavă asupra lor…
Poate că zăbovind asupra lor vom da răspunsul bun la întrebarea lui Cain de la începutul acestor rânduri şi ne vom simţi nu doar „paznicul fratelui” sau nici măcar atât, ci „aproapele” lui…
Poate că obişnuindu-ne să gândim având ca reper învăţătura lui Isus nu doar din când în când sau doar când ne convine, astfel de lucruri nu se vor mai repeta, căci doar aşa se va găsi cineva care să aibă curajul să-i spună celui pe cale să greşească: „ce vrei să faci? opreşte-te!”…
Poate că ar merita să zăbovim puţin şi asupra răspunsului pe care Dumnezeu i l-a dat lui Cain (cfr. Gen. 4, 10) şi vom vedea că indiferenţa, indignarea, necunoaşterea sau nerecunoaşterea adevărului nu este cea mai bună cale de urmat, dacă credem cu adevărat Cuvântului lui Dumnezeu, mereu actual, care se adresează fiecăruia dintre noi „aici şi acum”…
Cu toţii suntem nemulţumiţi şi indignaţi de cum merg lucrurile, cu toţii arătăm cu degetul spre alţii (este mult mai comod şi, de ce nu, profitabil), identificându-i ca sursa tuturor relelor, iar rezultatul este că ne găsim în faţa unor nenumărate degete care ne indică drept responsabili pentru toate dezastrele de pe lume…
Poate că dacă ne vom îndrepta degetul spre noi înşine şi vom încerca să vedem ce nu este în regulă în sufletul nostru, în comportamentul nostru, în mentalitatea noastră, se va schimba ceva în noi şi pe lângă noi, doar aşa numărul de degete ce ne arată ca sursă a relelor va deveni mai mic…
Se apropie timpul Postului mare, iar gândurile de mai sus pot deveni unul dintre punctele de plecare în convertirea sinceră a fiecăruia dintre noi, condiţie esenţială pentru o schimbare a mentalităţii sociale.
Adresându-se ucenicilor, deci şi fiecăruia dintre noi, Isus îi definea şi îi îndemna să fie „sare, lumină, ferment” pentru lume, însă îi avertiza şi asupra riscului de a fi insipizi, „căci dacă sarea îşi pierde gustul, va fi aruncată pe cale şi călcată în picioare” (cfr. Mt. 5, 13)…
Prea suntem călcaţi în picioare astăzi ca să nu ne punem măcar o întrebare asupra identităţii noastre de creştini…
Iar identitatea de creştin, pe care uneori ne-o afişăm în mod festiv şi ostentativ (suntem „creştini” de două mii de ani noi românii, nu?), nu ne-o dă nici istoria, nici aprecierea sau dispreţul altora, ci trăirea concretă a Cuvântului divin ce ne este propus şi actualizat de către Sfânta Maică Biserică, iar aici chiar că ar trebui să ne facem un serios examen de conştiinţă, căci îndemnurile, avertismentele, învăţătura Bisericii, ale Sfântului Părinte, ale episcopilor şi preoţilor sunt privite de cele mai multe ori ca o ingerinţă nedorită şi nepermisă în probleme sociale, economice sau politice, în viaţa personală …
Identitatea de creştin ne mai este dată şi de modul nostru de a ne ruga, iar asupra acestui aspect cred că ar trebui să ne începem curăţenia interioară şi convertirea plecând de la una dintre pildele lui Isus, prin care scoate în evidenţă una dintre atitudinile cele mai frecvente pe care le adoptăm în rugăciune, anume atitudinea de suficienţă (cfr. Lc. 18, 9-14): „Îţi mulţumesc, Doamne că nu sunt ca ceilalţi, care sunt, hoţi, nedrepţi cu alţii, adulteri…”
Ne spune ceva toate acestea? Nu cumva ne regăsim în faţa altarului, bătându-ne cu pumnii în piept şi arătându-i lui Dumnezeu cât de buni creştini suntem noi, nu ca aceia care…?
Ne vine greu să ne rugăm pentru cei ce comit astfel de fapte reprobabile, şi totuşi Isus ne spune: „…rugaţi-vă pentru duşmanii voştri…, căci altfel ce merit credeţi că veţi avea? Nu fac astfel şi farizeii? (cfr. Mt. 5, 44-46) Ne rugăm pentru victime şi este normal şi firesc să o facem, dar rugăciunea noastră, oprită doar la acest aspect, este incompletă, ciuntită, având o firavă, şubredă legătură cu rugăciunea lui Isus din momentul răstignirii: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac…”(cfr. Lc. 23, 34). A ne ruga pentru cei care ne fac rău nu înseamnă a le acorda circumstanţe atenuante, căci nu le au, înseamnă doar să ne rugăm lui Dumnezeu să le deschidă mintea şi inima pentru a putea conştientiza răul pe care l-au făcut şi astfel să poată să se schimbe şi să se roage şi ei lui Dumnezeu: „Doamne, îndură-te de mine, păcătosul!” (cfr. Lc. 18, 13).
Ar trebui să medităm mai mult şi mai profund la rugăciunea pe care o rostim zilnic, de cele mai multe ori mecanic, fără să acordăm atenţia cuvenită cuvintelor pe care le rostim şi la angajamentul pe care aceste cuvinte îl implică: „…şi ne iartă nouă greşelile noastre aşa cum şi noi iertăm celor ce greşesc faţă de noi…” (cfr. Mt. 6,12).
Doar o schimbare radicală a modului nostru de a gândi, doar un raport direct şi profund cu învăţătura divină poate schimba ceva în noi şi în consecinţă în raporturile noastre sociale. Adevăratul respect faţă de sine conduce inevitabil la respectul faţă de ceilalţi, oricine ar fi ei, însă acest respect nu vine de la sine sau ne este dăruit de altcineva ca ceva ce ni se cuvine, ci trebuie să ni-l câştigăm prin coerenţa vieţii raportată la principii ferme şi inalienabile, pe care doar o credinţă profundă şi raportată zilnic la Cuvântul lui Dumnezeu le poate da. Îndemnul lui Isus în acest sens este astăzi mai mult decât actual: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, celelalte vor veni de la sine.” (Cfr. Mt. 6, 33).
Rămâne doar să o vrem cu adevărat…

Nola, 21 febr. 2009
Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.