Incadrare istorica a vietii Fericitului Ieremia Valahul (1556-1625) (II)

– partea doua –

1. Locul naşterii

a) Ţara. Francesco Severini da Napoli îşi amintea că Ieremia provenea din Valahia, dar din interiorul unor hotare muntoase care delimitau un teritoriu care se extindea de la Transilvania până la fluviile Dunărea şi Nistru. Însă acesta nu este principatul Valahiei, aceasta este Moldova istorică (28). La aceeaşi concluzie ne conduce şi descrierea itinerarului călătoriei sale, plecând de la satul în care se născuse către Italia, împins de mama sa în 1574, un itinerariu cel mai probabil indicat de către misionarii care se găseau pe acolo. El trece Carpaţii în Transilvania, de presupus prin locul cel mai apropiat de locul de baştină şi, în timp ce caută calea cea mai scurtă, se opreşte la Alba Iulia, cetatea principelui Ştefan Bathory şi de unde, în 1556, fusese îndepărtat episcopul catolic şi unde putea fi întâlnit medicul Giorgio Blandrata, unul dintre fondatorii unitarianismului în acel principat.
Acest itinerariu este cel mai normal pentru un moldovean şi este de exclus pentru un muntean de la sud de Carpaţi, care nu avea nici un motiv să plece spre Italia traversând Transilvania, când putea să plece pe ruta Nicopole-Naissus. Itinerariul indicat de primul biograf nu lasă dubii asupra ţării de origine, adică Moldova. Lipsa de precizie, de care s-au lăsat păcăliţi interpreţii biografiei lui Francesco Severini da Napoli, vine de la toponimul Valahia, care era utilizat în acel timp atât pentru Muntenia, denumită în mod obişnuit Valahia, cât şi pentru Moldova (29).

b) Localitatea unde s-a născut fratele Ieremia Valahul. În documentele până astăzi cunoscute numele localităţii unde a trăit primii săi 18 ani de viaţă este scris în diverse forme: Zazo, Zaxo, Zaxco, Zaro, Saxo. Printr-o interpretare fantezistă Orestano propune Piatra-Neamţ în Moldova, sau, şi mai probabil, Piatra-Olt (30), ca şi cum biogafii italieni ar fi cunoscut limba română şi ar fi tradus toponimicul român Piatra în italianul Sasso. Este de exclus ca acest toponim să provină de la fratele Ieremia, căci ar fi trebuit în acest caz să existe o singură variantă.
La fel de nefondate sunt şi încercările de asimilare a toponimelor italienizate, ca: Sascut, Tita ( probabil Tuta, n. tr.), Schea (probabil Şcheia, n. tr), Suceava.
Analiza toponomastică a variantelor grafice conduce spre denumirea Sasca, localitate din zona Sucevei, în apropiere de Baia, unde existase deja o reşedinţă episcopală catolică până în 1523. La această concluzie ne conduce şi deziluzia Fericitului Ieremia, care l-a împins să plece în Italia, unde se găseau „adevăraţii creştini”, căci în ţara sa „se înmulţiseră ereticii”. El a plecat din Sasca, aflată la doar câţiva kilometri departe de Baia, în 1574, la doar trei ani după ce, conform părerii lui Carol Auner, comunitatea catolică trecuse la protestantism (31). Plecarea lui Ioan Costişte a avut loc într-un moment de mare tensiune; în 1571, Ioan Vodă cel Viteaz îi alungase pe Franciscanii Observanţi din mănăstirea lor din Bacău iar puţin mai târziu, după moartea voievodului, armatele otomane au dărâmat complet zidurile complexului monahal. Nu trebuie deci uitat că şi acest element al unei angoase generale, motiv determinant în fenomenul migraţiilor populare, ar fi putut influenţa decizia lui Ieremia de a părăsi Moldova.
În sfârşit, cautarea unei localităţi (sediu al unei comunităţi catolice viguroase, conform mărturiei lui Ieremia) departe de Moldova, contrastează, cum de altfel am amintit mai înainte, cu logica intinerariului parcurs; iar traseul spre Transilvania cu plecare de la Sasca ne face să credem că pelerinul a trecut carpaţii prin pasul Ghimeş (32).

2. Familia
Onomasticele familiale Ioan, fiul lui Stoica Costişte şi al Margaretei Bărbat ne arată originea lui Ieremia, deoarece termenii mai sus citaţi nu sunt cunoscuţi doar în onomastica unei anumite regiuni, ci pe tot teritoriul locuit de români.
Analiza formei grafice a numelui Costist, aşa cum îl găsim în documente, arată provenienţa sa din forma română Costişte, termen onomastic român de formaţie proprie. Transcrierea corespunde cel mai probabil rostirii curente din pronunţia moldovenească, prin înmuierea grupului –st: Costist. Dificultatea care rezultă pentru cercetătorul contemporan se datorează şi întrepătrunderii onomasticii şi foneticii istorice ale limbii române, la fel cum s-a întâmplat, în aceleaşi domenii ale limbii italiene (în special al dialectului napolitan, vorbit de biografii lui Ieremia) în veacul al XVII-lea, în mare parte dependent de pronunţia lui Ieremia şi a lui Francesco Severini da Napoli. Nu este imposibil ca la pronunţia Costisk (33), Severino să fi încercat transcrierea lui Costist (pentru italianul Costicist), după modelul transcrierii germane a grupului –st.
În legătură cu termenul „valah”, trebuie plecat de la tradiţia capucină: călugării îşi însoţeau numele cu un titlu care se referea la localitatea de origine (da Napoli, da Siena, da Bari, etc): Pentru Ieremia, acest obicei este oarecum schimbat, întrucât termenul respectiv nu se referea la o localitate (din Sasca, din Suceava), ci provine din adjectivul toponimului ţării: Valahia, în italiană Valacchia-Valacco, corespunzător numelui poporului român.
Atribuirea acestui titlu de „valah” poate fi pusă în legătură cu două ipoteze de interpretare istorică.
a) Francesco Severini da Napoli explică etimologia toponimului Valacchia reluând explicaţia lui Pius al II-lea, după părerea căruia acesta ar deriva de la numele generalului roman Flaccus (34). Adoptarea acestui nume de către Ieremia vrea să arate intenţia sa de a demonstra originea sa română; a fost una dintre tezele cele mai răspândite în veacul al XV-lea cu privire la originea numelui de român.
b) Numele de „Valahul” atribuit lui Ieremia poate fi pus în relaţie cu un alt fapt, de natură politică: la sfârşitul veacului al XVI-lea, un personaj european de vârf a fost şi Mihai Viteazul, voievodul Valahiei, deci „Valahul”, către care se îndreptau toate speranţele de eliberare împotriva invaziei otomane. Astfel că nu poate fi exclus faptul că şi-ar fi impus el însuşi, iar că confraţii săi l-au acceptat bucuroşi, ca pe un semn de preţuire.

5. Ritul Miruirii.
Biograful scrie că deseori fratele Ieremia era îngrijorat de faptul că nu-şi amintea de momentul miruirii sale. Iar aceasta l-a condus la îndoiala cu privire la apartenenţa sa la catolicism (35). Problema a rezolvat-o el însuşi; aflându-se la Roma, i-a împărtăşit unui episcop dubiile sale, iar acesta l-a asigurat că „în Valahia se administra mirul la copii imediat după botez, conform ritului grec şi străvachii tradiţii bisericeşti. De aceea el nu putea să-şi amintească de ceva ce se făcuse mai înainte ca el să aibă vârsta priceperii”.
Din punct de vedere istoric această problemă este interesantă, deoarece ne arată practica rituală comună creştinilor ortodocşi şi catolici în ceeace priveşte sacramentul mirului; aceasta demonstrează spiritul de convieţuire paşnică al celor două comunităţi, arată puterea tradiţiei româneşti şi vigoarea creştinismului în iniţiala unitate bisericească din antichitatea daco-română.
Unii autori presupun că Ieremia ar fi călătorit de la Napoli la Roma cu ocazia unui an jubiliar (cel mai probabil 1600), iar pe timpul prezenţei sale în Cetatea Eternă s-ar fi putut întâlni cu mons. Bernardo Quirini, episcop de Bacău între 1591-1605 (36). Probabil că acesta l-a lămurit pe Ieremia cu privire la modul şi la vârsta administrării mirului în Moldova (37). O explicaţie de acest fel putea însă fi dată şi de un alt episcop care cunoştea diversele diferenţe şi uzanţe culturale şi noile orientări ale Conciliului tridentin (38). Însă putem presupune prezenţa lui Ieremia la Roma şi cu Anul Sfânt 1575, pentru că el ar fi putut pleca din Moldova şi în perspectiva acestui an jubbiliar, primul după Conciliul din Trento şi sărbătorit cu mare solemnitate (39).

6. Itinerariul către Italia

Plecând din satul său natal către Italia, Ieremia a sosit la Alba Iulia, cetatea rezidenţială a principelui Ştefan Bathory şi a rămas acolo să lucreze la construcţia marilor ziduri ale cetăţii. În interiorul zidurilor se găsea şi antica catedrală catolică, închisă în deceniile anterioare de către protestanţi şi în sfârşit ocupată de către Uniţi (**). Din păcate, biograful său nu ne relatează nimic cu privire la atitudinea lui Ieremia în privinţa situaţiei ecleziastice din Alba Iulia sau cu privire la ofensiva anticatolică din Transilvania, promovată sub aspect naţionalistic de către saşi şi maghiari. Întâlnirea dintre Ieremia şi un oarecare oblăduitor de aceeaşi stirpe ne demonstrează poziţia nobilimii române, iar datorită acestei intervenţii, tânărul român a putut să-l însoţească pe chirurgul italian Pietro Giacomo pe drumul întoarcerii acestuia la Bari (fusese la Alba Iulia pentru a-l îngriji pe principe).
Călătoria s-a transformat într-un factor decisiv pentru viitoarea sa orientare; ajuns la Bari, recomandat fiind de chirurg, Valahul nostru a intrat (ca ucentic, n .tr) în laboratorul farmacistului Cesare del Cuore pentru aproape doi ani. Acest popas pe lângă noul său susţinător a fost un real stagiu de specializare în producţia şi administrarea produselor farmaceutice. Iar acest fapt a fost baza profesională care l-a pregătit pentru sarcina sa de infirmier, timp de 40 de ani, în mănăstirea Capucinilor din Napoli.

7. Pregătirea medicală
Această pregătire medicală, transformată apoi în activitate profesională pentru întreaga sa viaţă, suprapusă structurii afective, s-a asociat educaţiei sale religioase, care avea solide rădăcini în tradiţiile româneşti. Mai insistăm deasemeni şi asupra cultului marian, atât de răspândit printre români, ca şi asupra dimensiunii mântuitoare a acestui cult. În (raport cu) conceptul religios fundamental al creştinismului, Valahul priveşte la Isus Mântuitorul prin prisma sacrificiului său pământesc, mai ales prin adorarea lui Cristos cel Înviat. Fratele Ieremia a trăit într-o dinamică spirituală optimistă, dinamică care stă la baza încrederii sale nemărginite în victoria asupra puterilor răului furişate pe ascuns în om.
Toate aceste calităţi nu au fost suficiente pentru a-l mulţumi pe fratele Ieremia, iar el a ajuns la stabilitatea idealului său, adică de a se dedica total slujirii lui Isus, doar după ce a fost admis în Ordinul Capucinilor, pe 18 (***) mai 1578. Opţiunea sa pentru acest ordin religios nu a fost o întâmplare. Moldova, din cele mai vechi timpuri, a fost un teritoriu misionar franciscan, deci aspiraţiile spre idealul eroic al sărăciei, spre a face bine aproapelui, ca şi durele încercări ale vieţii monastice nu au fost o noutate pentru Ieremia, atunci când a ajuns în Italia. Capucinii, în momentul sosirii sale la Bari, în 1574, erau pe punctul de a se consolida, după multele polemici avute pentru recunoaşterea propriei lor identităţi. El i-a cunoscut şi s-a simţit atras de ei deoarece acordau o importanţă prioritară muncii şi îngrijirii bolnavilor. „Viaţa lor săracă şi cumpătată, milostivirea, cel mai des eroică, faţă de cei bolnavi şi cei săraci, felul lor de a predica bazat pe Evanghelie, expusă într-o formă simplă şi adaptată claselor populare… severă faţă de vicii şi scandaluri… însă totdeauna gata să-i apere pe cei săraci şi asupriţi, a acordat acestora destul de repede aprecierea populară” (40).
Tânărul valah găsise mediul ideal pe care i-l insuflase mama sa, iar pregătirea sa medicală l-a ajutat să se integreze spontan în acel mod de a trăi pe care contemporanii săi l-au recunoscut la moartea sa ca fiind o viaţă deosebită: faima sfinţeniei.

8. Lungul drum spre canonizare

Viaţa exemplară a fratelui Ieremia, respectul său faţă de disciplina Ordinului Capucin, depăşirea crizelor de nostalgie faţă de patria sa, au conferit Valahului o autoritate care a fost recunoscută atât de confraţii săi cât şi de către laici, atât nobili cât şi popor de rând, iar minunile au venit prin puterea unui destin de neschimbat.
Doi ani după moartea sa, în 1627, procesul canonic deschis de către dieceza din Napoli pentru beatificarea fratelui Ieremia, părea să se apropie la un bun sfârşit. Existau mărturiile contemporanilor săi, iar autoritatea ecleziastică confirma una dintre cele mai frumoase figuri de călugări capucini. Au urmat apoi un lung lanţ de circumstanţe (41), iar „cazul” a trebuit să treacă ca o frânghie prin ureche acului, până la 26 septembrie 1687, când Inocenţiu al XI-lea a emis decretul comform căruia Congregaţia ordinară putea discuta eroicitatea virtuţilor Valahului. Şi totuşi, nu s-a mişcat nimic! A fost uitat decretul, a fost uitat locul unde se aflau resturile sale pământeşti. Trei sute de ani după aceea, în 1948, pr. Raffaele da Valfrena (42) a anunţat regăsirea resturilor sale, a moaştelor descoperite de Grigore Manoilescu, cu ajutorul prof. Giulio Cremona şi a asistentului oficial român, can. Aloisie Tăutu.

9. Cercetătorii români
După 1948, „cazul” lui Ieremia Valahul a devenit din nou de actualitate, iar confraţii săi au făcut de toate, prin postulatorul general pr. Bernardino da Siena, care a pregătit dosarul pentru reluarea procesului de beatificare. Această înflăcărare faţă de procesul canonic a fost sprijinită şi de români entuziaşti, reuniţi în „Cenaclul Ieremia Valahul”, asociaţie căreia Felicia Paraschivescu şi-a dedicat, cu mult zel, întreaga viaţă.
Ieremia Valahul a fost subiect de admiraţie, iar aceasta nu numai în ţara sa de adopţie, Italia. Există un alt element important, care ne este dat de către compatrioţii săi, din ţara sa de origine: el a intrat în conştiinţa poporului său datorită a doi mai savanţi români: Gheorghe Sion şi Nicolae Iorga. Primul a regăsit opera lui Francesco Severini da Napoli din 1670 şi a adus-o în România (43), iar celălalt i-a adus un omagiu în 1915 la Academia Română prin prezentarea unei biografii a lui Ieremia, cu titlul: Un sfânt român Italia. San Geremia Valacco. Acesta a fost deplina recunoaştere ante litteram. Printre altele, Iorga a arătat că „el a rămas un român adevărat până la sfârşitul vieţii, atât de adevărat încât nu a învăţat nici măcar suficient italiana, această limbă atât de apropiată limbii române. Ieremia observa, în conjuncturile napolitane, ritul bisericii române cu privire la posturi, nu numai conform tradiţiei occidentale, adică mai înainte de Crăciun şi Paşti, ci şi mai înainte de sărbătorile sfinţilor apostoli Petru şi Paul şi cea a Adormirii Preasfintei Fecioare Maria” (44) (****).
Începând cu anul 1915, a crescut numărul cercetătorilor români care s-au dăruit căutărilor istorice şi teologice cu privire la viaţa concetăţeanului lor. Aceştia au regăsit o unitate simbolică în jurul fratelui Ieremia Valahul: şi poate că acesta este cea mai mare minune a acestuia de-a lungul veacurilor. El a reunit eforturile românilor, orientali şi latini, prin paginile unei bibliogafii militante pentru canonizarea sa.

ION DUMITRIU-SNAGOV

Note:

28. I. DUMITRIU-SNAGOV, Le Saint-Siege et la Roumanie moderne, 1850-1866, în Miscellanea Historiae Pontificiae, vol. 48, Roma 1982, 402 şi 406.
29. Sigismund Iagellonul, în scrisoarea către papa Clement al VII-lea, vorbeşte despre victoria sa de la Obertin şi descrie cum i-a învins pe valahi la 22 august 1531, considerând Polonia vecină Valahiei.
30. Op. cit., 42.
31. FRANCESCO ORESTANO, op. cit., 12.
32. De consultat şi harta cu itinerariul propus de Teodosio da Voltri, op. cit., 16-17.
33. Există numeroase studi privind fonetica istorică a limbii române. O bună sinteză în A. ROSETTI, Istoria limbii române, Bucureşti 1978.
34. ION DUMITRIU-SNAGOV, Imaginea teritoriilor româneşti în Loggia lui Rafael Sanzio, în Revista arhivelor, LX, vol. XLV, nr. 3/1983, p. 246.
35. FRANCESCO ORESTANO, op. cit., 3. Această practică a fost schimbată de Conciliul tridentin. Cfr. C: BORROMEO, Questiones et decreta condita in Provinciali sinodo Mediolanensi Quarta, Brixiae 1582, p. 90: „que pertinent ad sacramentum confermationis: parochi, animarum curatores, qui in urbe sunt, die Dominico, pentecostis solemnitatem precedente, popolum doceant quanto religionis studio suscipiendum sit confirmationis Sacramentum, cuius ministranti solus episcopus ordinariam potestatem habet”.
36. 1591-1605, cfr. V. C. KARALEVSKI, Episcopul Bernardino Quirini, în Revista Catolică 4 (1915), pp. 47-62.
37. F. ORESTANO, op. cit., 3, nota 1.
38. Ibidem, nota 35.
39. ANGELO PIENTINI DA CONSIGNANO, Le pie narrazioni delle opere piu memorabili fatte a Roma l’anno del Giubileo 1575, Viterbo 1577.
** Evidentă scăpare din vedere a autorului. În primul rând, catedrala era preluată încă din 1556 de către calvini şi unitarieni, iar în 1574 nu putem vorbi despre preluarea ei de către „Uniţi”, fie şi numai datorită faptului că în Transilvania Unirea a început în 1698 şi încheiată în 1700. Probabil autorul se referă la o trecătoare reîntoarcere în mâinile catolicilor a Catedralei pe timpul stăpânirii familiei Bathory, o familie catolică, care ajunsese la putere în Transilvania în 1571, unul dintre membrii ei devenind cardinal al Bisericii Catolice şi Voievod al Transilvaniei, învins şi ucis în timpul campaniei din 1600 a lui Mihai Viteazul în Transilvania. Ştefan, despre care este vorba în acest text, a devenit mai târziu rege al Poloniei (nota trad.).
*** O altă scăpare din vedere: data profesiunii fer. Ieremia este 8 mai, nu 18 mai (nota trad.).
40. G. MARTINA, op. cit., p. 63; Cfr. MELCHIORE DA POBLADURA, Cappuccini în Dizionario degli Istituti di Perfezione, II, Roma 1973, col. 205-209.
41. Elenco degli atti processuali riguardanti la causa di beatificazione del Servo di Dio fra Geremia da Valacchia laico professo cappuccino, cfr. Positiones super virtutibus…, op. cit., pp. 9-14.
42. TEODOSIO DA VOLTRI, op. cit., pp. 288-294.
43. Comunicarea lui NICOLAE IORGA, Câteva lămuriri noi cu privire la istoria românilor, III – Un sfânt român în Italia – San Geremia Valacco, în Analele Academiei Române, MSI, Seria II, 37 (1914-1915), pp. 474-478 (cu o versiune franceză).
44. I. BĂLAN, Sfântul Ieremia românul, în Revista Catolică, 4 (1915), pp. 435-437.
**** Chiar dacă afirmaţia autorului este relativ exactă, nu trebuie să uităm că fraţii capucini, exponenţi ai unei reforme ce se voia o „reîntoarcere la origini”, urmau întocmai exemplul sf. Francisc, care ţinea toate posturile rânduite: „Conform unor izvoare de primă mână, Francisc observa mai multe perioade de post pe timpul anului. Poate cinci sau şase. În afara celor prescrise în prima Regulă (două în Regula aprobată, însă el continua să postească şi postul de după Epifanie până la începutul Postului Mare), el observa (…) şi postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul (…) un altul în cinstea Adormirii Maicii Domnului (continuare al primului, n. tr), apoi o altă perioadă de post în cinstea sf. Arhanghel Mihail… (Cfr. Dizionario francescano, ed. Messagero-Padova 1983, pp. 358-359). Deci, afirmaţia autorului chiar dacă este contextualizată în tradiţia românească, mai are şi această bază tipic franciscană (nota trad).

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.