Experiență misionară în Mozambic

Experiență misionară în Mozambic

Click pe imagine pentru a vedea Albumul foto

După mulți ani de așteptare, în sfârșit mi s-a împlinit dorința de a ajunge într-o țară de misiune, de a face o experiență misionară. Această dorință era în interiorul meu încă din perioada de formare inițială, postulandat, noviciat.  

Și iată-mă ajuns în Mozambic pentru o perioadă de 3 luni. Mozambic face parte din așa numita Africa Australia, cu o climă tropicală și subtropicală, o populație de aproximativ 24 milioane de locuitori, însă sunt mulți alții care nu sunt înscriși. Capitala Mozambicului este Maputo. Mozambic a fost descoperit de portughezul Vasco da Gama în 1475 și a fost colonie portugheză pentru 500 de ani. Independența de Portugalia s-a realizat în anul 1975 după un lung război. Limba oficială este portugheza, însă se vorbesc și multe alte limbi tribale, foarte diferite între ele; dacă nu se știe portugheza, nu se pot înțelege între ei. Cea mai răspândită este Etxuwabo (Ciuabo). În această limbă Capucinii misionari italieni au tradus Biblia, textele liturgice, cântecele liturgice și multe alte referitoare la credință.

Primii capucini misionari, din provincia de Trento, ajung în Mozambic în anul 1947. Apoi în anul 1951 se adaugă alți frați capucini, din provincia de Bari. Pentru o perioadă de timp au fost 2 custodii, până în anul 1990 când s-a format o singură viceprovincie, însă cu noile constituții a devenit din nou Custodie. Viața misionarilor a fost destul de dificilă din cauza războiului, mai ales după independență, când partidul politic ajuns la putere, FRELIMU (frontul pentru eliberarea Mozambicului) a luat fraților, persoanelor consacrate din țară, aproape tot. Au fost naționalizate școlile, colegiile, spitalele, depozitele bancare… libertatea de cult a fost interzisă până în anul 1980, când cei care conduceau țara și-au dat seama că Biserica este pentru popor. După doar 2 ani de la proclamarea independenței, a început războiul civil între cei de la putere, FRELIMU, și noul partid, RENAMO (rezistența națională mozambicană), care a durat până în anul 1992, când la Roma s-a semnat un acord de pace care, din nefericire, a durat foarte puțin timp, așa că războiul civil continuă și astăzi.

Actualmente, în Mozambic, capucinii sunt prezenți în 5 orașe: Quelimane (sediul custodiei), Maputo, Mocuba, Milange și Morrumbala. Multe din misiunile pe care le-au avut frații au fost încredințate clerului diecezan mozambican, au fost abandonate din cauza lipsei de preoți sau pentru că au fost distruse de război. Actualmente fiecare preot capucin are o așa numită parohie, nu în sensul care există în România, dar ca și punct de referință, iar apoi are diferite misiuni sau comunități: care 85, care 50, care mai puține, la care ajunge să celebreze sfânta liturghie o dată pe lună sau la 2 luni. De obicei „parohul” respectiv pleacă de joi până duminică în locul unde este „parohia” sa, unde există și o casă mică unde stă, iar de aici în fiecare zi merge în diferite comunități pentru a celebra sfânta liturghie. Sfânta liturghie se celebrează în limba locală pentru că nu toți știu limba portugheză. Uneori, pentru a ajunge la aceste comunități, se merge câte 3 ore cu mașina prin gropi, denivelări, pădure… Pentru că nu se poate celebra sfânta liturghie în fiecare comunitate, credincioșii se adună din 7-8 comunități la un loc, unii vin zeci de kilometri pe jos sau cu bicicleta (se folosește foarte mult bicicleta aici) pentru a participa la sfânta liturghie.    

Aici, eu am stat în fiecare convent câte 2 săptâmâni. Am ajuns în Mozambic în săptămâna sfântă. După ce am participat la liturghia crismei în catedrala din Maputo împreună cu arhiepiscopul capucin Francisco Chimoio, am plecat spre prima destinație Quelimane, unde am participat  la triduumul pascal în „catedrala” de la Quelimane, împreună cu episcopul Hilariu, care face parte din Ordinul Franciscan Observant, care împreună cu comunitatea m-a primit cu mare bucurie.       

La sfârșitul săptâmânii albe, pentru 4 zile am fost în parohia Namacura de care aparțin alte 85 de comunități (filiale de la noi). Aici am fost pentru a celebra sfânta liturghie în 4 locuri. Tot aici am celebrat și prima liturghie în limba portugheză. Am rămas foarte impresionat de modul cum aceste persoane primesc misionarii care vin să celebreze sfânta liturghie. Cu toții se adună la câțiva zeci de metri de capelă și întâmpină preoții cu dans și cântece de primire, plini de bucurie. Ca să o citez pe Andra, ți se face pielea de găină când vezi așa ceva. Apoi se celebrează sacramentul spovezii, individual, iar dacă sunt prea mulți se celebrează sacramentul spovezii cu mărturisire generală și cu dezlegare generală, după care urmează sfânta liturghie. Din nou am rămas impresionat de felul cum participă la sfânta liturghie. Îmi place comparația pe care a făcut-o papa Francisc cu privire la participarea la sfânta liturghie. Spune papa: când se merge pe stadion se strigă, se cântă, se bate din palme, se dansează; când se merge la sfânta liturghie toți stau în bancă sau într-un colț, tăcuți cu capul în jos. Aici, în Africa, e total diferit. Toți sunt activi, se cântă, se dansează, se bate din palme, o liturghie cu adevărat animată și trăită cu credință, cum n-am văzut în Europa. La sfânta liturghie participă foarte mulți copii, adolescenți și tineri; de fapt, Mozambicul este o țară cu o populație foarte tânără. Fiecare familie are 4, 5 sau 6 copii. În cadrul sfintei liturghii se celebrează aproape mereu Botezul – în mare parte pentru adulți, și sacramentul Căsătoriei. Căsătoria e foarte diferită față de Europa. Mirii sunt îmbrăcați normal, fără rochie albă sau costum, stau în mulțime, doar în momentul celebrării sacramentului vin în fața altarului, apoi se întorc din nou la locul lor în mulțime, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, apoi se întorc acasă fără a face mare sărbătoare cu masă și dans; de obicei „mireasa” merge și locuiește cu familia mirelui. La ofertoriu, după colectă, se cântă un cântec special în timp ce cu alai de dans se aduc daruri la altar, fructe, alimente, pe care apoi preotul le ia acasă. După ce se termină distribuirea sfintei împărtășanii și după terminarea cântecului, se face un moment de tăcere apoi, se cântă un cântec de mulțumire, din nou cu alai de dans și strigăte de bucurie și mulțumire. Cu adevărat este o liturghie trăită.       

Călătoria mea a continuat apoi în alt oraș, Milange, unde frații au casa de postulandat. Din cele 5 ore care se fac cu mașina de la Quelimane pâna la Milange, 2 ore și jumătate se merge prin gropi și denivelări. Aprope jumătate din drumul ce leagă cele 2 orașe nu este asfaltat, și nu este singurul. Milange este un oraș situat între dealuri, de aceea temperatura ajunge și până la 15 grade, față de 30 cât ar fi normal în Mozambic. Cât am stat aici a plouat în fiecare zi, de aceea nu am reușit să merg în misiunile pe care le au frații, pentru că nu se putea trece cu mașina din cauza ploii care a inundat punțile de acces.    

De la Milange am plecat spre a 3 destinație, Morrumbala, un oraș fără străzi asfaltate. Aici am întâlnit și soldații statului care au grijă ca „guerrlhieri” (războinicii) de la RENAMO, care au baza aproape de acest oraș, să nu atace populația. Vizitând orașul am observat că mulți strică locuințele de pământ și paie și construiesc altele cu bolțari făcuți de ei. Aici am avut din nou o experiență frumoasă. Am celebrat pentru prima dată, în Africa, sacramentul Botezului la 12 persoane, în comunitatea din Pinda, o comunitate cu adevărat săracă; băncile din așa zisa „capelă” sunt trunchiuri de copaci. După sfânta liturghie, misionarilor care celebrează sfânta liturghie li se oferă prânzul de comunitatea respectivă, de obicei, orez cu carne de găină, aceasta fiind o onoare pentru ei.       

De aici am plecat spre a patra destinație, Mocuba, ultimul „convent” din această regiune numită Zambezia. În acest oraș apa curentă este oprită cam mereu; de obicei se dă drumul sâmbăta și duminica, dar nu mereu; cât am stat eu aici nu a fost deloc, aveam apă la găleată adusă de la o pompă din afara orașului. Parohia din acest oraș este încredințată diecezanilor. Frații au în jur de 10 misiuni. Eu am fost la 2 dintre ele. Liturghia se celebrează într-o „colibă” mai lungă acoperită cu paie. Ceea ce mă impresionează este că credincioșii, din puținul pe care îl au, dau mereu câte ceva la misionari, în general porumb dar și alte alimente și fructe.

După experiența misionară petrecută în Zambezia, am plecat spre ultima destinație, Maputo, capitala Mozambicului, unde frații au și casa de formare pentru cei care frecventează cursurile de filosofie și teologie. Aici am avut o nouă exepriență, diferită de cea din Zambezia. Fraților li s-a încredințat o parohie la marginea orașului, de care aparțin alte cinci filiale. Viața de aici este diferită de cea din Zambezia. Capelele nu mai sunt făcute din lemne și paie, dar din bolțari, cu geamuri termopan (nu toate) și gresie pe jos. Chiar și îmbrăcămintea oamenilor este diferită. Liturghia se celebrează doar în limba portugheză.     

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în această experiență misionară este faptul că majoritatea oamenilor întâlniți pe unde am fost, deși trăiesc în „case” făcute din lemne cu pământ și acoperite cu paie, sunt mereu bucuroși. Casa este folosită doar pentru dormit, restul se face afară. Ei nu au nici o preocupare, practic nu au nimic, lumină, apă curentă, TV, radio etc., dar sunt mereu bucuroși. Nu se gândesc la ziua de mâine, să adune ca să aibă, nu au nici o preocupare, decât ce să facă de mâncare în ziua respectivă.     

Mortalitatea este mare, în general se moare din cauza malariei. Un tânăr care ajunge la 30-35 ani deja se simte bătrân; de fapt, bătrânii, oameni în vârstă, sunt puțini, pentru că se moare la o vârstă tânără din cauza bolilor, a sărăciei în mâncare etc.

Fr. Corneliu Bortoș, OFMCap       

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.