In lumina sfinteniei fratelui Ieremia Valahul

(Articol nesemnat, publicat în „OSSERVATORE ROMANO” nr. 55, p.2, din 6 martie 1948)

Un titlu emblematic, pe care îl găsim în paginile cotidianului Sfântului Scaun, „OSSERVATORE ROMANO”, un titlu care ne aduce în minte şi în suflete ziua de 29 iunie, sărbătoarea sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, zi care cuprinde în memoria ei şi data naşterii acestui „apostol al milostivirii faţă de aproapele”, care a fost Fericitul Ieremia.
Născut în urmă cu patru veacuri şi jumătate, mai precis în urma cu 453 ani, Fericitul Ieremia a rămas în memoria celor care l-au cunoscut, fie direct, fie prin intermediul paginilor ce s-au scris despre el, ca un campion al desăvârşirii creştine, ca un căutător al acelui tezaur ascuns care este mântuirea, un tezaur pentru care el „a vândut” tot ce avea şi a urmat nu o himeră, ci pe Acela care este Calea, Adevărul şi Viaţa.
Că nu a greşit în alegerea sa ne stau mărturie nu numai cele ce s-au întâmplat la (şi după) moarte sa, în acel îndepărtat 1625, ci şi faptele minunate care s-au petrecut pe timpul „pelerinajului” său de la Napoli spre Patria sa din luna mai a anului trecut, fapte minunate care se întâmplă zilnic în Sanctuarul dedicat lui din Oneşti.
Articolul pe care îl prezentăm mai jos în limba copilăriei Fericitului Ieremia este o recenzie a primei biografii scrisă de Pr. Francesco Severini, revăzută de către Francesco Orestano şi de recentă apariţie la data publicării articolului, dar este în acelaşi timp şi un profil biografico-spiritual al umilului frate moldovean pe care autorul, necunoscut nouă, ni-l propune drept model de desăvârşire creştină.
Partea finală a articolului ne readuce în memorie un alt „pelerinaj”, cel pe care l-a făcut umilul capucin moldovean imediat după redescoperirea mormântului său (vara anului 1947), „pelerinaj” care l-a purtat de la Napoli la Roma, în biserica „Sf. Laurenţiu din Brindisi” a Curiei generale a Capucinilor, unde a ajuns în preziua aniversării morţii (4 martie 1948) şi unde a poposit timp de 13 ani (1948-1961, an în care s-a „reîntors” la Napoli).
Dacă despre ceremoniile care au avut loc cu acel prilej în biserica „Sf. Laurenţiu din Brindisi” cunoaştem câte ceva şi din ultimele pagini ale biografiei scrise de Teodosio da Voltri („Jon Kostist – l’uomo che non voleva andare all’inferno”; trad. în română de pr. Eduard Ferenţ), constituie o plăcută noutate, cel puţin pentru traducătorul acestor pagini, ştirea celebrării unei alte Sfinte Liturghii în aceeaşi zi şi de către acelaşi celebrant principal, mons. Tăutu, dar într-o altă biserică (San Salvatore alle Copelle), în cinstea Fericitului nostru.
Un ultim motiv al aducerii la lumină a acestor (de-acum vechi şi venerabile) pagini este şi acela că ele vor să fie un omagiu-îndemn la statornicie pentru cei 4 noi preoţi capucini (dar nu numai pentru ei!) ce vor primi, alături de confraţii conventuali şi diecezani, harul Sfintei Preoţii pe 24 iunie, prin impunerea mâinilor şi rugăciunea de consacrare rostită de către Nunţiul Apostolic în România, Mons. Francisco-Javier Lozano.

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

*

Aparţinând magisteriului Bisericii ultimul cuvânt în decretarea eroicităţii virtuţilor care dintr-un sărman sătean venit din îndepărtata Românie latină (ce era, chiar şi în acel îndepărtat timp, ultima Thule a lumii civilizate) au făcut un mare Slujitor al lui Dumnezeu, a cărui viaţă de sfinţenie a fost de bun exemplu şi foarte cunoscută la Napoli, Francesco Orestano – în introducerea la sugestiva biografie scrisă de către contemporanul umilului frate român, Pr. Francesco Severini, de curând apărută într-o nouă ediţie – afirmă că, independent de evaluarea singurelor aspecte ale vieţii fratelui Ieremia Valahul, considerate miraculoase de către aceia care au fost martori şi părtaşi la ele, există un miracol care le depăşeşte pe toate celelalte, iar acesta este însăşi viaţa acestui umil şi simplu om. Aceasta, scrie el, „este povestea unei vocaţii creştine limpezi, sigure şi indiscutabile încă de la primii zori ai cugetului şi până la ultimul respir; a unei dorinţe de desăvârşire creştină care nu şovăie nici o clipă şi care nu se dă îndărăt din faţa nici unei dificultăţi şi nici din faţa vreunei parţiale reuşite; a unei continue căutări a lui Dumnezeu printr-o progresivă cultivare a celor mai înalte valori spirituale şi care ştie să se îndepărteze de ifosele şi bizareriile culturii intelectualistice şi să caute lumină doar în Lumina divină; a unei interiorizări ce devine focarul nu al unei culturi plină de sine, ci a convingerilor sale intime în legătură cu problemele spirituale şi umane, iar aceasta printr-o continuă, istovitoare, exclusivă trăire a virtuţilor esenţiale ale Umilinţei, Dragostei şi Sacrificiului”.
Iată deci cum o astfel de viaţă este în sine o capodoperă a Harului şi cum, vorbind despre ea în stilul său cald, candid şi plin de imaginaţie, Pr. Severini, analizând faptele binecuvântatului frate Ieremia, poate, făcând o fermecătoare sinteză, să afirme despre el că „născut fiind printre zăpezile şi gheţurile schismei, crescut prin păduri pe lângă turme, vorbind şi trăind împreună cu persoane de altă credinţă, el însuşi fără vreo pregătire oarecare şi lipsit de multe, a fost aprins de flacăra milostivirii atât de tare încât, prin sfinţenia la care ajunsese, să se transforme în aur preţios şi în preamărire a lui Dumnezeu, iar pentru noi devenind un nepreţuit exemplu de imitat şi un puternic motiv pentru a ne umili şi pentru a lăuda, fremătând, maiestatea divină”.
Provenea deci din una dintre cele mai orientale regiuni ale Europei, din acea Românie care, în ciuda strânselor legături cu lumea latină, a avut credinţa străbună dezorientată de contradicţiile schismei şi mai apoi ale ereziilor. Ieremia s-a născut din Costişte Stoica şi Margareta Bărbat, părinţi profund catolici, ceeace dădea o aură de nobleţe modestei lor condiţii de lucrători ai pământului.
Munca pământului, unită cu un profund instinct religios, conferea gândurilor şi faptelor o profunzime care, atât la tatăl cât şi la mama viitorului sfânt, s-a vădit în unele ocazii ca având o mare putere de sugestie: „Vezi acele păsări cum zboară? – i-a spus într-o zi tatăl, pe când se aflau împreună la câmp – Tot aşa zboară şi bunii călugări spre Paradis”.
Acolo, în acele discuţii, îşi are sorgintea vocaţia monastică a lui Ieremia. „Iar mama sa îi vorbea neîncetat despre Paradis ca despre un loc strălucind de lumina veşnică, unde nu este nicicând noapte, un loc al desfătării veşnice împreună cu Dumnezeu, iar prin Dumnezeu sufletele se bucură de orice bine şi de mângâierea fără de sfârşit. Iar atunci când i-a cerut să-i explice mai clar în ce constau chinurile iadului, ea i-a descris cu multă precizie şi dezgust pe cei zăvorâţi sub cheia veşniciei în acel loc groaznic, izgoniţi pe vecie din faţa lui Dumnezeu, veşnic chinuiţi de foc şi ger şi orice altă caznă, fără nici o speranţă de a ieşi vreodată de acolo, încât copilul a rămas înfricoşat şi cutremurat pentru totdeauna. În acea zi nu s-a mai gândit la altceva; şi nici în acea noapte n-a închis ochii până când, punând cap la cap spusele tatălui şi ale mamei, nu s-a hotărât să îmbrace haina sf. Vasile, căci existau mulţi călugări din cinul acestuia prin părţile sale”.
Însă în locul rasei sfântului Vasile i-a fost hărăzită şi de mai mult folos haina călugărească a sfântului Francisc pe care, printre harnicii şi bunii capucini din Napoli, a purtat-o cu cinste timp de patruzeci de ani fiul ţăranilor valahi. Cum de a avut el în suflet Italia, cum a ajuns el în Italia din acele îndepărtate regiuni? De foarte tânăr – se născuse în castelul din Zaxco în 1556, de sărbătoarea sfinţilor Apostoli Petru şi Paul – Italia îi apărea ca o a doua Ţară Sfântă, pământ sfinţit fie şi numai de prezenţa acolo a Vicarului lui Cristos. El era convins că dacă Dumnezeu l-ar fi ajutat să ajungă să-l vadă o singură dată pe Papă „nu i s-ar mai fi putut întâmpla nimic rău”.
Şi cum a răspuns el glasului care îl chema în peninsulă, câte oprelişti a reuşit să depăşească pentru a ajunge şi cum, într-un mod evident uimitor, a ajuns într-un sfârşit, sunt paginile unei impresionante vieţi pe care credinciosul său biograf ştie să o descrie într-un mod minunat. A ajuns, dar în perioada de început, în acei aproape doi ani petrecuţi la Bari, primul său popas, a rămas profund dezamăgit, convins fiind cum era că Italia ar fi însemnat pentru el un loc de limpezire, de creştere spirituală; se găseau la Bari – după cum el însuşi a constatat – creştini cu năravuri la fel de rele cu cele ale necredincioşilor. Atât de mare i-a fost dezamăgirea, că era cât pe ce să dea curs ispitei de a lăsa totul baltă şi de a se reîntoarce, după bruscul contact cu realitatea, în ţara sa. Însă Dumnezeu plănuise cu totul altceva pentru el. El îl căuta pe Dumnezeu din tot sufletul; nădăjduia să se mântuiască cu orice preţ. Pentru aceasta venise în Italia. Pentru aceasta voia acum să se întoarcă în Valahia. „Iar Dumnezeu s-a îndurat să-l îndrepte acolo unde acel ţel putea să se împlinească într-un sfârşit”. Astfel, într-un mod pe care îl putem numi la fel de minunat ca acela care l-a adus în Italia, a ajuns la Napoli. „Napoli, – scrie biograful – una dintre primele oraşe ale lumii, îi apare ca un oraş impozant din orice punct de vedere; din cauza mărimii şi a splendorii, din cauza calităţii aerului, a pământului, a locuitorilor şi a tot ceeace contribuie la aceasta. Însă mai ales era de preţuit evlavia, manifestată în felurite chipuri: faţă de Dumnezeu, în cinstirea sfinţilor sau în milostivirea faţă de aproapele”. În această Vita di fra’ Geremia valacco dell’Ordine dei frati minori detti cappuccini scritta da Fra’ Francesco Severini napolitano del medesimo Ordine găsim deseori descrieri lirice care ne dezvăluie visătoarea obârşie napolitană a autorului şi entuziasmanta sa afecţiune faţă de splendida Partenope. „Atunci când tânărul, asemenea cerbului doritor de apă, căuta să fie întărit prin bune exemple, a văzut peste tot în acel măreţ oraş mulţimea mare de biserici, bine îngrijite şi de o splendoare nemaipomenită; cultul divin celebrat cu o profunzime şi cucernicie de nedescris; altarele la care celebrau atât de mulţi preoţi; sacramentele atât de frecventate; îndrumările predicatorilor Postului Mare ascultate de persoane atât de evlavioase şi de reculese; oraşul plin de marea mulţime şi de diversitatea călugărilor; a simţit că nu mai ştia unde se află, i se părea că a ajuns nu într-o cetate pământească, ci în cea cerească”.
Cadrul este oarecum idealizat, însă trebuie să ţinem seama că tânărul valah poposea, în oricum plina de viaţă capitală, pe timpul Postului Mare.
A avut astfel primele contacte cu un nucleu al acelor fraţi aflaţi atât aproape de spiritul Seraficului Părinte, aşa că şi-a spus în sine: „dacă voi ajunge să trăiesc printre aceştia, mă voi mântui fără nici o îndoială”. Şi a fost decisivă pentru el, atunci când a bătut la uşa mănăstirii Neprihănitei Zămisliri, primirea de care a avut parte. La Neprihănita Zămislire a rămas timp de patruzeci de ani, patru decenii de continuă şi uimitoare stăruinţă pe calea sfinţeniei, o cale care înseamnă nimic pentru sine şi totul pentru alţii.
„Mănăstirea Neprihănitei Zămisliri a fost locul unde el, luptând împotriva zădărniciilor lumii, împotriva diavolului şi a ispitelor cărnii, sub greutatea celor mai istovitoare ascultări, în curajoasa trăire a tuturor virtuţilor, a dat minunată dovadă despre sine lui Dumnezeu, confraţilor şi lumii. De nedescris au fost smerenia şi cucernicia pe care le-a îndrepta spre Domnul; milostenia şi blândeţea arătate faţă de semeni; umilinţa şi severitatea cu care s-a considerat şi tratat pe sine. Iar călugărilor chemaţi de Dumnezeu la agonisirea desăvârşirii, le-a fost un minunat exemplu în privinţa paşilor ce trebuie făcuţi neîntrerupt pentru a o câştiga sau măcar a se apropia de ea. Aşa cum lumina soarelui creşte din zori şi până la amiază, tot aşa a crescut şi harul în fratele Ieremia”.
Credinţa, Speranţa şi Iubirea sunt virtuţile teologale care predomină în orice acţiune a dârzului frate Ieremia. Iubirea faţă de aproapele mai înainte de toate: „aceasta a fost imensitatea milostivirii pe care o regăsim la fratele Ieremia şi care s-a extins la toţi semenii săi; nu numai faţă de călugări, ci şi faţă de mireni; nu numai faţă de cei credincioşi, ci şi faţă de necredincioşi; nu numai faţă de cei vii, ci şi faţă de cei morţi; aproape că nu mai era zăgăzuită în limitele omeneşti, ci se revărsa într-un fel sau altul şi asupra celor necuvântătoare”.
Ar fi de folos să putem continua cu atâtea irezistibile fragmente extrase din cartea devotatului biograf, care îl însoţeşte pas cu pas pe al său intinerarium ad Deum, folosindu-se de nenumărate fapte doveditoare, de nesfârşite exemple de milostenie.
Martor ocular, el i-a descris ca pe un prinos adus „unui mare slujitor al lui Dumnezeu”, ale cărui înfăptuiri au trezit interesul mulţimilor de credincioşi napolitani din toate stările şi condiţiile sociale, care, încă din timpul ultimelor clipe de viaţă ale Părintelui lor şi după aceea la triumfala înmormântare care a urmat, au demonstrat faţă de el o adevărată predilecţie şi devoţiune.
Fapte prodigioase s-au petrecut prin mijlocirea sa după edificatoarea-i trecere din această viaţă, pe când „slujitorul lui Dumnezeu era proslăvit cu mare evlavie prin cult privat, în aşteptarea să se poată săvârşi prin cult public atunci când Vicarului şi Marelui Păstor al turmei lui Cristos i-ar fi plăcut să-l declare Fericit şi să-l înscrie prin rit solemn în catalogul sfinţilor din Paradis”.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.