Complici ai Duhului Sfant

Apropiata profesare solemnă a voturilor călugăreşti (9 august) de către doi dintre confraţii noştri capucini, fr. Pavel Budău şi fr. Irinel Lenghen, este nu numai un prilej de bucurie pentru ei şi rudele lor, pentru familia capucină din Custodia „Fericitul Ieremia” şi pentru Biserica locală, ci şi un prilej de retrăire a acelor momente solemne din viaţa fiecăruia dintre noi ce am făcut acest pas, în acest an în care am celebrat aniversarea a opt veacuri de la aprobarea Primei Reguli a sf. Francisc de către marele Papă Inocenţiu al III-lea, an dedicat de către Biserica lui Cristos, prin voinţa Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, Sfintei Preoţii, an al sfinţeniei şi al sfinţirii preoţilor, păstorii şi călăuzele poporului lui Dumnezeu pe calea mântuirii.
Legătura dintre Instituţie şi Carismă, dintre Sacerdoţiu şi Profeţie este şi tema meditaţiei mons. Domenico Sorrentino, actualul episcop de Assisi, pe care o propun confraţilor (însă nu numai lor!) în paginile de mai jos. Cu sensibilitatea Păstorului şi condeiul Poetului, „don Mimmo” (cum îi place să fie chemat de cei apropiaţi) scoate în evidenţă legătura profetică care i-a înlănţuit pe cei doi „complici ai Duhului Sfânt”, Francisc şi Guido, înlănţuire din care s-a născut şi şi-a tras seva plăpândul lăstar al intuiţiei carismatice a lui Francisc, transformată de-a lungul celor opt veacuri în stufosul arbore al franciscanismului actual.
Astăzi, mai mult ca oricând, suntem chemaţi cu toţii (preoţi, persoane consacrate, simpli credincioşi) să fim exemple vii de trăire evanghelică într-o lume descumpănită şi pradă convulsiilor generate de propriile greşeli, suntem chemaţi să fim modele credibile pentru cei de azi şi pentru cei ce vor veni după noi, suntem chemaţi să arătăm că se poate şi altfel, suntem chemaţi să tindem „în mod constant la perfecta caritate în slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a oamenilor” (cfr. Formula de profesiune).

Nota trad.
Mons. Domenico Sorrentino s-a născut la Boscoreale (Na) pe 16 mai 1948, a studiat teologia la Roma, unde şi-a luat doctoratul în teologie la Univ. Gregoriană. Este licenţiat şi în Ştiinţe politice.
A fost sfinţit preot pentru Dieceza din Nola pe 24 iunie 1972 şi a avut diverse însărcinări, atât la nivel parohial cât şi diecezan. Printre altele, a fost profesor de teologie la Institutul Superior de Ştiinţe Religioase „Duns Scotus” din Nola şi la Facultatea Teologică a Italiei Meridionale, Secţiunea „Sf. Toma”, din Napoli. Din 1992 şi până în 2001 a activat în cadrul Primei Secţiuni a Secretariatului de Stat al Sf. Scaun. Pe 17 fer. 2001 a fost numit de către Sf. Părinte Ioan-Paul al II-lea şi consacrat Arhiepiscop-Prelat de Pompei, succesor al slujitorului lui Dumnezeu, mons. Francesco Saverio Toppi, OFM Cap. Pe 2 august 2003 a fost numit Secretar al Congregaţiei pentru Cultul divin şi Disciplina Sacramentelor. Pe 19 noiembrie 2005 a fost numit Episcop de Assisi-Nocera Umbra-Gualdo Tadino, făcându-şi intrarea oficială în Dieceză pe 11 febr. 2006. La Assisi l-a primit pe Benedict al XVI-lea, care a mers în vizită pastorală pe 17 iunie 2007, cu ocazia celui de-al VIII-lea centenar al convertirii Sf. Francisc.
Dintre publicaţiile sale, amintim: Giuseppe Toniolo. Una Chiesa nella Storia, 1987; Il Rosario e la nuova evangelizzazione, 2003; L’esperienza di Dio. Disegno di teologia spirituale, 2007.

COMPLICI AI SFÂNTULUI DUH
Tânărul Francisc şi episcopul Guido
Traducere după:
Domenico Sorrentino, Complici dello Spirito
Il giovane Francesco e il vescovo Guido
Meditazione
Ed. Frate Indovino, Perugia 2009

*
Să locuieşti în casa unde s-au întâmplat toate acestea…
Un privilegiu pe care îl am ca episcop de Assisi, succesor al acelui Guido I, care a avut norocul să fie episcopul lui Francisc.
Un privilegiu care mă determină la o meditaţie cotidiană.
Mă obligă să mă măsor cu Francisc, desigur, pentru că gestul de radicalitate săvârşit în casa mea continuă să interpeleze. „Despuiat cu Dumnezeu cel despuiat”: trupul despuiat al lui Cristos în trupul lui Francisc!
Mă obligă deasemeni să mă măsor cu Guido. Ce aş fi făcut în locul său? Cărui aspect al Bisericii i-aş fi dat voce? În faţa unei carisme imprevizibile, uluitoare, copleşitoare, aş fi fost autoritatea investigatoare şi impasibilă, sau sânul cald al unei mame?
În acel episod pe care Giotto, în bazilica superioară a sf. Francisc, l-a reprezentat într-un mod admirabil, sunt ascunse semnificaţii pentru Biserica de azi şi din totdeauna.
În al VIII-lea centenar al acelui trieniu 1206-1209, care a văzut începuturile franciscanismului, pornind de la convertirea lui Francisc şi formarea primului grup de confraţi şi până la aprobarea verbală a Regulei de către Inocenţiu al III-lea, îmi place să împărtăşesc aceste gânduri – simplă interpretare de tip meditativ, fără nici o pretenţie de critică istorică – cu poporul di Assisi şi cu toţi fiii şi fiicele lui Francisc răspândiţi prin lumea întreagă. Îndrăznesc să sper şi cu ceilalţi, bărbaţi şi femei, care continuă să fie atraşi de sfântul din Assisi. O urare: într-o lume plină de „complicităţi” la negativ, exemplul lui Francisc şi al lui Guido să aprindă în toate conştiinţele dorinţa unei „complicităţi” orientată spre bine. Şi cu cine, dacă nu cu Duhul lui Dumnezeu?

*
Atunci când suflă Duhul Sfânt…
Între 1206 şi 1209 cetatea Asissi a fost adumbrită de Duhul Sfânt.
În mod normal, Duhul Sfânt este „o adiere de vânt” (1 Regi, 19, 12). „Pluteşte peste ape”, ca la începuturile lumii (Gen. 1, 2). Ne educă cu ajutorul timpilor lungi: darurile sale se ascund printre încreţiturile cotidianului nostru.
Sunt însă şi timpuri în care Duhul Sfânt arde precum focul. Sunt timpurile sale speciale, în care vine să reînnoiască totul.
Istoria mântuirii cunoaşte aceste timpuri ale Duhului Sfânt. Ne li oferă ca pe un val unduitor, care uneori se înalţă în creste înalte, după care coboară din nou la nivelul normal.
Iar înălţimea care dă cele mai mari ameţeli este Întruparea Cuvântului. Et incarnatus est de Spiritu Sancto ex Maria Virgine. În sânul Fecioarei, capodopera Duhului Sfânt.
Reflexul acelei capodopere – o altă „culme”- Francisc de Assisi.
Istorie ştiută şi grăitoare. Chiar şi pentru tinerii de azi.
Prima parte: douăzeci şi cinci de ani de vagabondaj, în căutarea unei bucurii pe care nimic i-o putea dărui. Nici bogăţia, nici petrecerile, nici armele.
A aflat-o într-un sfârşit, – iar aici începe partea a doua: douăzeci de ani de viaţă sfântă – în chipul lui Cristos întruchipat în carnea desfigurată a leproşilor, contemplat în răstignitul de la Sf. Damian.
Bucurie adevărată. Bucuria sufletului. Va scrie în Testament:
Ceeace mi se părea amar, mi-a fost schimbat în dulceaţă a sufletului şi trupului (FF.110).
Din acel moment, prăvălia tatălui nu mai este aceeaşi, prietenii şi petrecerile, la fel.
Francisc arată primele semne ale „nebuniei iubirii”.
Căci de bucurie se poate „înnebuni”.
Banii lui Petru Bernardone îi ard mâinile.
O încătuşare aurită pe care n-o mai putea suporta.
Era necesar deci să îi dăruiască: pentru reconstrucţia bisericilor, pentru a restitui demnitatea săracilor.
O răsturnare a valorilor. O răsturnare a lumii.

Duhul Sfânt interpelează Biserica
În casa lui Petru Bernardone era de-acum cutremur.
În Assisi se vorbeşte, se comentează, se ironizează, se pariază.
În locuinţa episcopului Guido se aud tot felul de zvonuri. Se caută motive, se aşteaptă veşti.
Va fi reuşit Francisc, chiar şi pe ascuns, să obţină o audienţă la Guido? O cred posibil, ba chiar probabil. Legenda celor trei confraţi e sigură de aceasta:
„Însă nu împărtăşea nimănui secretul său şi nici nu cerea sfatul nimănui, decât lui Dumnezeu şi, uneori, episcopului de Assisi” (FF 1406).
Guido: un alt tată, un „adevărat” tată, de la care Francisc se aşteaptă la înţelegere. La un cuvânt care să fie acela al lui Dumnezeu.
Oricum, e sigur că atunci când tatăl, exasperat, decide să lămurească lucrurile cu fiul său odată pentru totdeauna, el era deja o persoană consacrată lui Dumnezeu, care pretindea respect pentru noua sa viaţă: nu căpetenia cetăţii, ci episcopul va fi judecătorul său.
La distanţa de opt veacuri, străbat în fiecare zi, după cum mi-e obiceiul, locul în care a primit Guido cererea lui Francisc. Şi mă regăsesc deseori… vorbind cu amândoi.
Cum ai reacţionat, Guido, la cererea lui Francisc?
Mi se pare că te pot înţelege bine, punându-mă în locul tău. Cazuri de felul acesta, nimeni n-ar vrea să le aibă spre soluţionare.
În jur, fiecare îşi spune părerea, fiecare se dă drept judecător. Însă eşti tu, Guido, cel care va trebui să judeci. Decizia îţi aparţine.
Dacă vei hotărî în favoarea lui Francisc, ce nu se va spune despre imprudenţa, uşurinţa, despre idealismul tău fără nici un punct de sprijin solid… Se va spune că eşti un „distrugător de familii”…
Dacă vei decide împotriva lui Francisc, cum să suporţi o viaţă întreagă remuşcarea unui Cuvânt al lui Dumnezeu zădărnicit? Avertismentul lui Paul te nelinişteşte: „Nu-l înăbuşiţi pe Duhul Sfânt” (1 Ts. 5, 19).
Instituţia nu poate, nu trebuie să fie moartea unei carisme. Ea trebuie să fie sânul în care Cristos, văzut în dimensiunea sa „mistică”, este încontinuu zămislit. Sân al Mariei care continuă să fie roditor: Fecioară devenită Biserică (Salut către Sfânta Fecioară Maria, FF. 259).
Iar toate acestea în noaptea adâncă, profundă a gândurilor tale. Mâine vor veni Francisc, un tată furios, o cetate băgăreaţă şi curioasă.
Iar tu ce vei face? Nu aş vrea să am parte de noaptea ta. Însă Duhul Sfânt te va îndruma…

În ascultarea Duhului Sfânt
„Apărând în faţa episcopului, Francisc nu a zăbovit şi nici nu a chibzuit nici o clipă: fără a spune sau să aştepte să i se spună ceva, s-a despuiat de toate hainele şi le-a aruncat în braţele tatălui, rămânând dezbrăcat în faţa tuturor. Episcopul, lămurit de atâta curaj şi admirându-i fervoarea şi dârzenia sufletească, s-a sculat imediat, l-a îmbrăţişat şi l-a acoperit cu mantia sa. A înţeles în mod clar că este martor al unei fapte inspirate de Dumnezeu slujitorului său, încărcată de un înţeles misterios. De aceea, din acea clipă s-a transformat în sfătuitorul, susţinătorul şi mângâierea sa, copleşindu-l cu marea sa dragoste (Tomasso da Celano, Vita prima, FF 344).
Mă uimeşte Francisc. Însă îl admir mult şi pe Guido!
Dând crezare Izvoarelor şi Tradiţiei, totul s-a întâmplat între casa în care locuiesc (clădirea a suferit atâtea modificări de-a lungul timpului, încât este destul de diferită de aceea de pe timpul lui Francisc) şi piaţa unde domină totul Sfânta Maria cea Mare, vechea catedrală, de o măreţie austeră, care face corp comun cu clădirea episcopală, al cărui nivel în timpul acela era mai jos decât cel al catedralei (conform ipotezelor experţilor, o temă de aprofundat), datorită diferitelor nivele ale fundaţiei. Acum, intrarea în biserică este la nivelul străzii, însă atunci trebuia să fi existat o rampă de scări. In piaţă – fără nici o îndoială – trebuie să se fi fost adunată o mare mulţime de curioşi. Oricum ar fi stat lucrurile atunci, astăzi, într-o sală a clădirii episcopale numită „a tronului” (urât cuvânt, datorat unui baldachin ce ar fi trebuit să dea ideea unui tron; însă mie îmi place să o numesc „sala despuierii”) – obişnuim să repropunem scena de atunci pelerinilor de azi.
Unde a fost locul precis al judecăţii? Fortini l-a localizat pe ultima treaptă a scării ce urca la clădirea episcopală ( astăzi nu mai există nici o urmă din aceasta), având pe partea dreaptă Sfânta Maria cea Mare (Nova vita di San Francesco, 1999, III, p. 235). În documente din primii ani ai veacului al XIV-lea se vorbeşte de „pridvorul episcopiei” – un fel de spaţiu deschis, cu acoperişul ieşit mult în afară (Santucci, Clădirea episcopală pe timpul sf. Francisc, în „Subasio” 2000, nr. 2-3, p. 8) – ca despre locul destinat judecăţilor. Aşa să fi fost şi pe timpul lui Francisc? Las istoricilor determinarea locului exact, dacă aceasta mai este posibil. Rămâne faptul. În Sala Tronului, o frescă din veacul al XVII-lea, atribuită lui Cesare Sermei – semnificativă, însă departe de luminoasa frumuseţe a celei pictate de Giotto – aminteşte scena.
Ce a spus Guido, încerc să-mi imaginez. Tommaso da Celano, în a sa Vita prima, îl descrie pe Francisc atât de decis încât nici măcar nu aşteaptă hotărârea episcopului. Despuierea apare astfel un gest pe cât de premeditat în timp, pe atât de imediat în actualizare: fără a spune sau să aştepte să i se spună ceva, şi-a lepădat toate veşmintele… (FF 344). În Vita seconda, reconstruieşte altfel cele întâmplate: Urmând sfatul episcopului cetăţii… (FF 597).
Punându-mă în locul predecesorului meu, mi se pare plauzibil ca Guido să fi ascultat, după cum era de datoria sa, acuzaţia părintească, dând şi un verdict. Şi oare ce putea hotărî, dacă nu să salveze pe de o parte bunele intenţii şi fervoarea religioasă a lui Francisc, iar pe de altă parte pacea familiei acestuia? Tommaso da Celano argumentează acest punct de vedere şi prin constatarea că episcopul era „un om foarte cucernic”: Guido îi dă dreptate lui Petru Bernardone în ceeace priveşte modul în care fiul i-a folosit banii. Voia Francisc să fie binefăcătorul Bisericii? Voia să reconstruiască edificiile sacre aflate în ruină? Bine! Însă nu cu banii familiei. Aceştia trebuiau restituiţi. Pe asta se baza – cel puţin din punct de vedere juridic – capul de acuzare, incriminarea, cererea lui Petru Bernardone de a i se face dreptate. Nu se puteau amesteca sentimentele şi interesele, asta mai lipsea!
Francisc nu a ezitat să asculte. Episcopul nu a făcut altceva decât să-i amintească decalogul: porunca a şaptea, să nu furi! Nici măcar pentru a face un bine!
Însă – iată „focul” Duhului Sfânt – tânărul convertit merge mult mai departe. Căci dacă este un decalog de respectat, o altă „poruncă” se impune conştiinţei sale. Petru Bernardone n-ar înţelege-o nicicând. „Omul pământesc nu poate înţelege ceeace aparţine Duhului lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 14). Însuşi Guido poate doar să intuiască, fără a putea însă pătrunde în profunzime. De mult timp Francisc se ruga: Ca eu să trăiesc sfânta şi adevărata ta poruncă (FF 276). Sunt cuvintele de încheiere ale rugăciunii din faţa Răstignitului, cu toată probabilitatea, de la Sf. Damian. Dinaintea acelor ochi mari al lui Cristos care sfredelesc sufletul, „porunca” se impune lui Francisc cu forţa unui ciclon. Gestul despuierii va fi traducerea sa iconică, o intensă profeţie a unei experienţe copleşitoare. Un gest dintre acelea care îţi taie respiraţia. Să privim acele chipuri nedumerite din fresca lui Giotto: curiozitate, întrebări, perplexitate…
Este clipa Duhului Sfânt: a acelui„vânt jucăuş” din ziua de Rusalii, de obicei potolit, însă totdeauna în acţiune de-a lungul veacurilor, care acum suflă peste acest tânăr din Assisi. Petru, în ziua de Rusalii, a trebuit să se apere pe sine şi pe cei aflaţi împreună cu el, de acuzaţia de beţie (cfr. Fapte, 2, 15). Sf. Ambroziu vorbeşte despre „euforia copleşitoare a Duhului”. Francisc nu va fi catalogat ca beţiv, ci ca nebun. Iar într-un anumit sens se şi simte aşa: Domnul mi-a spus că eu trebuia să fiu ca un nou nebun în această lume (Oglinda perfecţiunii: FF 1761). Şi aici ne vine în minte scenariul spiritual – cunoscut mai ales în Orientul creştin – al „nebunilor după Dumnezeu”. Din acest moment, fiul lui Petru Bernardone este „altcineva”. Însă nici Assisi nu va mai fi la fel.

Despuiat, asemenea unei creaturi nou-născute
Să ne întoarcem la istorisirea noastră, sau mai bine zis la istorisirile noastre: „valuri” narative, fiecare cu aspectul său caracteristic. Dacă nu este povestirea exactă a celor întâmplate, îmi place să cred ce este o lectură făcută cu ochii sufletului, o poveste despre o sfinţenie care răsună ca un ecou şi care iradiază.
Tommaso da Celano, Vita prima:
„Apărând în faţa episcopului, Francisc nu a zăbovit şi nici nu a chibzuit pentru nici un motiv: fără a spune sau să aştepte să i se spună ceva, s-a despuiat de toate hainele şi le-a aruncat în braţele tatălui, rămânând dezbrăcat în faţa tuturor”. (FF 344).
Impresionează felul în care este descris episodul. Un fel de efect „surpriză”. Dificil de înţeles – cel puţin pentru sensibilitatea noastră – ca un astfel de „auto-despuiere” să se fi petrecut sub ochii tuturor, fără să fi fost împiedicat de către cei din familie sau de către colaboratorii episcopului. Poate că Francisc, cunoscător al locuinţei episcopului, să se fi strecurat în vreun ungher pentru a se dezbrăca, după cum descrie episodul Legenda celor trei confraţi: S-a retras într-o cameră, unde s-a dezbrăcat de tot (FF 1419). Reapare din nou, de data asta despuiat complet, „înarmat” doar cu maldărul de haine şi cu punga de bani, purtându-le nu ca pe ceva ce trebuia restituit, ci ca pe un lanţ rupt şi lăsat pradă vâltorii…
Atmosferă încinsă, unde sentimentele se suprapun. Hainele-cătuşe sunt acum în braţele tatălui, căruia Giotto i-a „fotografiat” chipul: un amestec de mânie, uimire, descumpănire, pe care o mână îl reţine de la o reacţie necontrolată. El, Francisc, „despuiat în faţa tuturor”: chipul şi trupul său este un cânt adresat libertăţii, întotdeauna aceeaşi şi totuşi întotdeauna noua libertate a Fiilor lui Dumnezeu. „ Unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea” (2 Cor. 3, 17). Gestul său „nebun” înseamnă un salt în Eden, posibil atunci când cineva este răsfăţat de Suflul lui Dumnezeu, „omul şi femeia sa era despuiaţi şi nu simţeau nici o ruşine” (Gen. 2, 25). Goliciune lipsită de senzualitate. Trup transfigurat. Dante va interpreta episodul ca pe o „nuntă mistică” cu Sărăcia: „În faţa spiritualei curţi, / et coram patre s-a unit” (Paradis XI, 61-62).

Îl acoperă cu mantia
Iar tu, Guido? Poate că ai prevăzut – sau cel puţin sperat – să fi scăpat cu mai puţin… Ciclonul Duhului Sfânt te-a răvăşit şi pe tine. Ceilalţi sunt curioşi, însă tu freamăţi. Nu ţi-a fost acordat timpul să te retragi „în sala de consiliu” pentru a te gândi la o sentinţă ponderată. Nu ţi-a fost dat nici măcar timpul să-ţi îndrepţi privirea spre sfătuitorii de încredere. Trebuie să decizi într-o clipă. Cineva poate ca va fi tentat să te preceadă şi să acopere acel trup „înnebunit”, ca să te scutească de stinghereală. Tommaso da Celano este clar, nu ascunde, nu înfrumuseţează nimic: nuditate completă, nec femoralia. Bonaventura, fără a ascunde goliciunea deplină, ba chiar scoţând-o în evidenţă în interpretarea sa teologică („despuiat cu Dumnezeu cel despuiat”), o îndulceşte oarecum printr-o lectură ascetică, notând că omul lui Dumnezeu, sub hainele rafinate, purta pe trup un ciliciu (FF 1043).
Oricum, Francisc este acolo, în faţa ta, Guido. Previziunile omeneşti au fost răsturnate: „mutarea” a fost făcută pe tabla de şah a lui Dumnezeu. Însă mutarea ta? În locul tău, o mărturisesc, aş fi ezitat mult. Aş fi făcut o mie de socoteli. Aş fi simţit, neputincios şi ruşinat, cum se abate peste mine valul sarcasmului. M-aş fi temut de scoop-ul care te dă pradă comentariilor pline de venin. Însă mai ales m-aş fi întrebat: chiar este sănătos la minte băiatul acesta?
Însă tu, Guido… Să recitim:
Episcopul, lămurit pe deplin de atâta curaj şi admirând fervoarea şi tăria sufletească, se scoală imediat, îl îmbrăţişează şi îl acoperă cu mantia sa. A înţeles clar că este martor al unui fapt inspirat de Dumnezeu slujitorului său, încărcat de semnificaţii misterioase (FF 344).
Măreţia lui Francisc! Însă şi măreţia lui Guido! Dintotdeauna, în istoria Bisericii, Instituţia şi Carisma au mers împreună. Şi una şi alta sunt indispensabile şi de nedespărţit. Vin de la acelaşi Cristos şi oglindesc, în mod diferit, acţiunea Duhului Sfânt. Pârâiaşe alimentate de acelaşi izvor, destinate să se reunească mai devreme sau mai târziu. Însă, după cum istoria o arată, merg paralel, fără a se amesteca, uneori chiar şi fără un „mal” între ele, caz în care se notează o anumită tensiune sau chiar neînţelegere. O dialectică inevitabilă şi salutară, chiar dacă dureroasă. În cazul lui Francisc şi al lui Guido, cele două pârâiaşe se revarsă spontan unul în celălalt. Docilitatea faţă de Duhul Sfânt este în amândoi imediată: desigur, ajutată şi îndrumată şi de privirea Mamei – „mireasa” Duhului Sfânt – care spre clădirea episcopiei priveşte din Sfânta Maria cea Mare. Datorită importanţei mizei aflate în joc, Duhul Sfânt avea nevoie nu numai de genialitatea lui Francisc, ci şi de „reflexele prompte” ale lui Guido. Tânărul Francisc şi episcopul Guido: o întâlnire care devine „letopiseţul” lui Dumnezeu. Doi „complici” ai Duhului Sfânt!
Cognovit mysterium continere: aşa sună textul latin. Însă ce „semnificaţie misterioasă” a întrevăzut Guido în acel gest nemaiauzit, sau cel puţin extravagant, al lui Francisc?
Desigur, nu şi-ar fi putut imagina la ce culmi de sfinţenie acest tânăr, care fusese până cu puţin timp în urmă „regele petrecerilor” din Assisi, putea să ajungă. Iar în privinţa a tot ceeace se întâmpla sub ochii săi, acestea aveau o intensitate care doar cu timpul va creşte şi va putea fi înţeleasă pe deplin. Însă unele indicaţii sunt suficiente pentru a intui misterul.

Tată, care eşti în ceruri
Despuierea lui Francisc este, mai înainte de toate, o tăiere a „cordonului ombilical”. O realitate irevocabilă. În contenciosul care îl opune tatălui, alegerea sa este, în mod necesar, radicală.
Petru Bernardone însemna pentru Francisc rădăcina pământească, o cale sigură în viaţă şi, de ce nu o spunem, un succes asigurat.
Însă acum destinele lor sunt iremediabil separate. Constrâns să aleagă între tatăl pământesc şi Tatăl ceresc, Francisc nu are şovăieli. „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât mine, nu este vrednic de mine” (Mt. 10, 37). Este răscrucea evanghelică. Nu există o a treia cale. În reconstrucţia făcută de Giotto, această răscruce este „fotografiată” într-un mod splendid.
Expresia chipurilor. Chipul lui Petru Bernardone, oglindind suspiciune, cătând pe furiş chipul lui Francisc. Însă ochii lui Francisc sunt de-acum în afara oricărei posibilităţi de a fi capturaţi, sunt orientaţi altundeva, spre înălţimi. Printre masivitatea apăsătoare a caselor şi încruntăturile masei umane, Francisc şi-a deschis o cale spre azur, către cerul liber, spre care mâna Tatălui îl trage, irezistibil, spre sine: atracţie stăruitoare, „întâlnire” stabilită din veşnicie. Totul este îndreptat acum spre Tatăl. Chipului încruntat al lui Petru, un alt chip şi, mai ales aceasta, o altă inimă i-au luat locul.
Mişcări corporale: ţinând maldărul de haine restituit de Francisc, braţul lui Petru Bernardone este îngreunat, atras de forţa gravitaţiei spre pământ. Bogăţia este o greutate. Iar ca un contrast, Francisc pare să aibă aripi… Trupul său, curat şi sprinten, este proiectat spre veşnicie.
Vita secunda a lui Tommaso da Celano continuă astfel:
Şi înaintea tuturor acelora care se adunaseră acolo şi ascultau: De acum înainte – a exclamat – voi putea spune liber „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, iar nu tatăl meu, Petru Bernardone (FF 597).
Bonaventura, împreunând cele două precedente povestiri, împarte în două faze gestul despuierii. Într-un prim timp, restituirea hainelor şi apariţia ciliciului. După aceea, în faţa tuturor, despuierea integrală:
Apoi, ameţit de o admirabilă fervoare spirituală, şi-a dat jos şi hainele intime, s-a despuiat total şi definitiv în faţa tuturor şi i-a spus tatălui: „Până acum te-am chemat pe tine tată pământesc, însă de acum înainte voi putea spune cu toată siguranţa: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, deoarece Lui i-am încredinţat bogăţiile mele şi în El mi-am pus încrederea şi speranţa”. (FF 1043).
Francisc este o icoană vie. Cu puterea sugestivă a unei teologii trăite, el traduce în gesturi şi profeţie afirmaţia lui Paul: „L-aţi primit pe Duhul Sfânt, care vă transformă în fii adoptivi, prin mijlocirea căruia strigăm Abba, Tată!” (Rm. 8,15).
Francisc depinde acum doar de Abba. Tatăl care este în ceruri este „unicul” său Tată. Iar atunci când Cel Preaînalt îi va dărui însoţitori pe cale, aceştia nu vor putea fi decât „fraţi”. Iar cu toţii împreună, în faţa lumii, nu vor putea fi decât „fraţi minori”: Din acest motiv sunt numiţi „fraţi minori”, deoarece trebuie să fie cei mai mici dintre oamenii de pe pământ (Legenda perugină, FF 1562).
Împărăţia lui Dumnezeu este pentru cei mici. Şi doar cei mici îl cunosc pe Abba. “Îţi mulţumesc, Tată, Stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns toate acestea înţelepţilor şi învăţaţilor şi le-ai dezvăluit celor mici”. (Mt. 11, 25).

Domnul, despuiat şi răstignit
Iese la iveală un alt element al “semnificaţiei misteriose” a despuierii: aluzia cristologică. Referinţa la Cristos nu a scăpat biografului-teolog Bonaventura. Tu, Guido, ai sesizat aceasta? Desigur, nu aveai mult timp de gândire în acele clipe agitate. Însă intuiţiile Duhului Sfânt sunt ca nişte fulgere pe timp de noapte… Nouă, celor de azi, ne revine descoperirea semnificaţiilor la lumina liniştitoare a zilei.
Este clar faptul că la acest gest al despuierii, Francisc a ajuns după o lungă meditaţie, de contemplaţie, timp în care ochii săi s-au măsurat cu trupul răstignit al lui Cristos în Sf. Damian şi în cel, la fel de „răstignit”, al leproşilor. Spiritualitatea lui Francisc are consistenţa cărnii. Trăsăturile lui Cristos se imprimă în el. Felul de viaţă pe care îl voia era deplina conformitate cu Cristos. Să-l reproducă pe Cristos în suflet şi trup. Să-l oglindească. Să-l înconjoare cu duioşie trupească, ca la Greccio. Să se lase străpuns de razele rănilor sale, ca la Verna.
În clădirea episcopală din Assisi, chiar în biroul unde primesc vizite (şi nu este oaspete căruia să nu i-o arăt!), o frescă din veacul al XVII-lea – şi aceasta, se pare, de Sermei (conform unei recente reconsideraţii a lui E. Lunghi) – explică într-un fel minunat acest caracter corporal al iubirii lui Francisc faţă de Isus: Sf. Fecioară îi oferă copilul, iar el, cu chipul în extaz, cu mâinile deja străpunse de stigmate, iradiază bucurie şi mulţumire. Sau poate că „glumeşte” şi se joacă cu el. Chipul copilului pare să o sugereze.
Francisc este un îndrăgostit de Isus. Simte nevoia să se piardă în el, să se asemuiască lui.
Soarbe, pentru a-şi împlini dorinţa, cuvintele cântate de buzele Mamei.
Şi cum să nu fii nevoit să gândeşti că atunci când a reapărut gol în faţa ta, Guido, el să nu fi simţit dulcea ameţeală trupească a acestei configurări cu Cristos?
În acel gest impulsiv nu vom găsi, desigur, tihna unei meditaţii îndelungate. Însă cum s-ar putea explica un gest atât de radical doar cu simpla restituire a unui maldăr de haine lui Petru Bernardone? Nu, este ceva mai mult decât atât. Iar acel ceva este Cristos, fulger în noapte… Iar după fulger, va veni acea lumină lină – şi ea o lucrare a Duhului Sfânt – care va plasma zilnic mădularele trupului său transfigurat. Îl va transforma într-un trup răstignit, ca acela al lui Paul: „Am fost răstignit cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Şi nu vor greşi credincioşii în aprecierea lor atunci când vor vedea în Francisc un Alter Christus. O notă a lui Bonaventura ne aduce aminte că atunci când tu, Guido, ai poruncit să i se dea ceva cu care să se acopere şi i-a fost dată mantia unui ţăran aflat în slujba ta, Francisc nu a îmbrăcat-o decât după ce a semnat-o cu semnul crucii:
A poruncit apoi colaboratorilor săi să-i dea ceva tânărului cu care să se acopere. Iar aceştia i-au oferit taman mantia săracă şi de puţin preţ a uni ţăran, slujitor al episcopului. El, primind-o cu recunoştinţă, cu propria-i mână a însemnat-o cu semnul crucii cu o piatră care se afla la îndemână, apoi şi-a croit din ea un veşmânt menit să acopere un om răstignit şi pe jumătate dezbrăcat. Astfel, slujitorul preaînaltului Rege s-a despuiat, pentru ca să-l urmeze despuiat pe Domnul cel răstignit, ţinta iubirii sale; astfel a fost înzestrat cu o cruce şi astfel şi-a încredinţat sufletul lemnului mântuirii, mântuindu-se prin Cruce de pierzania lumii (FF 1043).

Guido tată, Biserica mamă
Nu mă pot opri din admiraţie, Guido, pentru modul în care te-ai comportat cu Francisc. Izvoarele nu lasă loc dubiilor.
Mai întâi, Tommaso da Celano:
S-a sculat imediat, l-a îmbrăţişat şi l-a acoperit cu mantia sa (FF 344).
Bonaventura, Legenda maggiore:
Episcopul, văzând aceasta şi admirându-l pe omul lui Dumnezeu pentru fervoarea sa fără limite, s-a sculat imediat, l-a strâns în braţe plângând şi, milostiv şi bun cum era, l-a acoperit cu însăşi mantia sa (FF 1043).
Legenda celor trei confraţi:
Episcopul, scrutându-l cu atenţie pe omul sfânt şi admirând atâta dăruire şi hotărâre de schimbare, şi-a deschis braţele şi l-a acoperit cu mantia sa (FF 1419).
Acesată solicitudine protectivă, mai cuprinzătoare decât aceea a unui tată, seamănă mai ales cu aceea a unei mame. Unde se afla Pica, mama sa, în acel moment? Poate se ascunsese să plângă, dezolată. Guido îi ia locul. Mai bine spus, pe acela al Sfintei Fecioare, Mama aflată la „picioarele crucii”, aşa cum o vedem reprezentată pe crucifixul da la Sf. Damian. Acolo se află şi Ioan, care o va lua cu sine: o primeşte ca mamă şi învaţă de la ea „trăsătura maternă” a ministerului apostolic. Îmi dă dreptate Paul: „Ne-am arătat faţă de voi plini de iubire, asemenea unei mame care se îngrijeşte de copiii săi” (1 Ts. 2, 7). Fresca lui Sermei din Sala Tronului ni-l arată pe Francisc îngenuncheat în faţa episcopului, în timp ce-i este adusă mantia. Pe aceeaşi linie cu o precedentă frescă de un autor necunoscut (Maestrul din Sf. Francisc), fresca lui Giotto din Bazilica superioară a Sf. Francisc, este de nedepăşit în ceeace priveşte culorile, expresiile, semnificaţiile. Teologie estetică şi, în acelaşi timp, estetică teologică. Îl reprezintă pe Sfânt în momentul exact în care Guido îl acoperă cu mantia sa azură, ţinând pulpana în aşa fel încât să-l acopere ca o haină. Francisc este pierdut în elanul mistic. Guido priveşte spre aceia care l-ar putea ajuta cu o haină oarecare: Istoria concretă procedează astfel. Însă istoria „mistică” are o latură mult mai profundă: Acea mantie care îl uneşte pe Francisc cu episcopul său îmi apare ca o icoană a Bisericii-mame: Francisc este un regenerat de sânul Bisericii. Nouă efuziune a Duhului Sfânt. Cuvântul venit de sus îşi găseşte în Guido confirmarea. Există în Legenda perugină un fragment în care această percepţie iese la iveală din gura lui Francisc:
La începuturile noii mele vieţi, atunci când m-am despărţit de lume şi de tatăl meu pământesc, Domnul a pus cuvântul său pe buzele episcopului din Assisi, ca astfel să mă sfătuiască cu înţelepciune în slujirea lui Cristos şi să mă poată mângâia (FF 1562).
Recunoaşterea celor de mai sus o regăsim într-un îndemn pe care Francisc l-a adresat fraţilor, ca să trăiască întotdeauna în bună înţelegere cu episcopii şi preoţii. Guido i-a dat posibilitatea să experimenteze o Biserică-mamă. O precisă consecinţă:

Pentru acest motiv şi pentru alte eminente calităţi pe care le recunosc în prelaţi, eu vreau ca aceştia să fie iubiţi, veneraţi şi consideraţi ca stăpâni ai mei nu numai episcopii, ci şi cei mai de jos preoţi. (FF 1562).
Sunt precizări pe care le găsim şi în Testamentul său.

Mesajul unei eveniment
Să facem un mic popas: doar o privire teologică cu privire la tot ce s-a petrecut la judecata din clădirea episcopiei. În lumina consideraţiilor abia făcute, totul asumă trăsăturile unei icoane din care ies la iveală, chiar dacă aluziv, dimensiuni fundamentale ale credinţei creştine. Le-aş sintetiza astfel:
– răsuflul trinitar. Dintre cele trei persoane divine, doar Tatăl este invocat în mod lămurit în cuvintele lui Francisc: doar Tatăl din ceruri mai putea să umple golul lăsat de asprimea lui Petru Bernardone. Cristos este evocat în goliciunea sa răstignită şi în forma de cruce a noii sale haine: Francisc „se îmbracă” cu Cristos. Şi cum să nu ne gândim la lucrarea Duhului Sfânt, la acel „vânt nestăvilit” de la Rusalii, în faţa radicalităţii lui Francisc şi a nemaiauzitului său limbaj simbolic şi profetic în acelaşi timp? Dumnezeieasca ruah, la fel ca la începutul lumii, ca la Buna vestire, ca la Rusalii, apare încă odată ca Spiritus creator: fantezia fără sfârşit a iubirii creatoare a lui Dumnezeu;
– misterul eclezial. Ies la iveală în episcopul Guido trăsăturile Bisericii-mame care îmbrăţişează la sânul său, ocroteşte şi îndrumă, printr-o fericită „complicitate” dintre instituţie şi carismă, cele două dimensiuni ale Bisericii pe care obişnuim să le definim ca „petrină” (autoritatea exercitată de Petru, de către apostoli şi de succesorii lor) şi „mariană” (respirul interior-contemplativ, atitudinea „nupţială”, care îşi are culmea în Maria);
– calea spirituală. Francisc face în faţa episcopului alegerea definitivă. Cuvântul i-a venit de Sus. Decizia a fost luată în străfundul sufletului. Însă este Biserica, prin episcop, cea confirmă alegerea şi o întăreşte;
– o nouă „familie”. La prima vedere, Francisc o „rupe” cu tatăl său şi „sfâşie” familia sa pământească. „Nu Petru Bernardone, ci Tatăl ceresc!”. Însă porunca a patra? Unde este cinstirea tatălui şi a mamei? În realitate, tânărul rebel nu trădează iubirea filială, ci demaschează caracterul posesiv al iubirii părinteşti şi pământeşti. Nemaifiind blocat de această tiranie, va deveni el însuşi zămislitor al unei mulţimi… Pe urmele lui Cristos: „Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela este pentru mine, frate, soră şi mamă” (Mc. 3, 35);
– o libertate cucerită. Odată învins idolul bogăţiei, s-a sfârşit şi cu robia aurită, cu încătuşarea în lanţuri de aur. Totul se transformă în dar. Totul devine prilej de laudă. Totul îmbracă veşmântul fraternităţii: fratele soare, surioara lună… Şi din neobişnuitul protest „anti-economic” al fiului negustorului se va naşte o nouă economie, fondată pe „domniţa sărăcie”, izvorul unei noi sobrietăţi fraterne, care îi va aşeza, de-a lungul veacurilor, pe fiii lui Francisc alături de săraci, chiar şi prin instituţii de tip bancar, aşa cum au fost „Munţii de pietate”.
Judecata din locuinţa episcopului este piatra de hotar definitivă a vieţii lui Francisc. Nu numai că a decis în privinţa raporturilor cu tatăl său. A mai definit clar şi raportul său cu Biserica. Erau în vogă pe atunci o mulţime de mişcări eretice – să-i amintim doar pe catari – care, în numele coerenţei evanghelice şi al sărăciei, puneau sub acuzaţie nu numai viaţa păstorilor nedemni, ci însăşi autoritatea lor. Francisc face o alegere clară, care este mai înainte de toate una de credinţă. Va scrie în Testamentul său:
După care Domnul mi-a dat şi îmi mai dă încă o aşa de mare credinţă în preoţii care trăiesc după învăţătura Sfintei Biserici Romane, din cauza ungerii lor, încât chiar dacă m-ar persecuta, vreau să fiu călăuzit doar de ei (FF 112).
Judecata-despuiere, dincolo de aspectul său pur judiciar, este un eveniment al Bisericii. Iese la iveală Biserica -„mireasa lui Cristos”, în ascultare faţă de Duhul Sfânt, aşa cum a fost în acea culme a sa, fiat-ul Mariei. La capătul drumului spiritual al lui Francisc, chiar dacă ce găsim nu este ceeace azi numim o „profesiune” călugărească, practic i se aseamănă foarte mult. Francisc se convertise şi se consacrase deja, însă acum are loc momentul consacrării publice şi ecleziale al noii sale vieţi. Guido pune sigiliul său pe consacrarea lui Francisc. În acelaşi timp îşi asumă responsabilitatea şi tutela:
Aşa că din acel moment el s-a considerat ajutorul, pavăza şi mângâierea sa, înconjurându-l cu sentimente de intensă iubire (FF 344).

Început de drum cu Guido
De protecţia episcopul chiar că era nevoie, din moment ce viaţa lui se transformase într-un semn de contradicţie. Şi cum am putea să nu-ţi recunoaştem, Guido, curajul dovedit? Susţinerea pe care i-o acordai Sărăcuţului putea să te facă nepopular şi pe tine. În privinţa raportului lui Francisc cu concetăţenii săi, Legenda celor trei confraţi aminteşte:
Mulţi îşi băteau joc de el, convinşi cum erau că nu mai era în toate minţile (FF 1421).
Acelaşi destin pentru primii săi confraţi:
Atunci când mergeau să cerşească prin cetate, doar puţini le mai dădeau câte ceva. Cei mai mulţi îi acopereau de mojicii: ”Cum adică?! V-aţi risipit averea, iar acum vreţi să mâncaţi pe seama altora?”. Astfel, erau constrânşi să îndure nemeritate lipsuri. În ceeace-i privea, părinţii şi rudele nici măcar nu voiau să-i vadă; iar ceilalţi locuitori ai cetăţii îşi băteau joc de ei, ca de nişte scrântiţi la minte (FF 1438).
Nu putea fi simplu pentru Francisc. Dacă lumina interioară îl orienta, vocea lui Guido îl susţinea. Oare care era părerea prevalentă în entourage-ul lui Guido? Sunt curios să o cunosc. Poate că poziţiile erau diversificate, iar sfinţenia Sărăcuţului s-a afirmat puţin câte puţin. Guido nu s-a lăsat intimidat de critici, limitându-se să-i dea lui Francisc ceva sfaturi cu privire la moderaţie şi prudenţă:
Doar episcopul din Assisi, la care omul lui Dumnezeu apela destul de des pentru a se sfătui, îl primea cu bunăvoinţă. Odată i-a spus: ”Modul vostru de viaţă mi se pare foarte aspru, deoarece nu aveţi nimic al vostru pe acest pământ”. I-a răspuns sfântul: „Preasfinţite, dacă am avea bunuri, ar trebui să avem şi arme pentru a le apăra. De la bogăţie izvorăsc toate încurcăturile şi certurile şi astfel este stingherită în cele mai diverse feluri atât iubirea faţă de Dumnezeu cât şi milostenia faţă de aproapele. Din această cauză nu vrem să să avem nici un fel de bun material pe acest pământ”. Episcopului i-a plăcut foarte mult acest răspuns al omului lui Dumnezeu, care dispreţuia toate bogăţiile trecătoare, mai ales arginţii (Legenda celor trei confraţi, FF 1438).

O ocazie… ratată în mod providenţial
Ce armonie între Francisc şi Guido! Într-un timp în care marea majoritate a clerului se distingea nu prin sfinţenia vieţii, ci prin mondenitate şi bogăţie, Guido a fost cucerit de felul de viaţă evanghelic al lui Francisc. Nu găsim, în descrierea raporturilor dintre ei, semne de neînţelegere sau de nervozitate.
O excepţie ar putea fi faptul că Francisc nu a reuşit să obţină de la Guido folosinţa unei bisericuţe. Francisc nu avea, desigur, nevoie de locuinţă. Îi ajungea, pentru aceasta, un adăpost oarecare, ca acela de la Rivotorto, descrisă de Legenda celor trei confraţi: un chiler atât de îngust şi jos, încât cu greu puteau să se aşeze sau să se întindă (FF 1464). Însă de un loc în care să se adune pentru o rugăciune făcută în tihnă, îndelungată, bogată în laude aduse lui Dumnezeu, da, de aceasta aveau nevoie. Francisc cere deci să i se dăruiască o bisericuţă potrivită nevoii de rugăciune şi de împărtăşire a fraternităţii sale. Şi la cine putea să apeleze, dacă nu la Guido? Însă se pare că de data aceasta spiritul patern al acestuia a dat greş. Ocazie nefolosită. Nu-mi pot explica, Guido, cum de te-ai resemnat să nu găseşti o soluţie. Acelaşi răspuns negativ şi de la canonicii de la Sf. Rufino. Cei care s-au milostivit, prin dăruirea Porţiunculei, au fost benedictinii de pe muntele Subasio (şi astăzi zidurile acestei abaţii domină marea vale). S-a putut răsădi astfel o mlădiţă destinată să aducă multe roade, chiar dacă nu pentru ei înşişi. Însă Biserica nu este una? Ceeace este dăruit altora, se reîntoarce, într-un fel sau altul, în interesul propriu!
Se poate crede că Guido a avut cu adevărat greutăţi în găsirea unei bisericuţe potrivite cu necesităţile lui Francisc. Datorită poate şi indisponibilităţilor sau opoziţiilor ecleziale. Chiar şi un episcop nu poate face tot ce vrea! Regulile, legămintele, apartenenţele, sunt destul de des greu de depăşit, chiar şi atunci când suflă Duhul Sfânt. Însă până la urmă acesta îşi croieşte loc printre intrigile oamenilor. Conform Legendei perugine, răspunsul episcopului a sunat astfel: Frate, nu am nici o bisericuţă pe care să v-o pot da. Este constatarea unui fapt. Poate că noi am fi adăugat: „îmi pare rău, însă…”.
Este însă semnificativ că i se adresează cu „frate”.Un gest de umilinţă: chiar dacă era constrâns să refuze, coboară alături de Francisc, la nivelul acestuia, ca un însoţitor pe cale…
Ocazie ratată: însă totul se încadrează în planurile Providenţei! În spatele disponibilităţii benedictine se afla planul divin al Porţiunculei. Sfântul – afirmă Bonaventura – a iubit acest loc mai mult decât toate celelalte locuri răspândite prin lume (FF1048). Franciscanii din totdeauna aveau să găsească la Porţiuncula căldura mariană a „sânului matern”. Însă şi foarte mulţi alţi credincioşi aveau să simtă mângâierea şi iertarea lui Dumnezeu. Este interesant de notat că cel ce a făcut proiectul ciclului de fresce din Sala Tronului – episcopul Ludovico Giustiniani (1670-85) – a aşezat în partea opusă a scenei judecăţii-despuiere, voită de episcopul Marcello Crescenzi (1591-1630), scena benedictinilor care îi oferă lui Francisc Porţiuncula (frescă de pictorul bolognez Providoni). Ca un fel de „îndreptare postumă” a refuzului dat lui Francisc! În centrul sălii, deasupra baldachinului, de mâna aceluiaş artist, pluteşte, parcă, „iertarea din Assisi”: tânărul despuiat este de acum sfântul care imploră şi obţine milostivirea divină pentru toţi de la Cristos cel preamărit, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Vor trece veacuri, iar episcopii din Assisi simt – iar eu pot da mărturie! – cum din clădirea lor episcopală Francisc nici măcar nu a plecat: copac care creşte, ramuri care se prelungesc, însă rădăcinile sunt acolo, unde Biserica-mamă la primit şi a ocrotit carisma sa universală.

Întâlnire la Roma: întâmplare sau ceva programat?
„Mergi, repară-mi casa”: cuvintele pline de mister, auzite de la Crucifixul din Sf. Damian asumă, pentru Francisc, o semnificaţie din ce în ce mai universală. Însă pentru ca aceasta să devină realitate, este nevoie ca sigiliului lui Guido să i se unească, superior şi definitiv, sigiliul Papei. De la Biserica locală la cea universală! Astfel le vorbeşte Francisc primilor săi 11 fraţi:
Să mergem deci la Maica noastră, Sfânta Biserică romană, ca să-i împărtăşim Pontifului suprem ceeace Domnul a început să facă prin noi, ca astfel să ne putem continua misiunea conform voinţei şi dispoziţiilor sale (Legenda celor trei confraţi, FF 1455).
Suntem în 1209, iar papă este Inocenţiu al III-lea. Ceata lui Francisc şi a primilor săi confraţi a pornit la drum către Cetatea eternă.
Dacă Legenda celor trei confraţi vede „expediţia” romană în funcţie de misiunea pe care Francisc şi-o propune, Tommaso da Celano subliniază mai ales exigenţa de a-şi vedea confirmată Regula (cea dintâi, cea aprobată verbal):
Apoi, împreună cu mai sus numiţii fraţi, s-a dus la Roma, dorind foarte mult ca Domnul Papă Inocenţiu al III-lea să-i confirme tot ceeace scrisese (FF 373).
Ceeace Francisc dorea să i se confirme nu era altceva decât decizia de a trăi „conform sfintei Evanghelii” (Testament, FF 116). Toată Regula sa este cuprinsă aici. Însă ajungea pentru aceasta aprobarea lui Guido? În realitate era nevoie de aprobarea papei, deoarece Regula fusese concepută în dimensiunea universală a apostolatului. În capitolul precedent, Celano subliniase elanul misionar al lui Francisc. Nu erau decât opt confraţi şi deja îi trimisese în misiune doi câte doi, după exemplul lui Isus:
„Mergeţi, preaiubiţilor, doi câte doi în diferite părţi ale lumii şi vestiţi oamenilor pacea şi pocăinţa pentru iertarea păcatelor” (FF 366).
Regulă sau misiune? O falsă dilemă: ambele se găsesc bine împreună, se întretaie.
Oricare ar fi sensul călătoriei la Roma, aici ne interesează să focalizăm rolul avut de Guido.
În acel timp se găsea la Roma şi venerabilul episcop de Assisi, Guido, care nutrea o deosebită dragoste şi stimă faţă de Francisc şi de toţi fraţii săi. Când i-a văzut, neştiind nimic despre motivul venirii lor, s-a frământat mult, pentru că se temea că vor să-şi părăsească meleagurile natale, unde Domnul, prin mijlocirea acelor slujitori ai săi, săvârşea foarte mult bine. El era mai mult decât mulţumit de a avea în propria-i dieceză atâţia bărbaţi de felul lor, deoarece de la viaţa lor sfântă se aştepta la mari roade. Însă cum a auzit motivul călătoriei şi planurile lor, s-a bucurat mult în Domnul şi s-a oferit să-i sfătuiască şi să-i ajute (FF 373).
Găsesc acest fragment foarte frumos. Câtă duioşie în tonul biografului faţă de acest „venerabil episcop” şi câtă gratitudine pentru afecţiunea şi stima pe care acesta o nutrea faţă de Francisc şi ”toţi ceilalţi fraţi ai săi”! Îţi intrase în suflet, Guido, aventura lui Francisc! Nu mai reuşeşti să vezi Assisi fără aceste „trupe de asalt” ale Duhului Sfânt. Ai constatat tu însuţi roadele. Francisc, după primele rezistenţe, a făcut o breşă în sufletele încredinţate ţie. Şi îmi pare că te văd în timp ce visezi, ca un bun păstor ce eşti, cum întregul popor se lasă sedus de acest genial fiu al său.
Acum, întâlnirea voastră vă împinge pe scena Bisericii universale. Nu mă convinge, în acest reportage, ca întâlnirea de la Roma să fi avut loc „din întâmplare” (caz în care ar fi fost oricum fructul „providenţei”). Îmi vine mai degrabă să mă gândesc că Guido şi Francisc şi-au dat acolo întâlnire. Lui Guido nu trebuie să-i fi scăpat prima tentativă misionară a lui Francisc. Ceeace s-a petrecut la Roma este un pas ulterior al discernământului la care episcopul supune vocaţia lui Francisc. Raoul Manselli, (San Francesco di Assisi, 2002, p. 186), în legătură cu teama lui Guido că Francisc ar fi putut abandona Assisi, aruncă o umbră de suspiciune asupra acestuia atunci când insinuează că adevăratul motiv al temerii sale era dorinţa de a-i ţine pe Francisc şi confraţii săi sub jurisdicţia sa. Însă ce puteai câştiga, Guido, de pe urma unei jurisdicţii asupra unui grup de entuziaşti fără nimic, care îţi ofereau mai mult motive de jenă decât satisfacţii legate de exercitarea puterii?
Nu, în discernământul tău – îmi place să o cred – întră în joc dinamismul Bisericii, în dimensiunea sa universală şi locală. Guido ţine la Biserica sa. Cu ar putea fi altfel? A reafirmat-o Benedict al XVI-lea, în vizita sa făcută la Assisi pe 17 iunie 2007, în lumina teologiei Conciliului Vatican al II-lea:
„Există o rechemare interioară reciprocă între universal şi local. Singurele Biserici, în timp ce-şi trăiesc identitatea lor de „crâmpeie” ale poporului lui Dumnezeu, sunt expresia unei comuniuni şi a unei diaconii în raport cu Biserica universală răspândită în întreaga lume, însuflţită de Sfântul Duh şi slujită de ministerul unităţii ce aparţine Succesorului lui Petru. Această deschidere catolică aparţine fiecărei dieceze şi lasă semn, într-un fel sau altul, pe toate dimensiunile vieţii acesteia, însă se accentuează atunci când o Biserică dispune de o carismă care îmbie şi operează dincolo de hotarele acesteia. Şi cum să negi că astfel a fost carisma lui Francisc şi mesajul său?” (Discursul din Catedrala Sf. Rufino).
Rămâne oricum adevărat, sub aspect istoric, că intuiţia universală a apostolatului franciscan – analog celui dominican – s-a consolidat în conştiinţa şi, aş spune, în experienţa eclezială a sensului de Biserică „una, sfântă, catolică”, în a cărui slujire se află ministerul lui Petru. Francisc intuieşte cu spirituală clarviziune Biserica ca mister al Duhului lui Cristos în noi, spaţiu vital fără hotare în care fiecare credincios locuieşte, ca un fiu la sânul Mamei… Înţeleg acum cuvintele pe care mi l-a spus Benedict al XVI-lea, când am fost să-l invit să viziteze Assisi. Francisc – mi-a spus – îl explică pe Petru. În acele clipe, afirmaţia nu mi-a fost clară. Reflectând, este chiar aşa: Francisc, „eclezialitatea personificată” (I. Felder), îl explică pe Petru în ministerul său universal. Îl explică şi îl… susţine, cu acea umilinţă care îl transformase în „inferior şi supus tuturor oamenilor care sunt pe lume” (Salutul virtuţilor, FF 258) şi care, paradoxal, l-a transformat – ca în celebrul vis al lui Inocenţiu al III-lea interpretat de Giotto – în sprijinul puternic şi sigur al Bazilicii din Lateran, ce stătea să se prăbuşească. De acest rol al Sărăcuţului papii s-au arătat conştienţi şi recunoscători, acordând Bazilicii Sf. Francisc şi celei a Sfintei Maria a Îngerilor – Bazilici papale – o deosebită predilecţie (Cfr. Papa şi Bazilica Sf. Francisc din Assisi, Assisi 1999). Predilecţie care, prin Cardinalul Legat, a fost menţinută chiar şi atunci când, prin „Motu proprio Totius orbis” s-a decis deplina integrare pastorală a Bazilicilor în viaţa diecezană din Assisi.

Împreună cu Guido la Sf. Părinte
Francisc l-a convins într-un fel pe episcopul său. Guido, în ceeace îl privea, a devenit din nou aliatul lui Francisc. Este dificil de imaginat cum ar fi putut ajunge la curia romană şi în faţa papei, micul grup de tineri din Assisi, „despuiaţi” de orice sprijin şi putere. Guido mai acoperă încă odată goliciunea lui Francisc cu mantia sa, deschizându-i calea către papă prin mijlocirea cardinalului Giovanni di San Paolo. Istoriografia cea mai recentă se arată a fi în temă cu acest aspect, lepădând teza „cazualităţii” întâlnirii dintre Francisc şi Guido, bazându-se mai ales pe contextul istoric şi pe raporturile existente între Guido şi Curia romană. Nu este aici locul potrivit pentru aprofundarea acestei teme (eventual poate fi citită lucrarea lui N: D’Acunto, Il vescovo di Assisi Guido I presso la curia romana în Cacciotti-Melli, Francesco a Roma dal signor Papa, Milano 2008, pp. 41-60).
Să ne reluăm însă „meditaţia” urmărind povestirea evenimentului făcută de Legenda perugină:
Episcopul din Assisi era bun prieten cu cardinalul Giovanni di San Paolo, episcop de Sabina, bărbat aflat cu adevărat în harul lui Dumnezeu şi care nutrea o deosebită stimă faţă de cei ce duceau o viaţă sfântă. Aflând de la episcopul din Assisi despre Francisc şi confraţii săi, Giovanni dorea din tot sufletul să-l întâlnească pe Sfânt şi pe unii dintre cei de lângă el. Aflând că aceştia se aflau la Roma, i-a invitat acasă la el, unde i-a primit cu mult respect şi dragoste. În puţinele zile care au stat împreună, l-au întărit prin sfintele lor cuvântări şi prin bunul exemplu. Cardinalul, văzând că informaţiile pe care le primise corespundeau adevărului, s-a recomandat cu umilinţă şi evlavie rugăciunilor lor şi le-a cerut, ca pe o favoare specială, să fie considerat ca unul dintre ei. L-a întrebat pe Francisc despre motivul venirii sale şi, după ce a ascultat tot ceeace îi stătea acestuia pe suflet, s-a oferit să le fie reprezentant pe lângă Curia romană. A mers deci la domnul Papă Inocenţiu al III-lea şi i-a spus: „Am întâlnit un bărbat de o neasemuită virtute, care s-a legat să trăiască idealul evanghelic, practicând desăvârşirea proclamată în Evanghelie: sunt convins că Domnul vrea, prin mijlocirea acestuia, să reînnoiască în toată lumea credinţa sfintei Biserici”. Aceste cuvinte l-au impresionat mult pe Papă, care a poruncit cardinalului să-l conducă în faţa sa pe Francisc (FF 1457).
Guido şi-a îndeplinit partea sa. A informat în aşa fel încât să trezească în interlocutori dorinţa de a-i întâlni pe tinerii „penitenţi” din Assisi, iar un bărbat cu viaţă sfântă, aşa cum era cardinalul Giovanni di San Paolo, să devină imediat protectorul şi mediatorul lor. Francisc era de-acum încredinţat Papei şi Bisericii universale. Însă Assisi va rămâne pentru totdeauna în sufletul său, va rămâne apreoape ca o parte integrală a carismei sale. O adevărată „gratia loci”, un har care îl va ţine ancorat în Assisi chiar şi atunci când misiunea universală va fi realitate. Nu este caracteristică tuturor sfinţilor o astfel de strânsă legătură între locul de origine şi cronica sfinţeniei lor. De la Bazilica Sf. Francisc la Porţiuncula, de la Sf. Damian la Rivotorto, de la Sf. Clara la Schitul Carcerelor, până la însăşi Catedrala Sf. Rufino, este imposibil să străbaţi Assisi fără să te gândeşti la Francisc. Şi, desigur, la Clara, „floricica” sa… Şi pentru aceasta din urmă, Guido (sau succesorul său? Lista episcopilor din Assisi învăluie această perioadă cu o zonă de umbră) va face un gest patern şi profetic deopotrivă, ca o binecuvântare „cifrată”, atunci când i-a înmânat, în acea Duminică a Floriilor din 1211, pe când ea se pregătea să-şi „ia zborul”, ramura de măslin. Cosiţe libere în bătaia vântului. Liberă cu Francisc, liberă în Cristos.

Clădirea episcopală de la Sf. Maria cea Mare
Raportul extraordinar dintre Francisc şi episcopul Guido aşează clădirea episcopală, care face corp comun cu Sfânta Maria cea Mare, în peisajul franciscan din Assisi. În această clădire tânărul Francisc a lăsat urme de neşters. Aminteşte aceasta frumoasa statuie a Sărăcuţului din faţa intrării, operă a lui Dupre. În Sfânta Maria cea Mare se păstrează o iscripţie aflată în partea externă a absidei şi care constituie cel mai vechi document în ceeace îl priveşte pe Francisc.
Mi se întâmplă deseori să primesc vizitatori şi să constat cât de mişcător şi eficace este, în acest spaţiu dintre clădirea episcopală şi vechea catedrală, să se retrăiască acel singular eveniment petrecut aici. Grupuri de tineri, organizaţi de Franciscan Pilgrimage, venind în vizită la episcopie, „dramatizează” evenimentul. Se află printre ei şi cine îl reprezintă pe Guido. Uneori îmi place să mă amestec pe ascuns printre spectatori, ca la sfârşitul scenetei să mă prezint ca episcopul de azi care îl primeşte pe cel din vechime. Tinerii se bucură, iar aceasta este cea mai eficace introducere la „cateheza” mea. Însă mai ales mă trezesc deseori visând că acest loc, unde Duhul Sfânt a suflat atât de puternic, aşteaptă… un alt Francisc (şi cum aş vrea să fiu Guido pentru acesta!): adevărat „sanctuar al discernământului”, în care tinerii să vină să înveţe să-şi „despoaie” sufletul, să izgonească idolii ce-i ţin în robie şi să rupă lanţurile care îi ţin legaţi de aceştia, pentru a putea alege şi trăi o viaţă după inima lui Dumnezeu.
Acea despuiere nu a fost singurul eveniment franciscan legat de clădirea episcopiei. Iar dacă între Francisc şi episcopul Guido s-a stabilit un raport de prietenie, nu este pură fantezie să ni-l imaginăm pe Sărăcuţ înfăţişându-se din când în când la uşa episcopiei, după ce mai întâi se rugase îndelung în Sfânta Maria cea Mare, pentru a da socoteală, a cere un sfat, a primi o binecuvântare.
Desigur că Francisc nu va uita nicicând tot ceeace a primit de la Guido: familiaritatea sa cu episcopul a continuat, chiar şi atunci când clădirea episcopiei era locuită de un alt Păstor, care avea acelaşi nume cu primul: probabil mai puţin „sfânt” decât cel dinaintea lui, mai autoritar şi mai irascibil, dacă stăm să dăm crezare cronicilor franciscane care îl privesc (cfr. N. D’Acunto, Assisi nel Medio Evo. Studi di storia ecclesiastica e civile, 2002, pp. 105-145). Însă ascultarea lui Francisc şi primilor săi confraţi – toţi din Assisi („penitenţii din Assisi”, după cum obişnuiau să se prezinte: Legenda celor trei confraţi, FF 1441), Bernardo, Pietro Cattani, Silvestro, Egidio… – trebuie să fi fost atât de adâncă încât să-l convingă şi pe noul Păstor. Francisc va scrie (poate chiar în episcopie, în ultimele luni de viaţă? Cfr. P. Maranesi, Facere misericordiam, Assisi 2007, p. 30) despre preoţi: Şi nu vreau să iau în consideraţie păcatul acestora, deoarece eu recunosc în ei pe Fiul lui Dumnezeu, iar ei sunt stăpânii mei (Testament, FF 113). Sfinţenia şi autoritatea sunt chemate să stea „împreună”, nu să se „opună”, aşa cum sunt împreunate aura lui Francisc şi mitra lui Guido din fresca despuierii pictată de Giotto.
Acreditată de către Ascultare, Sfinţenia lui Francisc se transformă în „şcoală” pentru însuşi Păstorul său. Aceasta iese în evidenţă în episodul în care îl vedem pe episcop, împins de o forţă misterioasă, intră fără să stea pe gânduri în refugiul Sfântului şi îl găseşte pe acesta cufundat în rugăciune (FF 687; 1182; 1550). Autoritatea la şcoala „misterului”!. Este vorba despre primul Guido, sau despre cel de-al doilea? E sigur că celui de-al doilea i-a adresat Francisc un călduros apel pentru a se împăca cu căpetenia cetăţii, atunci când raporturile dintre aceştia păreau iremediabil compromise. Nu putea suporta ca în cetatea sa de suflet, Assisi şi mai ales în episcopie, să nu domnească pacea. Tocmai pentru a o favoriza, a adăugat strofa iertării la Cântecul fratelui Soare. Doi dintre confraţi au cântat-o, iar rezultatul a fost „miraculos”, căci cei doi duşmani s-au regăsit unul în braţele celuilalt, după cum ne-o reaminteşte plăcile de majolică aşezate la intrarea în clădirea episcopiei. Cântecul creaturilor s-a transformat în cântecul împăcării.
În clădirea episcopiei Francisc va petrece câteva din ultimele sale zile de viaţă (Tommaso da Celano,Vita prima, FF 507). Locuinţa Păstorului – conform cerinţelor confraţilor săi (fr. Elia, ministru general) – trebuia să fie nu numai un loc primitor pentru trupul său chinuit, dar şi un „refugiu sigur” împotriva posibilelor tentative de acaparare a „rămăşiţelor” pământeşti ale Sfântului, transformate deja „bogăţie”, cel puţin din punct de vedere spiritual. Dând crezare Legendei perugine (FF 1609), au fost cavalerii din Assisi – ce diferenţă faţă de anii „despuierii”! – cei care l-au preluat pe Sfânt de la Nocera umbră, mai exact de la Bagnara, şi l-au escortat până în cetatea sa, destinată să devină mai mult ca niciodată cetatea lui Francisc, „cetatea serafică”. Episcopia-fortăreaţă, sau mai exact „casă părintească”, în acele zile de orbire şi durere de dinaintea trecerii la cele veşnice: s-o fi născut aici oare şi strofa „surioarei noastre, moartea trupească”? Mă gândesc la aceasta în fiecare zi atunci când, fredonând Cântecul fratelui Soare, admir minunata privelişte – frumoasă ca într-o poveste, chiar şi atunci când este ceaţă! – pe care Sfântul, în acele zile nu a putut-o contempla. Cerul era de-acum doar „înăuntrul” său. Iar năzuinţa sa era Patria „trinitară”. Însă inima sa nu înceta să bată pentru fraţii săi (lor le-a adresat ultimele îndemnuri din Testament) şi pentru iubita sa cetate, pe care a binecuvântat-o cu o solemnă profeţie. Nu a voit însă să închidă ochii în clădirea episcopiei, ci la Porţiuncula: sânul marian al Ordinului, loc al intuiţiilor cereşti şi al fraternităţii legănate în simplitatea colibelor. Chiar şi pentru cine, aşa cum a fost Francisc, considera moartea drept „surioară”, mult mai dulce i se părea să o întâmpine la umbra ocrotitoare a Mamei. Şi a primit-o despuiat pe pământul gol, cu aceeaşi goliciune din care făcuse o alegere de viaţă şi pe care o „celebrase” cu aproape douăzeci de ani mai înainte, sub privirea lui Guido.
Legenda major ne spune că episcopul de Assisi se găsea la sanctuarul Sf. Mihail de pe muntele Gargano, atunci când Francisc, în noaptea trecerii la cele veşnice, i-a apărut spunându-i: Iată, eu părăsesc această lume pentru a merge în cer (FF 1244). Poate că biograful, redând acest episod, voia doar să aibă o mărturie convingătoare cu privire la sfinţenia lui Francisc. Însă mie îmi place să scot în evidenţă un alt aspect: până şi în ceasul morţii Francisc păstrează un raport special cu episcopul său; este un fragment din teologia şi spiritualitatea comuniunii: desigur, este şi fructul legăturii sufleteşti care s-a stabilit cu episcopul din momentul convertirii şi despuierii, din momentul începerii marii aventuri de sfinţenie. „Complici” amândoi ai Duhului lui Dumnezeu!

Istoria continuă…
Mulţumesc, Francisc! Mulţumesc, Guido!
Duhul Sfânt coborât peste voi cu opt veacuri în urmă continuă să adie, mulţumită memoriei păstrate de „pietrele” din Assisi, însă mai ales celei păstrate de „pietrele vii” care formează Biserica şi în multele comunităţi care se regăsesc în spiritualitatea lui Francisc – şi prin el şi a Clarei – în orice parte a lumii.
La începutul acestui mileniu, Ioan Paul al II-lea a dăruit Bisericii un motto care este el singur un program: „A porni din nou de la Cristos” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte).
Şi tocmai pentru a porni din nou de la Cristos, mărturia lui Francisc are o autenticitate şi o vrajă pe care veacurile ce au trecut nu au reuşit să o împuţineze.
Benedict al XVI-lea, pelerin la Assisi, ne-a invitat să-l recitim pe Francisc şi franciscanismul în acest cifru cristologic şi eclezial. Mai înainte de litera Regulei este spiritul acesteia, care este tocmai convertirea lui Francisc la Cristos. Convertire maturizată în contextul concret şi crucial al comunităţii creştine din Assisi.
„Această convertire a sa la Cristos, până la a dori să se „transforme” în El, devenind o imagine deplină Lui, care explică trăirea sa unică, în virtutea căreia el ne apare atât de actual chiar şi în raport cu marile teme ale timpului nostru, cum ar fi căutarea păcii, salvarea naturii, promovarea dialogului între oameni. Francisc este un adevărat maestru în toate acestea. Însă este un maestru deoarece a plecat de la Cristos” (Omilia Sf. Părinte Benedict al XVI-lea la Sf. Liturghie din Piaţa Inferioară a Sf. Francisc, 17 iunie 2007).
A porni de la Cristos: şi raportul dintre Francisc şi episcopul său trebuie citit în această cheie. Francisc a ştiut să vadă în Guido pe însuşi Cristos. Iar Guido a ştiut să asculte în Francisc vocea lui Dumnezeu.
„Este necesar să redescoperim – a mai adăugat Sf. Părinte – valoarea nu numai biografică, ci şi ecleziologică a acelei întâlniri dintre tânărul Francisc şi episcopul Guido, în mâinile căruia a încredinţat pentru discernământ, despuindu-se de tot, alegerea sa de viaţă”.
Valoarea ecleziologică: mesaj care ne ajută să înţelegem şi să iubim Biserica, rază de lumină care iluminează misterul său. Lumină care se extinde şi asupra raporturilor dintre Biserică şi societate, scoţând în evidenţă cât de multe are Evanghelia de spus omului contemporan aflat, asemenea lui Francisc, în căutarea libertăţii şi adevărului. Mulţimile de pelerini care vin la Assisi o atestă. Vin aici să respire „spiritul din Assisi”. Francisc a „refondat” cetatea sa, transformând-o într-o icoană, imprimându-i trăsături care ne arată vocaţia şi misiunea acesteia în lume.
La opt sute de ani de la acele evenimente, multe lucruri s-au schimbat. Europa şi lumea lui Francisc sunt îndepărtate în timp şi nu lipseşte cine ar vrea, lipsit fiind de memoria rădăcinilor, să dosească acel timp şi acea lume în cărţile de istorie şi în muzee.
Însă Francisc continuă să vorbească. O „aventură” nu atât de povestit altora, cât de retrăit.
Iar Duhul lui Dumnezeu adie şi azi, în ciuda tuturor curentelor contrare. În vederea unor noi primăveri, sau, mai bine zis, a unor noi Rusalii. Iar noi trebuie să fim, asemenea lui Francisc, „complicii” săi.
Domenico Sorrentino

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.