Moldova, plai de cantec si ruga

Celebrarea trecerii „din această lume la Tatăl” a Fericitului Ieremia din acest an (5 martie 2010) s-a voit să fie şi o punte de legătură între spiritual şi cultural, graţie mai ales participării la acest eveniment a unei personalităţi de excepţie a culturii populare din Romania, „doamna cântecului popular bucovinean”, Sofia Vicoveanca.
Fără a diminua cu nimic importanţa celebrării religioase, aş vrea să mă opresc asupra dimensiunii culturale a evenimentului, întrucât consider că şi în acest caz, patronul nostru spiritual s-a dovedit a fi un liant între veacuri şi suflete.
Mai ales între acestea…
Ruga şi cântecul au fost dintotdeauna pietre de temelie ale spiritualităţii şi culturii noastre populare, spiritualitate şi cultură la care s-a adăpat şi umilul nostru înaintaş, căci gingăşia şi sensibilitatea sa deosebită nu aveau de unde să-şi tragă seva decât din această osmoză dintre spiritual şi uman atât de caracteristică poporului nostru.
Ascultând cântecele, dar mai ales poeziile Sofiei Vicoveanca, mi-am dat seama cât de profundă este această legătură peste veacuri, dar necurmată în timp, la care am avut prilejul să particip. Sofia Vicoveanca, cu înţelepciunea pe care o dă trecerea anilor, scoate în evidenţă, dacă mai era nevoie, această legătură dintre suflete, peste timp. Timpul, văzut din această perspectivă, nu este ceva ce desparte, ci un liant.
Spicuiesc, drept dovadă a celor de mai sus, din versurile ei:

„Omul îi doar o suflare,
Ca o umbră, ca o rouă,
Este-a visului chemare,
Când i-e scris, -„se rupe”-n două.
Omul este un suspin,
Este lacrima din nori,
Este zâmbetul divin
Când se-arată primii zori.
Omul este-o adiere
Pe a vântului aripă,
Este plâns şi mângâiere,
Omul este doar o … clipă!

(Ce îi omul? – din vol. Cu inima-n palme, Ed. Bibliotecii judeţene „I.G. Sbiera”, Suceava, 2004)
Dincolo de orice alte consideraţii critico-literare, conştiinţa acestei osmoze dintre divin şi uman este o constantă în viaţa acestei mari interprete a năzuinţelor unui popor (îndeajuns) urgisit de vremi, aşa cum rezultă şi din:

„În faţa Ta, ce sunt eu, Doamne?
Când peste lume-au nins dureri,
Am strâns la tâmple-atâtea toamne,
Tu-n suflet mi-ai pus primăveri.
E-atâta-amar şi jale-n lume
Şi lacrimi strânse, ce nu curg,
În faţa Ta, ce-s eu anume?
Sunt ziua ce dă în amurg.
Când dorul mi-a ars sufletul
Şi somnu-n noapte n-a venit,
Tu, Doamne Bun, mi-ai dat alintul
Şi pace-adâncului rănit.
Când din senin, singurătatea
Mi-a trecut pragul şi s-a pus
Pe sufletu-mi, umbrit de-atâtea,
La multe încercări m-ai pus.
Îţi mulţumesc că eşti cu mine
Fără de fală sau minciuni,
Mă-chin altarelor străbune,
Smerită-n plâns şi rugăciuni.

(Poezia În faţa Ta, ce sunt eu, Doamne? – din vol. Taine în adânc păstrate, ed. Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” Suceava 2009)

Setea de Absolut, dorinţa de înlănţuire cu Sublimul, cu Taina, năzuinţa de a depăşi condiţia de Vremelnic pe această lume, caracteristică Omului în general, îmbrăţişează, în strofele Sofiei, dimensiuni astrale, un fel de „tocmeală” bine chibzuită cu Atotputernicul, în care arată că ştie ce vrea, dar şi că este conştientă că fără un ajutor de Sus toate dorinţele Omului sunt destinate a fi ceeace sunt: doar vise frânte-n două…

…O, Suflet trist! Urât de multă lume,
Ai şi tu un dor? Amar? Cum avem noi anume?
Fie ca Domnul ruga să-ţi fi ascultat,
Căci NIMENI şi NIMIC pe astă lume nu-i uitat…

(Din poezia În toamnă…, din vol. Dureri ascunse, ed. Cuvântul nostru, Suceava 1996)

O constantă a aceastei „inimi-n palme” care se vădeşte a fi Sofia Vicoveanca este Umilinţa, adică conştiinţa de a fi doar unealtă a Absolutului, o creatură a lui Dumnezeu, care doreşte să se simtă „doar o scânteie” ce se poate transforma „în vâlvătaie”, conştientă că ceeace cere poate fi „osândă”, adică chin în a te exprima, în a fi înţeles, dar este în acelaşi timp conştientă că toate acestea sunt o necesitate vitală nu numai pentru sine, ci şi un vis şi un dar pentru alţii, ceva ce nu poate deveni însă realitate decât cu „…iubire cât mai multă”, numele dezvăluit şi preferat al lui Dumnezeu:

„Mă iartă, Doamne, dacă-ţi cer osândă:
Să-mi dai, să-mi dai… iubire cât mai multă!”

(din poezia Mă iartă, Doamne!, vol. Dureri ascunse, ed. „Cuvântul nostru”, Suceava 1996)

Toate aceste doruri, năzuinţe, cuibărite prin ungherele memoriei şi „dospite” de-a lungul celor 50 de ani de slujire a culturii populare, dar care au rădăcini adânci şi îşi trag seva din humusul generaţiilor ce s-au petrecut pe aceste meleaguri de „cântec şi dor” sunt sintetizate, reduse la esenţă, în poezia Aş vrea să fiu:

Aş vrea să fiu doar o scânteie,
Să aprind focul zorilor
Şi aş ruga vântul s-adie
Ca să nu m-aprind, să mor;
Că aş mai vrea s-ascult, în noapte,
Glasuri de privighetori,
Pădurile cu-ale lor şoapte,
Zbuciumul izvoarelor;
Să simt cum roua-n valuri dese
Sărută fiecare floare,
Parcă-s la altar mirese
Smerite-n binecuvântare;
Să mai văd cum se destramă
În lumina crudă, deasă,
Aburii uşori, de scamă…
Şi-apoi să pot muri. Nu-mi pasă!

(Aş vrea să fiu, din Vol. Dureri ascunse, ed. „Cuvântul noastru”, Suceava 1996).

Închei aceste impresii ce privesc un benefic act de cultură, având speranţa că astfel de momente vor avea continuitate în viitor, căci a fi „fraţi ai poporului”, aşa cum ne mărturisim a fi noi, capucinii, vrea să spună şi aşa ceva: deschiderea faţă de valorile autentice ale acestui pământ din care provenim şi unde ne desfăşurăm activitatea şi ne trăim chemarea, fie că se numesc Fericitul Ieremia sau , de ce nu? Sofia Vicoveanca, dar şi nenumăraţi alţii ca ei, căci Dumnezeu a dăruit acestui pământ binecuvântat belşug de haruri, însă depinde doar de noi să beneficiem de ele. Din păcate, se pare că nu prea ştim să beneficiem de ele decât pe moment, mai puţin să le tezaurizăm…

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.