Moastele sfintilor – icoana mortii si invierii lui Cristos

Moaştele sfinţilor – icoana morţii şi învierii lui Cristos

Biserica cinsteşte moaştele sfinţilor pentru că ei au trăit şi s-au mutat la cele veşnice ca fiinţe umane ce şi-au asumat vocaţia de „temple vii” (cf. 1 Cor 3,16; 6,19), s-au bucurat de o mare intimitate cu Dumnezeu. Tocmai pe această intimitate mistică se întemeiază şi se explică puterea lor de a mijlocii înaintea lui Dumnezeu pentru noi pelerini în această viaţă, vocaţia lor fiind aceea de a-i ajuta pe oameni.
Ca „prieten al lui Dumnezeu”, sfântul este considerat mijlocitor şi model de viaţă, fapt pentru care, în credinţa creştină, mormântul său, împreună cu memoria/amintirea sa şi cu ceremonialul liturgic prin care Biserica îl venerează, face parte din zona de lumină a comuniunii oamenilor – vii şi morţii deopotrivă – , cu Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob (cf. Mt 22,32).
Lupta cea bună şi sfântă pe care au dus-o sfinţii, este pentru noi cei care trăim şi iubim istoria mântuirii şi istoria harului care sfinţeşte necontenit, o mare bucurie şi speranţă. Fericitul Ieremia este unul dintre cei mulţi care au dus această luptă şi au înţeles că vestirea lui Cristos şi urmarea lui este principalul factor de dezvoltare a inimii şi a inteligenţei umane. „Nu prin morală se face omul om. Devenim „umani” prin unirea noastră cu umanitatea cea îndumnezeită a lui Cristos”. Harul creştin este umanitatea îndumnezeită. De acest har nu a dus lipsă fericitul Ieremia, chiar dacă a fost şi el un simplu trecător prin lume el a fost altfel decât ceilalţi.
Pentru el şansa ce a primit-o de la Dumnezeu prin darul vieţii şi prin chemarea la viaţa de feciorie închinată Domnului, a fost un cadou dumnezeiesc primit şi apoi împărtăşit semenilor prin slujirea cu caritate. Pentru el caritatea a depăşit dreptatea, ceea ce ar trebuii să fie şi în societatea zilelor noastre, cum spune papa Benedict al XVI-lea în „Caritas in veritate”. Oamenii iubesc la fel dar nu iubesc aceleaşi lucruri. Caritatea este posibilă numai la om, şi dacă omul poate strălucii este pentru că poate decide să fie virtuos.
Fie omul oricât de păcătos nu v-a ajunge niciodată la stadiul de animal pentru că el singur omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul nu-l pierde pe Dumnezeu prin păcat, ci harul este îndepărtat, comuniunea ruptă, căci şi un diamant chiar dacă este prăfuit şi pierde din strălucirea sa tot diamant rămâne. Cristos în viaţa fericitului Ieremia a fost binele şi frumosul suprem, unicul motiv de speranţă pentru vederea paradisului.
Dacă vocaţia este o chemare care cere un răspuns liber şi responsabil, atunci cu siguranţă, noi suntem garanţia propriei noastre vieţii şi parţial al propriei mântuiri, ajutaţi fiind mereu de harul divin. Aşa cum spunea şi sfântul Grigore de Nyssa: „Fiecare dintre noi este pictorul propriei vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Cristos este modelul pe care trebuie să-l pictăm”, şi aş spune eu că pensula este Duhul Sfânt.
Aşadar, să trecem la treabă şi să ne deprindem cu pictatul, să pictăm în viaţa noastră virtuţile cât mai multor sfinţi cunoscuţi şi dragi inimii noastre. Unul care ar putea fi luat drept model după Cristos şi Maica Domnului, ar putea fi şi fericitul Ieremia care are ADN-ul nostru de român, iar viaţa lui fiind o dovadă că şi ADN-ul românilor poate fi purificat şi chiar beatificat, deocamdată în cazul fericitului Ieremia.

Fr. Eugen Murariu O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.