Fericitul Ieremia Valahul – reintoarcerea in actualitate, după mai bine de trei veacuri”

Articol publicat de Pr. Bonaventura Morariu, O.F.M. Conv.,
în „L’Osservatore Romano”, din 24 febr. 1952

Recent, prin bunăvoinţa Pr. Luigi Martignani OFM Cap, Directorul Arhivei Istorice a Ordinului Capucin, am intrat în posesia fotocopiilor mai multor documente istorice din perioada descoperirii mormântului confratelui şi patronului nostru spiritual, Fer. Ieremia.
Pentru a sărbători (şi din punct de vedere istoric) aniversarea naşterii sale pământeşti (29 iunie – sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Paul – acum 454 de ani), ca şi pentru a continua seria „restituirilor” datorate unor persoane cu merite deosebite în redescoperirea şi menţinerea vie a cultului primului sfânt român ridicat la cinstea altarelor, am ales şi tradus două fragmente din articolul publicat de Pr. Bonaventura Morariu în l’Oservatore Romano din 24 febr. 1952. Este vorba, în prima parte, despre contextul istoric al Moldovei sec. al XVI-lea, cu un accent special asupra situaţiei Bisericii Catolice de pe aceste meleaguri, partea a doua cuprinzând părerile autorului cu privire la situaţia cauzei fericitului nostru la mijlocul veacului trecut şi impactul pe care l-a avut asupra poporului român, mai ales asupra pribegilor aflaţi la Roma.
Câteva cuvinte despre Pr. Bonaventura Morariu (în parte cfr. unui articol publicat de Dr. Dănuţ Doboş, în Lumina Creştinului, la rubrica Figuri celebre)*:
S-a născut la Hălăuceşti, la data de 18 mai 1886 şi a studiat la Seminarul franciscan din localitatea natală, apoi la Roma, unde a fost sfinţit preot în anul 1908 (18 decembrie). Reîntors în ţară, a activat ca profesor şi director al Seminarului Franciscan din Hălăuceşti, publicând în acelaşi timp rodul cercetărilor sale istorice cu privire la istoria comunităţilor catolice din Moldova în diversele periodice ale Ordinului Franciscan Conventual din Moldova.
Chemat de superiorii Ordinului Franciscan Conventual în Italia, Pr. Bonaventura Morariu nu şi-a întrerupt cercetările istorice ce priveau istoria meleagurilor natale şi a publicat, printre altele, în 1940 „Series chronologica praefectorum apostolicorum antique nostrae Missionis in Moldavia et Valachia durante sec. XVII et XVII”, iar după doi ani, în 1942, „Series chronologica episcoporum ac praefectorum apostolicorum in Moldavia – sec. XIX”, ambele având la bază studii neistovite în arhivele Congregaţiei „De Propaganda Fide” şi ale Curiei Generale ale Ordinului Franciscan Conventual.
După cel de-al doilea război mondial, rămas în Italia, Pr. Morariu şi-a continuat cercetările istorice şi a colaborat cu „Societatea Academică Română” întemeiată la Roma de exilaţii români (cfr. şi Petre-Marian Ianoş, „Din istoria drumului de reîntoarcere acasă a Fericitului Ieremia, publicat pe www.ercis.ro , oct 2008), ca o replică la „Academia RPR”, (fosta Academie Română, devenită fief al culturnicilor româno-sovietici), unde a publicat (în Acta historica) mai multe studii privind istoria Bisericii din Moldova.
Printre contribuţiile sale istorice din această perioadă se numără şi articolul pe care îl prezentăm (în traducere, articolul fiind scris în italiană) mai jos, contribuţia sa la clarificarea multora dintre aspectele istorice ale vieţii confratelui nostru fiind preluată apoi de biografii recenţi ai acestuia (Francesco Orestano, Teodosio da Voltri şi Francesco Saverio Toppi). Inedite rămân (încă) contribuţiile sale la cunoaşterea vieţii confratelui nostru, cum ar fi unele studii şi memorii adresate autorităţilor competente pe această temă (citate la bibliografie de către T. da Voltri la p. 297 a primei ediţii din 1961). Deasemeni, numele său apare (sub sigla B. M.) şi în ultimele pagini ale versiunii biografiei lui Severini-Orestano editată de către I. C. Drăgan la Nagard-Montreal în 1982 (probabil o reeditare a traducerii lui Dan Petreşnicu tipărită la Padova în 1956) unde, la pp. 149-50, găsim unele adăugiri faţă de ediţia princeps a versiunii Orestano din 1946.
Pr. Bonaventura Morariu a murit la Roma în data de 10 mai 1967.
Întrucât articolul este destul de lung, mă limitez la publicarea (din motive obiective, întrucât materialul primit de la Arhiva centrală a Ordinului este trunchiat, lipsind tocmai partea centrală, ce priveşte viaţa sa) acestor două fragmente, unde autorul redă cadrul istoric în care s-a născut, şi-a trăit prima parte a vieţii şi de unde a plecat spre Italia confratele nostru; partea finală se referă la actualitatea cauzei confratelui nostru din acei ani, văzută de către Pr. Bonaventura Morariu, unul dintre protagoniştii acestei minunate reveniri la actualitate a unui sfânt român de la mijlocul mileniului trecut.

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

*
Au fost timpuri foarte triste pentru Biserica Catolică din Moldova pe tot parcursul întregului secol al XVI-lea. Războaie, invazii, distrugeri, jafuri ce se înşirau unele altora, ca inelele unui lanţ. După dezastrul de la Mohacs (1526)** turcii deveniseră stăpâni ai Ungariei şi Transilvaniei. Valahia şi Moldova, despuiate de independenţa lor, gemeau deasemeni sub jugul Semilunii. Situaţia religioasă era la fel de tristă şi dureroasă. Protestantismul şi mai ales calvinismul făcea ravagii în Transilvania mai ales printre români, printre care, încă de la 1560, fusese constituită o biserică română calvinistă.
Printre cei 26 de voievozi ai Moldovei – câţi au fost după moartea lui Ştefan cel Mare (1504) până la Mihai Viteazul (1600) – se numără şi doi luterani, Iacob Heraclid Despotul şi Iancu Sasul; primul, voind să luteranizeze întreaga ţară, a deschis la Cotnari o şcoală unde predau discipoli de-ai lui Melanton. Emisari protestanţi veniţi din Transilvania, au pătruns în Moldova unde, profitând de trista situaţie politică, au ocupat bisericile din vechile centre (catolice, n. tr.) ale ţării: Trotuş, Baia, Neamţ, Suceava, Roman, Vaslui, Cotnari, Huşi, etc.
Din cauza războaielor şi ale necontenitelor năvăliri ale turcilor şi tătarilor, misionarii catolici, cei mai mulţi Franciscani Conventuali, nu mai puteau intra în ţară decât cu foarte multă dificultate şi cu riscul propriei vieţi. Despre episcopi catolici, după acel Mihai care în 1518 convocase un sinod al preoţilor catolici din Moldova la Trotuş, nu se mai vorbeşte până la Bernardino Quirini, numit în 1590 de către Grigore al XIII-lea ca episcop de Argeş cu reşedinţa la Bacău; din cauza aceloraşi dificultăţi, nu a putut să intre în posesia propriei dieceze decât în 1597. La Bacău l-a găsit pe Girolamo Arsegno, misionar conventual din 1582, care i-a fost apoi vicar lui Querini şi succesor al său la cârma episcopiei.
În 1587, italianul Bartolomeo Bruti, majordrom al voievodului Petru (Şchiopul, n. tr.) al Moldovei, îi scria Nunţiului Papal în Polonia, Annibale da Capua, că principele „alungase din această ţară pe falşii predicatori eretici, care deja de 50 de ani au îndepărtat aceste popoare de la sânul sfintei Biserici Romane, iar acum, prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin bunăvoinţa prea ilustrului Principe şi Domn al meu şi cu multe osteneli şi din partea mea, aceste popoare sunt (din nou, n. tr.) foarte ascultătoare şi supuse Sfîntului Scaun Apostolic şi, lăsând la o parte toate ereziile, trăiesc din nou în conformitate cu preasfintele decrete ale preasfântului Conciliu Tridentin, spre mare nedumerire şi neputinţă a ereticilor din Transilvania, vecinii noştri” (Hurmuzaki, Documente…, vol. III-1, pag. 96). Însă poate că Bruti exagera destul de mult, deoarece episcopul Quirini, care a vizitat cele 15 oraşe şi 16 sate ale Moldovei unde se mai aflau încă 10.704 catolici, a lăsat scrisă o tristă relatare, pe care a dus-o el însuşi la Roma şi a înmânat-o papei Clement al VIII-lea, în 1600. Realitatea pe care el o găsise era diversă, adică: de circa 90 de ani acea episcopie era vacantă; bisericile erau pe jumătate ruinate, cele mai multe fără preot; altele erau administrate de către fugari din Transilvania, apostaţi sau luterani; sărmanii credincioşi, abandonaţi, erau ca nişte oi fără păstor, în mijlocul ereticilor si al „ortodocşilor”.

(…)

Nu au trecut decât 7 luni de la moartea sa din 5 martie 1625 când, din porunca Card. Decio Carafa, arhiepiscopul din Napoli, au fost iniţiate Procesele informative. Puţini ani după aceea, Urban al VIII-lea a semnat Decretul de introducere a Cauzei. Odată încheiate Procesele Apostolice, Cauza a fost reluată sub Clement al X-lea, iar în 1682 a fost făcută şi recunoaşterea osemintelor. Însă după aceea, nu ştim din care motive, aceasta a fost dată uitării. Poate că a fost o providenţială orânduială a lui Dumnezeu, deoarece viaţa şi exemplul fratelui Ieremia nu ar fi avut acelaşi impact în acel timp cât are astăzi, după trei veacuri, atât ca răsunet cât şi ca eficienţă.
De fapt, în urmă cu nici cincizeci de ani, un cercetător român, George Sion, a găsit într-o librărie din Italia un vechi exemplar al vieţii fratelui Ieremia Valahul scrisă de către Pr. Severini în 1671. Cartea aceasta a fost o adevărată revelaţie pentru mulţi români, cărora această figură le era aproape necunoscută. Cunoscutul istoric Neculai Iorga, într-o comunicare ţinută la o şedinţă a Academiei Române în 1915, declara următoarele: „Catolic prin naştere, Ieremia era român prin sânge şi limbă. Chiar şi din partea spirituală, viaţa sa nu ne poate lăsa indiferenţi” (Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, 1914-1915, p. 474).
Interesul pentru fratele Ieremia i-a determinat pe mulţi să se îndrepte spre Italia şi să caute documente şi evocări, în special la Napoli, unde el a trăit mai bine de 40 de ani, împrăştiind oriunde buna mireasmă a lui Cristos. Clerul catolic din România, mai ales episcopii şi preoţii de rit bizantin, au popularizat mult printre credincioşii lor această simpatică figură şi şi-au făcut o îndatorire din a se ruga pentru preamărirea sa, aşteptându-se la îmbelşugate roade spirituale de la exemplul şi de la mijlocirea fratelui Ieremia Valahul, mai ales pentru marea dorinţă şi strădanie cu privire la unitatea Bisericii.
Exemplul său este de o covârşitoare actualitate, mai ales că în aceste timpuri mulţi pribegi români au trebuit să-şi abandoneze ţara şi să caute adăpost în Italia şi în alte ţări occidentale. Şi este marele merit al unuia dintre aceşti pribegi, Gr. Manoilescu, că a descoperit mormântul Venerabilului, ale cărui moaşte, după legiuita recunoaştere, au fost aduse la Roma şi aşezate în Biserica Sf. Laurenţiu din Brindisi de pe lângă Colegiul Internaţional al Fraţilor Minori Capucini.
Este dorinţa arzătoare a tuturor românilor ca acest compatriot al lor să ajungă cât mai repede la cinstea altarelor şi să fie venerat ca primul fruct al sfinţeniei pe care pământul românesc, cucerit de legiunile lui Traian, l-a dat Bisericii Romei. Fratele Ieremia va fi întotdeauna pentru fraţii săi români deschizătorul de cale ce le arată tuturor căile vigoarei sufleteşti şi ale sfinţeniei şi va fi deasemeni simbolul luminos al unităţii tuturor creştinilor într-o singură turmă, sub oblăduirea unui singur Păstor.
Gestul, demn de preţuire, al Sfântului Părinte Pius al XII-lea, care a decis ca după 285 de ani de întrerupere, să se reia Cauza acestui umil capucin român, în timp ce întruneşte cel mai mişcător tribut al unei filiale recunoştinţe din partea tuturor catolicilor de pe atât de greu încercatul pământ românesc, este o fericită năzuinţă şi urare ca Domnul să asculte arzătoarele dorinţe ale fiilor săi cu privire la canonizarea slujitorului său.

Bonaventura Morariu
Note
* Lumina Creştinului, august 2006, nr. 8 (200).
** În text apare 1625, o evidentă culegere greşită a datei, trecută cu vederea de către corectorii de la “Osservatore Romano” din acel timp.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.