Calea Crucii cea de toate zilele … Meditatii pentru Postul Mare

O altfel de Via Crucis?
Nu, sau doar cu mici modificări.
Modificări care privesc locul în care sunt aşezate aşa numitele „staţiuni”.
Nu în faţa unor imagini sugestive, aflate pe zidurile bisericii sau „în locuri special amenajate”…
Mici modificări şi în ceeace priveşte timpul…
Calea Crucii la care mă gândesc în acest moment nu este „cea de vineri sau de duminică”, ci calea crucii cea de toate zilele…
Cu „staţiunile” ei de pe stradă, de prin casele fiecăruia dintre noi, de prin spitale (câte nu se scriu astăzi cu privire la sistemul sanitar!), de la locul de muncă (cine-l mai are), din paginile de cronică neagră ale aşa zisei mass-media, cu o staţiune specială dedicată vreunei nedreptăţi suferite recent, cu o alta (sau mai multe, de ce nu?) dedicată laşităţilor noastre de zi cu zi, fragilităţilor noastre, ipocriziilor noastre, egoismului nostru, patimilor şi pătimirilor noastre de pe urma lor…
Pot completa numărul acestor „staţiuni” rarele noastre fapte bune, compasiunea noastră şovăielnică, „îndrăzneala” de a ne opri pe furiş lângă cineva care are nevoie de noi…
… O cale a crucii mai întortocheată aceea pe care o parcurgem zilnic în sufletul nostru şi în jurul nostru. De multe ori nici nu ne dăm seama că o parcurgem şi că ne mai însoţeşte cineva pe cale, cineva apăsat de toate aceste „staţiuni” ale vieţii noastre zilnice…
Azi, aici, acum.
Iar când obosim pe cale, pe calea crucii cea de toate zilele, ne odihnim căţărându-ne pe Crucea pe care o duce El în spate, fără să ne treacă de loc prin cap să-l întrebăm dacă nu a obosit, dacă nu are nevoie de ajutor, dacă mai poate să ne ducă în spate?
Ce este de fapt Calea Crucii?
Ce este Calea Crucii pentru noi? Pentru mine?
Cea personală, vreau să spun…
Pentru mine, mărturisesc, este ceva ca o continuă fugă, o eternă evitare a unui răspuns…
„Adame, unde eşti?”
Mă ascund, Doamne, căci sunt gol…

Fug de-o veşnicie, Doamne, căci sunt gol pe dinăuntru, am risipit toată averea pe care mi-ai dat-o la plecare…
Ajunge-mă pe cale, Doamne, pe mine şi pe toţi fugarii de Tine…

1. Isus este condamnat la moarte
sau
Dumnezeu aflat la cheremul omului

„Venind dimineaţa, toţi marii preoţi şi bătrânii poporului s-au sfătuit între ei împotriva lui Isus pentru a-l da morţii. După care l-au pus în lanţuri şi l-au predat guvernatorului Pilat” (Mt. 27, 1-2).
„Dimineaţa, marii preoţi, bătrânii, scribii şi tot sinedriul, după ce s-au sfătuit între ei, l-au pus în lanţuri pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat” (Mc. 15,1).
„Toată adunarea s-a sculat, l-au condus la Pilat şi au început să-l acuze: l-am aflat pe acesta că îndemna la răscoală poporul, îndemnându-l să nu plătească tributul cuvenit Cezarului şi afirmând că ar fi rege” (Lc. 23, 1-2).
„Atunci l-au condus pe Isus de la casa lui Caiafa în pretoriu. Erau zorii zilei, iar ei nu voiau să intre în pretoriu pentru a nu se spurca, ca să poată mânca Paştele (In. 18, 28).
Rezultatul concordanţei de opinii dintre oameni nu este întotdeauna constructiv si pozitiv, mai ales în cazul în care decizia este deja luată.
Se întâmplă, nu?
Se întâmplă atunci când o faptă oarecare, bună sau rea, iese din tiparele, din şabloanele comune, din anonimat, devenind „ştire de primă pagină” pentru mass-media, această „literă de lege” a vieţii noastre de zi cu zi, acest „îndrumar” comportamental care ne coordonează şi ne condiţionează viaţa în cele mai mici detalii…
O ştire „ de primă pagină”, dacă „se respectă”, trebuie să ofere şi soluţia, trebuie să creeze „opinie”, iar cu cât soluţia propusă este mai radicală, mai şocantă, cu atât ştirea este mai „bună, de actualitate, constructivă, perfectă”…
Dacă nu-mi oferă şi o soluţie oricare ar fi ea, la ce mai dau banii pe ziarul respectiv, la ce mă mai uit la televizor sau ascult radioul, la ce bun să-mi mai tocesc degetele pe tastiera calculatorului…
Trebuie să mi se ofere totul de-a gata ?
Am investit mult prea multă comoditate, în tehnologie „de ultimă oră” pentru a-mi mai permite luxul de a gândi singur…
Poate părea că cele de mai sus se referă doar la noi, cei de azi, oamenii mileniului III, însă lectura fragmentelor evanghelice iniţiale infirmă această părere.
Se întâmplau şi acum două mii de ani, iar „reporterii” de atunci ne transmit fidel faptele, inclusiv soluţiile găsite de protagonişti pentru a-şi linişti conştiinţa…
Între timp evenimentele îşi urmează cursul lor „firesc”…
Nu auzi de câte lucruri te acuză? Nu răspunzi nimic? (Mc. 15,4).
Isus însă tace, nu pentru că nu se putea apăra, ci din simplul motiv că pentru a se apăra ar fi trebuit să acuze la rândul său, mai mult să devină el judecător în acel moment, însă el venise în această lume nu pentru a judeca, ci pentru a mântui.
„La moarte cu el!”
„Dar ce rău a făcut?”, întreabă oarecum nedumerit Pilat, deşi ca un politician consumat ce era, ar fi trebuit să ştie că deşi nu făcuse nimic ilegal, pentru noi ceilalţi, oamenii care l-am trimis în judecată, cei cu respect faţă de lege şi atenţi întotdeauna ca cel de lângă noi, „celălalt”, să nu umble şi să nu se comporte aiurea, o astfel de persoană „care nu face nimic rău” este de netolerat, căci pe unul care greşeşte îl putem identifica şi indica, îi putem atrage atenţia (cu mare satisfacţie pentru orgoliul nostru de persoane respectabile!), cu o persoană care greşeşte ne putem eventual identifica şi (mai ales) justifica, pe o astfel de persoană o putem chiar şi înţelege, este asemenea nouă, foloseşte acelaşi metru de măsură ca şi noi…
„La moarte cu el! Noi îl vrem pe Barabba!”
Barabba, cel pe care îl vrem noi, în fond ne este util orgoliului nostru de persoane respectabile, care respectăm legea, plătim zeciuiala, nu suntem ca aceia care…
Apoi, noi avem de partea noastră Legea…
O lege precisă, clară, cu îndatoriri şi drepturi bine definite, care, odată aplicate, ne dau posibilitatea de a dormi liniştiţi.
Sau de a ne culca pe o ureche…
Apoi a venit acest…acest… şi a început să manipuleze Legea cu acele precizări ale sale: „însă eu vă spun…”
A început să ne tulbure conştiinţele proclamându-i „fericiţi” pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei din temniţă, pe…
A rupt zăgazurile legii.
Nu mai ştim cine suntem şi unde suntem.
Scara noastră de valori, cu treptele ei trainice şi bine înfipte în mentalitatea noastră, a început să se clatine, să nu mai corespundă, deşi o moştenisem de la străbuni şi până acum a rezistat…
Sistemul nostru de clasificare, cel cu două categorii clare, „cei buni şi cei răi”, (evident, noi suntem obligatoriu printre cei buni, noi suntem cei buni!) se pare că nu-i este pe plac acestui… acestui … din moment ce-şi manifestă predilecţia faţă de păcătoşii publici, discută cu ei, le intră în casă, mânâncă cu ei…
Mai mult, afirmă că ar fi un fel de medic, venit tocmai pentru ei…
Culmea, se spune că ar fi organizat chiar şi un banchet pentru un nenorocit care risipise toată partea sa de avere…
Chiar că îţi vine să râzi…
Mai întrebaţi ce rău a făcut?
A făcut mai mult decât rău.
A răscolit în „binele nostru” şi acum se simte un miros cam neplăcut pe lângă noi…
„La moarte cu el!”
Ne vrem înapoi viaţa noastră fără mustrări de conştiinţă, cu zăgazurile „legii” cu care ne-am obişnuit şi pe care le respectăm scrupulos, cu drumul săptămânal la biserică pentru „a aprinde o lumânare”, acel popas săptămânal (obligatoriu în faţă, printre primii) în care trupul se odihneşte iar gândul zboară aiurea…
Ne lipsesc toate acestea…
Nu ne sunt pe plac pretenţiile Lui. Cine se crede?!
N-o să schimbăm noi lumea…
„Atunci Pilat a decis ca cererea lor să fie acceptată. L-a eliberat pe acela care fusese închis ca răzvrătit şi ucigaş, iar pe Isus l-a lăsat pe mâna lor” (Lc.23, 23-25)

Doamne Isuse Cristoase, fă-ne să înţelegem că prin condamnarea Ta la moarte, omul s-a condamnat să rămână doar un om neîmplinit…

*
2. Lui Isus i se pune crucea pe umeri
sau
Dumnezeu acceptă, primeşte şi devine „sacramentul” suferinţei umane

„Iată-l pe regele vostru! Însă ei strigau: răstigneşte-l, răstigneşte-l! Le-a spus lor Pilat: Îl destinaţi crucii pe regele vostru? Au răspuns marii preoţi: nu avem alt rege în afară de Cezar! Atunci l-a dat pe mâna lor ca să fie răstignit. Ei atunci l-au luat pe Isus, iar El, ducându-şi crucea, a pornit spre locul Craniului, numit în ebraică Golgota, unde l-au răstignit împreună cu alţi doi, unul de o parte şi un altul de cealaltă, iar Isus în mijloc”. (In. 19, 14b-18)

„Ecce Homo!”
Iată Omul asupra căruia s-au adunat toate crucile oamenilor.
Chiar şi cele mai ascunse.
Iată Omul, asupra căruia apasă şi crucea mea, crucea care-mi rupe spinarea, crucea care îmi face pasul şovăielnic, care mă face să protestez, care mă face să urlu: nu mai pot!
Acea cruce neaşteptată, absurdă, nedorită (însă care cruce este dorită şi aşteptată, acceptată?), acea cruce care mă face să urlu: de ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie?
Acea cruce lângă care mă prăbuşesc obosit, frânt şi înfrânt…
Lângă celelalte cruci, pe umerii Săi…
Sub povara crucilor noastre, El nu scoate o vorbă.
Sub povara crucilor noastre, noi îi urlăm în faţă, continuăm această judecată (avem neapărată nevoie de un vinovat, de ce nu ar putea fi El?)
Să ne răspundă imputatul:
– pentru ce mai sunt pe lume copii care mor de foame (urâtă privelişte, nu foamea, ci ochii aceia mari în care se oglindeşte foamea, ne ofensează simţul estetic…)
– pentru ce singurătatea şi abandonul în care zac unii bătrâni (ce face statul, plătim impozite…)
– pentru ce acele victime ale bestialităţii umane despre care tot scriu ziarele (este nevoie de o mână forte, închideţi-i şi aruncaţi cheia puşcăriei…)
– pentru ce atâţia oameni cad victime ale lăcomiei semenilor lor ( ne trebuie neapărat noi reguli etice, nu se mai poate aşa, uite unde am ajuns…)
– pentru ce nedreptatea, durerea, calomnia, egoismul, războiul, ura, rasismul…
– pentru ce…
– pentru ce…
Aştept de la Dumnezeu un răspuns.
Pretind un răspuns.
Să-mi dea socoteală pentru toate acestea, căci am nevoie de un vinovat ca de aer…
Însă răspunsul îmi vine de unde nu mă aşteptam.
De la Pilat.
„Iată Omul!”
O invitaţie la a mă privi.
La a mă oglindi în ochii Lui.
Poate că astfel mă voi vedea aşa cum sunt.
Poate că voi reuşi să văd că pe Crucea Sa nici o suferinţă nu este uitată, nici o fiinţă abandonată, toate sunt acolo, pe Crucea Sa…
De aceea este grea, atât de grea…
De aceea are El pasul şovăielnic, de aceea cade, iar când se ridică mai ia de pe jos o altă cruce, o altă durere…
Drumul greu al Calvarului, pe care El îl ia pieptiş, împovărat de crucea mea…
„Iată Omul…”

Îţi mulţumesc, Doamne, că mă duci şi pe mine în spate, călător abuziv şi fără ruşine, pe urcuşul greu al Calvarului…

*
3. Isus cade întâia oară
sau
cartea mea de vizită

„Pe Acela care nu cunoscuse păcatul, Dumnezeu l-a tratat ca păcat în favoarea noastră, pentru ca noi să putem deveni prin mijlocirea lui dreptatea lui Dumnezeu”(2 Cor. 5, 21)

O greutate insuportabilă acea Cruce, iar cu fiecare clipă ce se scurge greutatea ei creşte, căci alte şi alte cruci se îngrămădesc peste ea.
Iar umerii rămân aceeaşi…
„Iată Omul!”
„Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care i-a asupra sa păcatele lumii!”
„Iată-l pe Omul durerilor, care cunoaşte suferinţa…”
Iată-l pe omul păcatelor (ale noastre, bineînţeles…)
Sf. Paul a fost şi mai îndrăzneţ în afirmaţii: iată-l pe Acela care a fost tratat drept păcat…
Păcatul…
O noţiune perimată, o realitate care s-a transformat într-un concept pentru dezbateri filosofice, teologice, însă nu şi într-o conştiinţă a păcatului…
S-a transformat într-o monedă aflată în plină devalorizare, chiar şi pentru aşa-zişii „creştini practicanţi”.
Omul a pierdut simţul şi sensul păcatului, implicit şi pe acela al necesităţii iertării, al împăcării cu sine, cu ceilalţi, cu Dumnezeu…
Problema nu este însă atât conştientizarea că s-a pierdut ceva (simţul păcatului, conştiinţa de a fi păcătos, aceasta este o realitate clară, este o altă problemă), cât voinţa, necesitatea, urgenţa de a regăsi acest simţ şi acest sens, această conştiinţă a păcatului, de a simţi din nou nevoia de iertare…
Însă se vrea cu adevărat aceasta?
Sau ne mulţumim doar cu autojustificările?
Dacă Isaia putea exclama: „vai mie, sunt pierdut, căci am buzele necurate”, iar Petru putea să-i ceară Învăţătorului: „îndepărtează-te de mine Doamne, căci sunt păcătos”, noi o mai facem, o mai putem face, mai vrem să o facem?
Dumnezeu îmi oferă o şansă neaşteptată tocmai acum, când a căzut.
Când s-a coborât la nivelul meu, în praful de pe cale…
Măcar să profit de această nesperată ocazie şi să-i dau cartea mea de vizită, pe care mi-am scris, mare, numele: păcătos…
Şi adresa: în praful de pe cale…

Ia-o, Doamne, data viitoare nu vei mai avea probleme, ştii unde să mă cauţi ca să baţi din nou la uşa indiferenţei şi delăsării mele…

*
4. Isus îşi întâlneşte mama
sau
facă-se voinţa oamenilor

Pierdută în mulţimea care, după ce l-a condamnat la moarte, îl însoţeşte pe cale insultându-l , se notează o figură diversă, care nu se încadrează cu toată zarva şi apăsarea din jur. O femeie, o mamă îndurerată, frântă de răutatea oamenilor. Celui de pe cale, Fiului ei, îi adresează doar o privire mută, plină de întrebări fără răspunsuri (deocamdată…) :
„ Unde sunt? Te-au abandonat cu toţii?”
De fapt, unde sunt?
Unde sunt ucenicii?
Unde este Petru, cel care afirma: „Doamne, împreună cu tine sunt gata să merg în temniţă, la moarte”?
Nu mai spune: „Ce bine ne este nouă aici, să facem trei colibe…”?
Unde este mulţimea care doar cu câteva zile mai înainte voia să te facă rege?
Cum adică sunt aceeaşi cu cei ce te scuipă şi te insultă? Nu este posibil…
Unde sunt toţi leproşii, şchiopii, orbii, toţi cei vindecaţi de Tine?
Pe ultima parte a acestei aspre, dureroase „căi a mântuirii”, deocamdată doar Ea.
Cu privirea ei plină de întrebări fără răspunsuri.
Doar ea, care continuă să pronunţe acel „fiat” spus din eternitate, de o eternitate, lui Dumnezeu şi Omului…
Acel „da” care o sfâşie ca mamă, ca femeie, ca ucenică a Fiului său…
De-a lungul întregului drum al Calvarului, care a început odată cu acceptul său, ea a continuat să spună „da”.
Iar întâlnirea de acum este şi ea un „da” în mijlocul unui asurzitor cor de „nu”.
Dacă primul „fiat” al Mariei se traduce cu „facă-se voia Ta, Doamne”, acest ultim „fiat” nu se poate traduce decât cu „facă-se voinţa oamenilor”…
Cuvintele nu-şi au rostul între Mamă şi Fiu…
Nu şi-au avut niciodată rostul…
Ajunge o privire, doar o privire, apoi Isus îşi continuă urcuşul…

Ajută-mă, Măicuţă, care ai spus „da” tuturor durerilor, să îl pot privi şi eu aşa cu l-ai privit şi cum ne priveşti Tu…
Împrumută-mi ochii Tăi şi ajută-mă să înţeleg că nici o faţadă a sărăciei morale nu este exclusă din acea stranie şi (din păcate) neacceptată „fericire” proclamată de Fiul Tău…
Ajută-mă să accept acest peisaj alcătuit din dispreţ, ură, renegare, disperare ca parte integrantă şi necesară a „Căii mântuirii”…
Ajută-mă, susţine-mă şi fă-mă să înţeleg că viaţa fără El, fără Tine, fără omul de lângă mine este nu doar o cale a crucii fără sens, ci un infern…

*
5. Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea
sau
orice altceva, numai aceasta nu?

„În timp ce îl împingeau pe cale, l-au luat pe un anume Simon din Cirene, care se întorcea de la câmp şi i-au pur pe umeri crucea pe care trebuia să o ducă în locul lui Isus” (Lc. 23, 26)

L-au obligat.
Probabil că el, Simon, nici nu voia să ştie ce-i cu acea mulţime înfierbântată, cu acei soldaţi încruntaţi, cu acel amărât care-şi târa paşii şi crucea, care cădea tot mai des…
El voia să ajungă cât mai repede acasă, să mânânce ceva şi să doarmă.
Să doarmă…
Să doarmă şi să uite, căci urma o nouă zi, cu problemele şi necazurile ei…
O altă zi, nici una egală cu cea precedentă decât poate în osteneală şi în praful de pe tobă de la sfârşitul ei…
Acest trecător, acest ţăran obosit (se întorcea de la câmp, precizează Luca, însă de la câmp, o ştim cu toţii, nu te poţi întoarce decât cu şalele rupte…) este obligat de soldaţi să mai ducă o cruce, de parcă nu-i ajungea crucea cea de toate zilele…
Isus oare ce-o fi gândit despre acest om constrâns de alţii să-l ajute?
„Reporterii noştri” nu relatează că ar fi existat vreun dialog între cei doi, poate şi pentru că „nu erau la faţa locului”, aşa cum s-ar fi cuvenit, însă cu siguranţă că măcar un schimb de priviri tot a existat.
Un dialog al privirilor, aşa cum numai El, Învăţătorul, ştia să-l deschidă, să-l orienteze (fapte şi priviri relatate de aceeaşi „reporteri”, pe atunci entuziaşti, acum însă..)
Un dialog al privirilor mute, încărcate de suferinţă şi de speranţă, pe care le avem şi noi pe drumul calvarului cotidian…
Or, se ştie, doar numai unul care trăieşte suferinţa, poate înţelege pe cineva care suferă…
Chiar dacă „reporterul”, în cazul nostru Luca, nu relatează despre existenţa vreunui dialog, se potriveşte ca o mănuşă un alt dialog relatat tot de Luca, cu stilul lui concis, metodic: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să am parte de viaţa veşnică?”. Cunoaştem cu toţi răspunsul dat de Isus, mai ales că a devenit şi text evanghelic pentru Liturghia hramului Fer. Ieremia, cel putin noua ar trebui sa ne fie îndrumar…
Mai există şi un alt dialog, care deasemeni se potriveşte ca o mănuşă şi care ar putea traduce pentru noi dialogul privirilor dintre Isus şi Simon din Cirene, relatat de un alt „reporter” absent, Marcu, care ne transmite atât dialogul, cât şi amărăciunea lui Isus, dar mai ales privirile. Mai ales acea privire plină de iubire şi acel îndemn: „Un lucru îţi mai lipseşte: du-te şi vinde tot ce ai, dăruieşte totul săracilor şi astfel vei avea o comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă. Însă acela, întristându-se din cauza acelor cuvinte, a plecat trist, căci avea multe bogăţii…” (cfr. Mc. 10, 21-22)
În cazul de faţă, şi o spinare frântă de atâta muncă ar fi putut fi o „bogăţie”…
Poate fi o „bogăţie”…
Depinde de răspunsul pe care îl dăm privirilor ce le încrucişăm pe calea crucii noastre zilnice…
Depinde de voinţa noastră de a deveni, de a ne transforma în „aproapele” cuiva care are nevoie de noi, care are încredere în noi…
Această întâlnire dintre două suferinţe ce se încrucişează pe cale, sintetizează misterul întâlnirii dintre Dumnezeu şi Om, dintre acel Dumnezeu care „ia asupra sa păcatele lumii” şi Omul care, răscumpărat, îşi asumă responsabilitatea de a se transforma în „aproapele” semenului său şi implicit al lui Dumnezeu, de a colabora cu Dumnezeu.
Dacă vrei să fii desăvârşit…
Desigur, se pot prinde şi distanţele „potrivite”, avem toată „libertatea”…
Nu, mi-e imposibil…
Abia am pentru mine şi ai mei…
Da’ de ce tocmai eu?!
Nu este drept…
Eu mi-am văzut de ale mele întotdeauna…
Da’ ce-am făcut, ca să mi se întâmple tocmai mie?!
Orice altceva, numai aceasta nu…

Doamne, „constrânge-mă” şi pe mine să te ajut să-mi duci Crucea.
Tu de la un capăt şi eu de la celălalt, Doamne…
Poate că aşa vom reuşi să facem ceva şi cu „multele mele bogăţii”,
care mă ţintuiesc la pământ, cu şalele frânte, cu voinţa înfrântă…

*
6. Veronica şterge faţa lui Isus
sau
gestul „care nu rezolvă nimic” transformat în icoană?

Această femeie, al cărui gest s-a transformat în nume şi în icoană, nu a avut parte de onorurile unor rânduri din partea „reporterilor” noştri. Se mai întâmplă…
Probabil că au considerat gestul femeii ca fiind nesemnificativ faţă de tragedia momentului, aşa cum şi noi, azi, în aşa-zisele noastre „fapte de milostenie”, căutăm să înlăturăm „inutilitatea”, „gratuitatea” şi să promovăm „eficacitatea”, limitând şi delimitând gestul caritativ cu tot felul de reguli, proiecte, norme de comportament (valabile pentru cei asistaţi, făcute pentru cei asistaţi, însă în mult prea puţine cazuri „împreună” cu cei asistaţi…)
…Ce câştig eu din asta?
Ce vină am eu dacă nenorocitul suferă ca un câine?
De ce tocmai eu trebuie să iau atitudine?
Hai să o fac şi pe asta, însă ar trebui să mă asigur că nu cheltuie banii pe altceva…
Bun, să vedem… Dacă o fac, nu cumva „supăr” pe cineva? Nu intru pe „teritoriul” altuia?
(Câte responsabilităţi şi responsabili sunt azi în acest sector, câte legi, norme, directive, care condiţionează şi redirecţionează gratuitatea unui gest spre eficacitate şi profit…)
Desigur, un astfel de mod „normal” de a gândi şi acţiona, „expulzează” acel gest „inutil” din panoplia gesturilor comportamentale obişnuite.
Nu-şi are locul în „normalitate”…
…Este normal ca El să-şi ducă Crucea, să fie scuipat, batjocorit, biciuit, umilit…
Nu putem călca în picioare dreptul la opinie şi la protest, la exprimarea propriilor convingeri, nu?
Apoi, ce poate fi mai inutil decât a şterge pe furiş un chip plin de sudoare, sânge, scuipat?
Şi totuşi, memoria colectivă (Tradiţia, în termeni teologici) a perpetuat până la noi memoria unui gest „inutil”…
Şi totuşi, ce noroc că mai există persoane care fac „gesturi inutile”?
Dacă nu ar fi existat, dacă nu ar exista, dacă nu vor exista aceste „gesturi inutile”, neprogramate, necuprinse în vreun proiect cu ştampile şi aprobări, aceste gesturi modeste, insuficiente chiar, lumea ar fi doar un fel de junglă, cu legile ei, cu devorările ei, cu anihilările ei…
Homo hominis lupus…
Din fericire, Cineva a apreciat acel gest inutil şi l-a transformat în icoană, l-a transformat în nume…
O bucată de pânză care sfredeleşte egoismul, chipul nostru încrustat de indiferenţă, de laşitate, de trădare, de indiferenţă…
Un „gest inutil” care ar putea elibera şi chipul nostru de toată mizeria adunată, lăsând să strălucească chipul nostru cel adevărat, acea „imagine şi asemănare” cu Dumnezeu…

Doamne, transformă-mă şi pe mine într-un gest inutil, fă şi din mine o icoană a gesturilor inutile de care avem atâta nevoie…

*
7. A doua cădere
sau
deziluzia lui Dumnezeu?

“A început apoi să le spună că Fiul Omului trebuia să sufere mult, să fie judecat şi batjocorit de către bătrâni, de către marii preoţi şi apoi dat morţii…Dacă cineva vrea să mă urmeze, să se lepede de sine, să-şi ia crucea proprie şi să mă urmeze… Cine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele în faţa acestei generaţii linguşitoare şi plină de păcate, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui său…” (Mc. 8, 31. 34. 38)

Căderile…
Am început să le numărăm, să le clasificăm…
Suntem buni la aşa ceva, avem calificarea necesară şi (mai ales aceasta) un bun post de observaţie.
Pe marginea drumului, aşezaţi comod.
Eventual cu vreo băutură răcoritoare în mână, căci soarele e sus şi caldul sufocant, iar Tu abia te mişti…
Mai bine zis te târăşti…
După care cazi din nou…
Un motiv trebuie să existe pentru aceste căderi repetate. Să vedem puţin: ultima dată am ajuns la concluzia că poate şi din cauza crucii mele zăceai pe jos.
Bun, parcă ţi-am dat şi o carte de vizită, ceva, ca să ştii unde să mă cauţi dacă ai nevoie de mine…
Însă acum nu acesta este motivul, nu ţine, căci văd un amărât care duce crucea în locul tău…
Ce motiv ai putea avea ca să cazi din nou?!
A, unde suntem noi? Suntem aici, nu ne vezi?
Stăm comozi pe marginea drumului Calvarului, aşteptând o ocazie ca să urcăm sus, să putem vedea şi ultima parte a spectacolului, că doar n-o să urcăm pe jos…
Împreună cu noi mai sunt şi din aceia care nu te cunosc, care nu au auzit de Tine şi de Vestea Ta Bună. Stau mai deoparte şi se crucesc de ce aud şi văd…
Mai sunt apoi şi aceia care te urăsc, dar ţie nu ţi-e teamă de ei, căci un suflet gol de iubire este ca o casă lăsată de izbelişte, iar Tu stai la uşă şi baţi…
Cred că de data asta problema suntem tot noi, cei care te iubim.
Însă doar până la un punct…
Cei care îţi dăm câte ceva, dar nu totul…
Care uneori mai şi facem câte ceva, însă cu moderaţie, ca doar nu suntem un sac fără fund, trebuie sa ne mai gândim şi la noi…
Cei care îţi deschidem uşa inimii, însă ne rezervăm un colţişor doar pentru noi (fără Tine…)
Aceştia, dintre toţi cei ce stau comozi pe marginea drumului, sunt cu adevărat irecuperabili. Pentru că ţi-au deschis uşa, te-au primit în casă, însă din când în când te însoţesc cu amabilitate până la uşă (în sens invers…)
Care îţi acceptă prezenţa, însă nu chiar tot timpul…
Care îţi aprobă ideile, proiectele, cu condiţia să nu fie implicaţi şi ei…
Cei care au întâlnit Iubirea, dar apoi au avut grijă să o contabilizeze…
Noi, care nu am înţeles că Iubirii Tale i se poate da doar un răspuns care să nu fie insultător: Totul.
Văd că ridicându-te de la vechea mea adresă îmi restitui cartea de vizită, pe care ai tăiat vechiul meu nume şi ai scris numele meu cel nou, adevărat, cel pe care mi l-ai dat când te aflai cu faţa-n ţărână…
Trebuie să am doar curajul de a citi acest nume nou, de a-mi asuma această nouă identitate (cfr. Apoc. 2, 17)

Doamne, dă-mi puterea de a-mi asuma identitatea dăruită de Tine, dă-mi puterea de a nu mai fi o caricatură a speranţelor pe care le-ai pus în mine…

*
8. Un grup de femei îl plâng pe Isus
sau
noi de partea cui suntem?

„Îl urma pe cale o mare mulţime, iar un grup de femei îşi băteau pieptul şi îl căinau, plângând. Insă Isus, întorcându-se spre ele, le-a spus: « Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai bine plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri. Iată, vor veni zile în care se va spune: fericite sunt cele sterile şi trupurile care nu au rodit şi sânul care nu a alăptat.
Atunci vor începe să ceară munţilor:
Cădeţi asupra noastră!
Şi dealurilor:
Acoperiţi-ne!
Dacă astfel este tratat lemnul cel verde, ce va fi cu cel uscat? »” (Lc. 23, 27-31)

De când i-am pus Crucea pe spate ne-am obişnuit ca EL să nu scoată o vorbă.
În fond, era mai comod aşa.
Uite ce se întâmplă când deschide gura, nici măcar de milă nu-i mai poate plânge lumea, ce-ar vrea să facem?
Apoi, vorbele lui, nu compătimirea lumii, l-a adus acolo unde este…
Ce vrea să spună, că e vina noastră că nu a ştiut să-şi ţină gura?
Că s-a pus cu cei puternici, cu cei care contează?
Da’ ce-ar vrea?!
Şi totuşi…
Dincolo de semnificaţia textului biblic, pe care îl lăsăm spre analiză exegeţilor, nu se poate să nu se noteze aici un (şi) îndemn la a fi atenţi la felul în care ne apropiem de durerea celuilalt, căci există şi va exista întotdeauna o disproporţie între cel care-şi duce crucea şi acela care ar vrea să-l ajute.
Cel care suferă se află întotdeauna cufundat în abisuri de solitudine, de angoasă, de sfâşieri interioare, de torturi fizice sau morale, pe care nimeni, nici măcar cel mai apropiat membru al familiei, nici cel care-i stă aproape, nici cel care-l îngrijeşte, nu va putea să le înţeleagă pe deplin…
Poate fi una dintre multele chei de lectură ale textului biblic iniţial…
Spunem des că raportul nostru cu o realitate externă, inclusiv cu suferinţa, este o chestie de obişnuinţă. La început simţi ceva divers în tine, apoi te obişnuieşti…
Puţin câte puţin ochii „nu mai văd” din cauza obişnuinţei, se formează bătături pe inimă, survine acea transformare în „roboţi ai pietăţii”.
Or El, de sub povara Crucii, (şi) asta ar vrea să ne spună nouă, „bocitoarelor” de pe margine, chiar dacă suntem animaţi de cele mai bune intenţii…
Crucea pe care unul sau altul o duce în spinare are un aspect vizibil, însă nu trebuie uitat că vizibilul are rădăcini invizibile, că acea cruce îşi afundă rădăcinile în carnea vie, în profunditatea fiinţei, are mii de ramificaţii în cele mai ascunse colţuri ale spiritului uman.
Iar acela care se apropie în mod grosolan, abrupt, superficial, chiar şi cu intenţia sinceră de a ajuta, sfârşeşte prin a umili, prin a provoca lacerări şi mai dureroase, prin a spori greutatea crucii…
Sunt atunci inutile lacrimile acelor femei?
Nu, dacă se ţine seama că lacrimile, mângâierea, participarea, compasiunea, intervenţia noastră concretă va fi întotdeauna disproporţionată în raport cu Crucea, oricare ar fi ea.
Doar dacă vom tine seama de acest abis vom fi atenţi şi respectuoşi faţă de durerea altuia.
Acest episod de pe urcuşul Calvarului ar trebui să ne împiedice să ne înduioşăm, să plângem (doar) pe ruinele trecutului. Vrea să ne asumăm concret partea noastră în drama Calvarului.
Cea actuală.
Noi de care parte stăm?
În misterul şi drama durerii, suferinţei, nedreptăţii actuale, concrete, doar un singur „post” este ocupat.
Cel al victimei.
De către El.
Celelalte roluri sunt libere, la dispoziţia noastră…
Putem alege între:
– a fugi urmărit de propriile temeri
– a ne spăla pe mâini
– a insulta
– a sta, prudent, pe margini
– a-şi vedea de lungul nasului
– a dori „moartea caprei vecinului”
– a-i aţâţa pe unii contra altora
– a-i face pe alţii să sufere
– a deveni complici la rău
– a renega
– a trăda
– a ne rezolva problemele pe spinarea altora
– sau a interveni curajos, plătind personal, implicându-ne fără a ne face mai întâi calcule privind utilitatea şi oportunitatea gestului.
Ce vrem să alegem?
Nu este posibil să urcăm mai sus pe Calvar fără a face o alegere clară.
O alternativă dramatică, aceea de a spori greutatea Crucii sau de a o uşura.
Ceilalţi, indiferenţii, spectatorii, sunt condamnaţi să rămână ceeace sunt.
Profitori, hiene care se hrănesc cu leşuri…

Eliberează-mă de condiţia de spectator, Doamne, dă-mi o mână de ajutor în alegerea rolului cel bun în drama Calvarului zilnic…

*
9. A treia cădere
sau
singurătatea celui condamnat

„Atunci Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: unde este fratele tău?
Acela a răspuns: nu ştiu. Sunt eu oare paznicul fratelui meu?” (Gen. 4, 9)

Ne reluăm rolul de contabili, deocamdată se pare că nu e nimic de făcut, prea ne-am obişnuit cu el…
Mai contabilizăm o cădere şi scriem alături: solitudine.
Asta aşa, ca să fie totul în regulă la un eventual control.
Sună şi bine: Singurătatea condamnatului.
Ca titlul unui roman de succes.
Nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte figura lui Zaheu, căţărat în sicomor…
Chiar, pe unde o fi Zaheu acum?
Dar ceilalţi?
„Împreună cu El mai duceau alţi doi răufăcători…”
Iată alaiul care îl însoţea pe Isus spre locul supliciului ultim…
Recensământul prietenilor, în anumite momente ale vieţii, dezvăluie date care ne taie vlaga sub apăsarea deziluziei…
Doi răufăcători care urcă Calvarul ca să-şi plătească greşelile proprii.
Şi El, care-l urcă spre a plăti greşelile tuturor…
Dacă ar fi fost un alai triumfal, ar fi fost înghesuială spre a-i fi alături…
Însă faţă de un astfel de alai e mai bine să te faci că nu-l vezi, să-ţi vezi de ale tale…
Trei indivizi care merg „să plătească”…
„A început atunci o discuţie între ei cu privire la cine ar fi trebuit să fie primul…”
Parcă am citit pe undeva acestea, nu?
Persoanele oneste nu vor, nu trebuie să aibă de a face cu aşa ceva…
Dar eu, unde sunt?
– eu, onestul…
– eu, cinstitul…
– eu, care merg la Biserică în fiecare duminică…
– eu, care îmi plătesc dările şi contribui cu bani la diversele iniţiative sociale ale Bisericii şi comunităţii…
– eu, care merg în fiecare an în pelerinaj…
– eu, care nu am făcut niciodată rău nimănui…
– eu, …
– „iar eu duc Crucea şi pentru tine”, geme Condamnatul din praful de pe cale, de sub grămada de „cinstiţi”…
Cu toţii suntem persoane „oneste”. Ţinem mult să avem mâinile curate.
El îşi varsă sângele pentru a spăla multele, mult prea multele „mâini curate”.
Noi nu facem, nu vrem să facem rău nimănui.
Şi totuşi, El plăteşte pentru toţi.
Nu avem nici o vină şi tocmai de aceea El nu a ezitat să se „facă păcat”.
Cu toţii suntem mândri de toga noastră de judecători şi nu ezităm să ne arătăm bravura judecându-i pe toţi, dându-ne cu părerea în orice ocazie, nimic nu scapă judecăţii noastre, lumea întreagă este pe banca acuzaţilor.
La toţi găsim câte o vină, trebuie să găsim câte o vină, altfel ce fel de judecători suntem?
Inclusiv Lui…
Tocmai de aceea se află acolo, înghiţind praful de pe cale, cu faţa-n ţărână…
Se află acolo jos, cu faţa-n ţărână, pentru că a acceptat singurul rol pe care noi nu-l vrem: acela de vinovat…
Aşa că ne aflăm pe aceeaşi Cale a Crucii şi noi şi El:
noi, mândri de toga noastră de judecători;
El, condamnatul, căzut pe cale, strivit de povara „celor care nu au făcut nici un rău”…
Greutatea acestor „omisiuni de a face ceva” este excesivă chiar şi pentru El…
Ar avea nevoie de persoane care să se simtă responsabile, de creştini care să se simtă vinovaţi de răul făcut de alţii, de faptul că „lumea merge strâmb”…
Însă are parte doar de ridicări din umeri şi de răspunsuri vechi de când lumea: „Sunt oare paznicul fratelui meu?”…
Am uitat un adevăr elementar, noi cei care nu vrem să fim „paznici”: dimensiunea concretă a creştinismului, aplicarea sa practică. A fi creştin înseamnă asumarea responsabilităţii pentru tot şi pentru toate. Calea spre Casa Tatălui nu se parcurge de unul singur, nu este posibil. Este o cale colectivă, de parcurs împreună. Noi împreună cu noi. Şi cu El.
Până nu ne vom simţi „vinovaţi” că undeva cineva moare de foame, că cineva este agresat de un altcineva, până nu ne vom întreba „eu ce am făcut, ce fac acum ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple”, până când nu ne vom simţi chemaţi în cauză de bunele sau relele „fratelui meu”, suntem „condamnaţi” să rămânem doar „judecători”…
Părţile mele bune, ca şi cele rele, nu sunt doar o problemă personală, nu privesc doar raportul dintre mine şi Dumnezeu, ci privesc întreaga comunitate umană.
Meschinătăţile mele, resentimentele, egoismul, laşitatea de care sunt capabil, nu se restrâng doar la mizerabila mea persoană, ci înveninează aerul din jur, provoacă radiaţii periculoase…
Iar dacă pe pământ sunt violenţe, mizerie, nedreptate, nu pot sta deoparte şi să spun: „nu am nici o vină… sunt oare paznicul fratelui meu?”…
Pe de altă parte emit „radiaţii benefice” şi bunătatea, generozitatea, iubirea, sacrificiul personal. Radiaţii benefice care ar putea face mai respirabilă atmosfera din jurul nostru, al fiecăruia dintre noi..
Pe Calea Crucii nu putem fi turişti, spectatori…
Din acel alai compus doar din cei doi răufăcători, mai lipseşte cineva…
Cineva, care fără a avea mâinile curate, îşi bate pieptul cu ele…

Fă-mi şi mie loc în alaiul Tău, Doamne, printre acei doi răufăcători…

*
10. Isus este despuiat de haine
sau
eram şi eu acolo ca să dau o mână de ajutor?

„Soldaţii, după ce l-au răstignit pe Isus, au luat hainele sale şi au făcut patru părţi, câte una pentru fiecare soldat, apoi tunica. Acea tunică era fără cusături, ţesută dintr-o bucată, de sus până jos. De aceea au hotărât între ei: să nu o sfâşiem, mai bine dăm cu zarurile, să vedem cine o va câştiga.
Astfel s-a împlinit Scriptura:
Şi-au împărţit între ei hainele mele,
iar pentru tunica mea au tras la sorţi.
Soldaţii au făcut întocmai”. (In. 19, 23-24)

Chiar dacă „reporterii” noştri ne relatează doar despre „împărţirea prăzii”, făcută într-un moment de „linişte”, odată treaba (răstignirea adică) făcută, putem fi siguri că episodul ce ne este propus din negura timpurilor de către memoria colectivă a avut loc, că doar nu aveau să împartă între ei „hainele mortului”…
Tot hazul este atunci când îl despoi de viu, când îl jupoi de viu…
O scenă care ne tulbură profund, nu?
Şi totuşi…
Suntem chiar atât de siguri că nu am participat şi noi la acea scenă care dezlănţuie în noi repulsia şi ne copleşeşte de ruşine?
Poate că nici nu trebuie să mergem cu amintirile chiar atât de departe pentru a găsi „probele” complicităţii noastre…
Ne proclamăm cu toţii promotori ai drepturilor omului, apărători ai libertăţilor umane şi e firesc, căci suntem creştini, nu?
Pentru un creştin, omul este sacru, căci este locuinţa vie a lui Dumnezeu…
Şi totuşi…
Putem afirma cu toată tăria, cu „mâna pe inimă” cum se spune, că nu am profanat niciodată acest tabernacol?
Chiar nu ni s-a întâmplat niciodată să-l jefuim pe om
– de demnitatea sa,
– de libertatea sa,
– de onoarea sa,
– de încrederea sa,
– de respectul său?
Poate reuşim să dăm un nume, să încadrăm „juridic” comportamentul nostru atunci când:
– nu avem nici o reţinere în a judeca pe cineva;
– când răscolim fără nici o milă în trecutul său;
– când violăm intimitatea sa:
– când divulgăm secretul său;
– când îl etichetăm şi catalogăm;
– când îl instrumentalizăm;
– când nu ne dăm seama că procedând astfel, desacralizăm acea persoană, îi sfâşiem Misterul.
Încă nu am găsit un nume pentru comportamentul nostru?
Mai putem răsfoi câteva pagini din jurnalul nostru cotidian…
Există o bursă care nu a intrat în criză niciodată şi unde diverşii indici de evaluare sunt totdeauna în creştere. Pe agenţii acestei burse îi găsim oriunde: în casele noastre, la colţurile străzilor, în pieţe, în mănăstiri, în sacristii, în redacţiile diverselor ziare, în saloanele aşa-zisei „lumi bune”, până şi în cimitire…
Este bursa zvonurilor, a bârfelor.
Nici măcar nu trebuie cine ştie ce pregătire de specialitate pentru a fi agent bursier la o astfel de bursă…
Sunt persoane care nici n-ar putea trăi fără să bârfească…
Bârfa, ca o modalitate de a te simţi viu…
Zvonul, ca aliment de primă necesitate…
Zvonul şi bârfa, „pâinea noastră cea de toate zilele” …
Nu alăturarea de mai sus este sacrilegă, ci cel care o practică…
Şi atunci, pentru ce să ne ruşinăm în faţa a patru grămezi de haine şi a unor zaruri aruncate, din moment ce şi eu „dezbrac, las gol” pe cineva cu bârfele mele?
… Şi eu eram printre acei soldaţi care l-au despuiat pe Isus…

Doamne, cu toţii am despuiat Omul creat de Tine…
L-am făcut o caricatură meschină, goală, a mesajului Tău,
Iar acum Tu eşti umilit şi despuiat de dezinvoltura cu care noi „dăm cu zarul” ca să vedem cine va câştiga ceva ce nu se poate sfâşia (eventual doar călca în picioare), eşti îndurerat văzând lăcomia cu care vrem să devenim stăpâni peste demnitatea altuia…

*
11. Isus este pironit pe cruce
sau
dimensiunea sărăciei divine

„Ajunşi la locul numit Golgota, care înseamnă locul Craniului, i-au dat să bea vin amestecat cu fiere; însă El, după ce şi-a umezit buzele, nu a vrut să-l bea. După ce l-au răstignit…” (Mt. 27, 33-35a)
„Apoi l-au răstignit…” (Mc. 15, 24a)
„Când au ajuns la locul numit al Craniului, i-au răstignit pe El şi pe cei doi răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga.” (Lc. 23, 33-34)
„…unde l-au răstignit împreună cu alţi doi, unul de o parte şi unul de cealaltă, iar Isus în mijloc.” (In. 19, 18).

Cam scumpi la vorbă „reporterii” noştri…
Deşi nu era ceva neobişnuit pentru ei. Justiţia acelor timpuri (ca şi cea de azi) era destul de sumară şi aspră cu cei amărâţi, cu cei fără posibilităţi de a se apela la judecata împăratului, rezervată doar „cetăţenilor romani”?…(Că tot suntem, cum se putea „cumpăra” pe atunci cetăţenia? Care erau preţurile?).
Să revenim însă la „crucile” noastre…
Iconografia creştină a încercat să mai „corecteze” duritatea scenei, a încercat să-i dea o oarecare demnitate (braţele simetric desfăcute, coroana de spini artistic împletită, pânza care-i acoperă mijlocul, crucea bine şlefuită, cu un adaos-sprijin pentru picioare), însă mi se pare că nu aceasta este problema cea mai importantă, ci faptul că pe Calvar se încrucişează două tipuri de sărăcie: cea golită de sens a omului ci cea a lui Dumnezeu, care s-a „golit, nimicit” pe sine pentru a distruge sărăcia morală în care se zbate (sau se complace?) omul.
Fără această dimensiune kenotică a Crucii, sărăcia umană rămâne ceeace este: sorginte de ură, nedreptate, suferinţă, foame şi tot ceeace mai vrem noi, căci este fructul voinţei umane…
Ne-am obişnuit să ne gândim la „sărăcia” divină ca la ceva legat de o iesle, o mână de paie, dar adevărata „sărăcie” a lui Dumnezeu, plinătatea ei, o întâlnim pe acea Cruce, în acele braţe ţintuite ca să poată îmbrăţişa toate formele de sărăcie morală pe care omul le poate inventa.
Doar cineva atât de sărac încât să nu poată dărui nici un capăt de aţă se poate dărui pe sine…
Vom reuşi să înţelegem, să asimilăm acest mister?
Vom reuşi să ne golim de sărăcia noastră şi să ne transformăm în dar, în semn pentru alţii?
Atâta timp cât ne vom considera importanţi, „cetăţeni”, cu posibilităţi de a ne „cumpăra” cetăţenia, de a ne „apela la împărat”, nu vom putea să ne dăruim. Eventual, vom putea dărui câte ceva…
Însă ajunge?
Ne simţim slabi, ne simţim dezorientaţi fără punctele noastre di sprijin (bani, putere, forţă, lege, cultură, prestigiu) şi ni se pare că totul se năruie…
Fără ele, „am mânca şi lăturile porcilor”, însă nimeni nu ni le dă…
Am ajuns la fundul sacului, ar fi momentul „să reintrăm în noi” şi să recunoaştem că am greşit „împotriva cerului şi împotriva Ta…”
El e acolo, în „pragul casei” de pe Calvar şi cu ochii aţintiţi în zare, cu braţele larg şi bine ţintuite, ca nu cumva să se piardă cineva…

Este cazul, Doamne, să recunosc că de data asta mi s-a înfundat, că nu mai am unde să fug din braţele Tale, căci le-ai deschis atât de larg încât toate posibilităţile mele de scăpare, toate ascunzişurile mele, au rămas afară…
Unde să mă mai ascund, Doamne, decât în braţele Tale…

*
12. Isus moare pe cruce
sau
ce s-a întâmplat cu Dumnezeu?

„…Isus spuse: totul s-a sfârşit. Apoi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul” (In. 19, 30)

Misiune îndeplinită, ar fi spus un soldat.
Însă nu este un soldat, este doar Dumnezeu care (în sfârşit) a reuşit să blocheze fuga omului.
A omului care fuge de Dumnezeu încă de la creaţia sa.
„M-am ascuns, Doamne, căci sunt gol…”
Nu e cuviincios să umbli gol în faţa lui Dumnezeu…
Doar El îşi poate permite să fie gol în faţa omului, care oricum nu-l priveşte, căci îi întoarce spatele şi fuge…
Consumatum est…
Înainte de a-şi da duhul, mai face odată inventarul la ce mai are de dat, căci dăruirea de sine a lui Dumnezeu trebuie să fie totală, deplină, irevocabilă, pentru a elibera omul din sclavia păcatului…
Nu a uitat nimic?
Parcă ar mai fi o „datorie”, trebuie să plătească pentru ceeace îi fac tocmai acum, o datorie care nu suferă amânare: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac…”Unii exegeţi au observat că atunci când este vorba de sine, Isus foloseşte condiţionalul (Tată, dacă este posibil…), însă când este vorba despre călăii săi, foloseşte imperativul: Iartă-i.
…Apoi ar mai fi şi o „canonizare” de făcut, de lăsat un model pentru cei ce aveau să călăuzească Turma după El…
A, iată-i, încep să apară. Pe furiş, unul câte unul…
Un proces de canonizare rapid, căci nu este timp, se apropie seara şi ei mai au multe de făcut, mai ales trebuie să „observe Legea”, care spune să nu faci nimic în zi de sâmbătă…
Pentru a fi canonizat de Isus ajunge o scurtă mărturisire, un simplu act de credinţă şi o timidă rugăciune:
„Noi ne primim pedeapsa pentru faptele noastre, însă El nu a făcut nici un rău. Isuse, adu-ţi aminte de mine când vei fi în Împărăţia Ta!” (Lc. 23, 41-43).
Îi mai rămânea de dăruit ceva.
Pe mama sa.
Şi nici nu a ezitat să o facă.
Nu ne putea lăsa orfani.
„Isus, văzând-o pe mama sa şi alături de ea pe ucenicul pe care-l iubea…”
Ucenicul iubit de Isus nu era doar Ioan, nu putea fi doar Ioan, ci noi toţi, iar acele cuvinte spuse Mariei: „iată-l pe fiul tău!” înseamnă înainte de toate începutul maternităţii spirituale a Mariei, „Maica Bisericii”, înseamnă începutul Bisericii.
Biserica naşte din inima străpunsă a lui Isus aflat pe cruce, iar misiunea Mariei abia începe: trebuie să aibe grijă de noi toţi.
Prin Ioan, ne-a spus şi nouă:
„Iat-o pe mama ta”!
Un fiu, atunci când se află la necaz, când nu mai ştie ce să facă, când are nevoie de ceva, aleargă în braţele mamei, unde se simte protejat, ocrotit…
Ioan însă a mai făcut ceva:
„Şi din acel moment ucenicul a luat-o la sine”…
Noi suntem dispuşi să o facem?
… Acum chiar că nu mai are de dat decât duhul, pe care îl încredinţează Tatălui:
„Tată, în mâinile tale îmi încredinţez spiritul!”

Nu ştiu dacă chiar aşa s-au întâmplat lucrurile pe Calvar, Doamne, pentru că nu eram acolo, eram ascuns din teama de consecinţele faptelor mele, eram ascuns din cauza ruşinii, Doamne. Însă acum, când ştiu că m-ai absolvit de păcate, când ştiu că nu m-ai lăsat singur, când ştiu că o am alături pe mama, nu prea aş vrea să mai fug, Doamne, căci am obosit. Nu sunt şi nu voi fi nicicând la înălţimea celui care şi-a cerut să-ţi aminteşti de el, căci el era sus, lângă Tine pe cruce, iar eu mai sunt încă jos, în praful de pe cale, de unde îndrăznesc şi eu să te rog să-ţi aduci aminte şi de mine când vei fi în Împărăţia Ta…

*

13. Trupul lui Isus este dat jos de pe cruce şi restituit mamei sale
sau
cine este Dumnezeu

„După ce îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu Sunt” (In. 8, 28)

În faţa morţii, în faţa unei mame cu fiul mort în braţe, cuvintele sunt de prisos, devin searbăde, goale de sens, de conţinut, nu conving.
Poate şi din cauză că ne aflăm în faţa unui mister care depăşeşte slabele, limitatele puteri de înţelegere ale omului; un eveniment pe care omul nu îl poate explica, domina, controla, manipula…
Deşi încearcă din toate puterile.
Încearcă tocmai pentru că îi este teamă…
Golului din om îi este frică, groază de neant…
„M-am ascuns, Doamne, căci sunt gol…”
Sunt gol pe dinăuntru, Doamne, iar cuvintele mele sunt ca o lăută cu corzile dezacordate, rupte, sunt doar nişte zdrăngăneli, nu sunt în armonie cu misterul acestei „staţiuni” de pe Calvar…
Poate că ar trebui să o iau de la început, poate că ar trebui să iau în serios sensul cuvântului „staţiune” şi să mă opresc, să mă întreb nu „de ce”acel trup mort din braţele mamei, ci „pentru cine” este mort, cine „este” El, mortul din braţele mamei…
„Învăţătorule, unde locuieşti? – Veniţi şi vedeţi” (In. 1, 39)
Aici trebuie să ţin ochii larg deschişi, ca să „văd” unde locuieşte, să înţeleg (în sfârşit!) cine este…
„Moise i-a spus lui Dumnezeu: Iată, eu ajung în faţa fiilor lui Israel şi le spun: « Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi. Însă ei mă vor întreba: Care este numele Său? Eu ce le voi răspunde? »” (Ieş. 3, 13-14).
Una dintre traducerile posibile ale Numelui divin dezvăluit lui Moise este şi „Eu Sunt Cel care Voi Fi”, adică faptele mele mă vor dezvălui, mă veţi cunoaşte după tot ceeace voi face pentru voi…
Şi unde altundeva voi putea înţelege ce a făcut El pentru mine? De cât a fost capabil să facă pentru mine, pentru noi?
Poate că acolo, la umbra Crucii, voi putea înţelege că se află în braţele mamei pentru mine.
Poate că în sfârşit voi înţelege că a murit ca eu să am posibilitatea de a trăi, ca eu să-mi dau seama că adevărata dimensiune a vieţii nu este Teama, ci Iubirea.
„Dumnezeu este Iubire”, iată cea mai fidelă traducere a numelui divin.
Iar după ce mă voi fi săturat să „admir” roadele acţiunilor mele (trupul fără viaţă din braţele mamei), ar fi timpul să încetez să mă mai vait că sunt gol şi să îndrăznesc să spun că „am cunoscut şi am crezut în Iubire” (1 In. 4, 16).

Doamne, ar fi cazul ca să-mi imprimi cu litere de foc numele Tău în mintea, în inima şi pe buzele mele, ca să nu-l uit, căci mă cunoşti şi ştii că nu stau prea bine cu memoria…
*
14. Isus este înmormântat
sau
o recunoaştere „post mortem”

„Iosif din Arimateia, membru de vază al Sinedriului, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, făcându-şi curaj, s-a dus la Pilat ca să-i ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că era deja mort; l-a chemat la el pe centurion şi l-a întrebat dacă era cu adevărat mort de ceva timp. După ce a ascultat raportul centurionului, i-a acordat permisiunea lui Iosif să ridice cadavrul. Acesta a cumpărat un giulgiu, l-a dat jos de pe cruce, l-a înfăşurat în el şi l-a depus într-un mormânt săpat în stâncă; după aceea a rostogolit o piatră la intrarea în mormânt” (Mc. 15, 43-46). „A venit şi Nicodim, cel care mai înainte (de toate acestea) a mers noaptea, pe ascuns, la Isus; a adus o măsură de amestec de mir şi arome de aproape o sută de livre…”(In. 19, 39).
Ne întoarcem pe un teren stabil, încep să mă regăsesc…
Termeni ca „făcându-şi curaj”, „noaptea, pe ascuns” îmi sunt familiari, îmi sunt normă de comportament, căci şi eu sunt „membru de vază” al nopţii…
Şi eu fac parte din grupul de prieteni care se arată doar când riscul de a se compromite este minim…
… când este întuneric, ca să nu mă recunoască cineva, căci în timpuri ca acestea, nu se ştie…
… sunt dispus să susţin o cauză, sunt dispus să contribui financiar, dar nu-mi cereţi să mă implic direct, asta nu!
” Nu-l cunosc pe acel om!”…
… ce-a fost, a fost… punem o piatră deasupra şi să nu mai vorbim…
Şi eu îmi frec mâinile mulţumit când duc la „bun sfârşit” o problemă, o situaţie ce ar fi putut deveni compromiţătoare…
La urma urmei, un cadavru nu-i chiar atât de compromiţător…
Cel mult, pot fi acuzat că sunt prea bun cu cine nu trebuie, dar asta nu-i o vină (bine „regizată”, o astfel de situaţie poate deveni chiar un merit, nu? Nu se ştie niciodată de unde sare iepurele…).
Aşa că să-i dăm mortului ce este al lui, o recunoaştere ceva acolo, să terminăm orice discuţie, căci este jenant…
O medalie „post mortem”…
„ …a rostogolit o piatră mare peste intrarea în mormânt, apoi a plecat” (Mt, 27, 60)
Am mai făcut o faptă ”bună”, un act de milostenie…
S-a sfârşit…
Se pare însă că nu toţi sunt de acord cu această echivalare între cele două „Consumatum est”: cel divin şi cel uman.
Mai bine zis, nu toate, căci din nou femeile nu se resemnează în faţa realităţii, a faptului împlinit…
„Maria din Magdala şi cealaltă Marie stăteau acolo, lângă mormânt” (Mt. 27,61).
Două femei care nu vor să accepte realitatea, pentru că simt că nu aceasta este realitatea ultimă…
În aşteptarea lor nu este numai preocuparea întipăririi bine în minte a locului „unde a fost depus”, astfel încât să poată veni în linişte şi calm, după ce va trece sâmbăta, pentru a-l îngriji cum se cuvine, pentru a-l scălda cu lacrimile lor, pentru a-i unge trupul cu parfumuri şi uleiuri aromate, după datină.
Mai este şi altceva. Intuiţia feminină, încrederea în promisiunile Învăţătorului, care a spus că El este „Învierea şi Viaţa”, credinţa în acele promisiuni…
Poate că ar fi cazul să ne oprim lângă acele femei şi să-i lăsăm pe ceilalţi să se întoarcă, obosiţi şi deziluzionaţi, la preocupările lor mărunte…
Pentru că este momentul nu al deziluziilor, al frângerii unor speranţe deşarte, ci momentul unei analize profunde asupra a tot ceeace s-a întâmplat, căci ni s-a întâmplat şi nouă ceva, nu numai Lui…
De exemplu: cum am ajuns noi acolo, când ne ştiam departe de Dumnezeu, fugari din faţa lui, doritori să mărim cât mai mult distanţa dintre noi şi El, ca până la urmă să ne trezim în acele braţe larg deschise (şi bătute bine în cuie, ca nu cumva din cauza oboselii şi a durerii să-şi restrângă aria de activitate…)
Şi dacă tot avem timp, de ce nu ne-am gândi cum ar arăta oare lumea dacă creştinii ar lua în serios logica Evangheliei, dacă nu ar căuta tot felul de portiţe de scăpare, tot felul de scuze pentru a nu se implica, a nu se dărui, a nu trăi?
Atunci chiar că ar deveni „un pericol public” pentru lume, aşa cum o cunoaştem noi?
Citeam undeva că pe timpul mişcărilor sociale din ’68, pe zidurile Sorbonei se putea citi următoarea constatare sarcastică: „Ştiaţi că încă mai există creştini?”. Astăzi, după patruzeci de ani, într-un context similar, inscripţia respectivă ar putea să sune şi aşa: „Nu ştiţi cumva dacă mai există creştini?”…
Istoria Patimii: ceva ce i s-a întâmplat lui Dumnezeu, ceva ce s-a întâmplat oamenilor, ceva ce se poate întâmpla în lume şi pentru lume, dacă creştinii ar recunoaşte şi pune în practică enorma posibilitate ce li se oferă (mai ales pe Calvar): aceea de a fi ei înşişi.

„Însă noi avem acest tezaur în vase de lut, pentru ca să fie clar că această putere extraordinară vine de la Dumnezeu, nu de la noi. Suntem supuşi încercării din toate părţile (…) purtând întotdeauna şi pretutindeni în trupul nostru moartea lui Isus, pentru ca astfel şi viaţa lui Isus să fie prezentă, să se dezvăluie în trupul nostru muritor?…(2 Cor. 4, 8-10)

*
Învierea
sau
Dumnezeu este puţin mai în faţă

„Trecută sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria din Magdala şi cealaltă Marie s-au dus să viziteze mormântul. Şi iată că a fost un mare cutremur: un înger al Domnului, coborât din cer, s-a apropiat, a rostogolit piatra şi s-a aşezat pe ea. Aspectul său era asemeni unui fulger şi hainele sale erau albe ca zăpada. Din cauza spaimei avute, gărzile tremurau şi păreau paralizate. Însă îngerul a spus femeilor: « Nu vă fie teamă! Ştiu că îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici. A înviat, după cum a spus; veniţi şi vedeţi locul unde a fost depus. Mergeţi imediat şi spuneţi discipolilor: a înviat din morţi, iar acum vă precede în Galileea; acolo îl veţi vedea. Iată, eu v-am spus aceasta » Părăsind în grabă mormântul, cu teamă şi cu bucurie mare, femeile au alergat să ducă vestea discipolilor săi”. (Mt. 28, 1-8)

S-a terminat cu opririle, căderile, popasurile, „staţiunile”…
Din zorii acelei zile, trebuie să alergăm.
Nu să fugim de El, ci să alergăm după El.
„Pentru ce îl căutaţi printre morţi pe Cel Viu?” De ce, (cu alte cuvinte) vă tot învârtiţi în jurul mormântului, de ce plângeţi? Se plânge după un mort, însă El este Viu, chiar aşa de repede aţi uitat? Credeţi mai mult ochilor voştri decât cuvintelor Sale? Ştergeţi-vă lacrimile şi alergaţi după El, este cu puţin înaintea voastră, vrea să vă întâlniţi cu toţii pe Calea Luminii, nu a durerii…
Alergaţi şi spuneţi discipolilor …
Petru şi Ioan aleargă la mormânt…
Fuge şi straja, ca să anunţe cele întâmplate marilor preoţi…
Nu e nici o oprire în dimineaţa aceasta, căci este dimineaţa unui nou început…
Însă nu avem timp să rămânem străfulgeraţi de această veste neaşteptată, nemaiauzită, nesperată, căci trebuie să alergăm la întâlnire…
Ne precede…
Merge înaintea noastră…
Ne deschide calea…
Ne este „Calea”.
Pe toţi ne aşteaptă…
Pe cei doi, care îşi târau paşii spre Emaus, întristaţi, copleşiţi de golul din ei…
Pe acela care nu era atunci împreună cu ei şi care a avut „bunul simţ” să se îndoiască: vreau să văd, să ating, nu mă las eu dus de nas de vorbele unor femei…
Nici măcar noi, care ne tot învârtim în jurul „mormântului” din inima noastră şi nu avem curajul să ridicăm pietroiul, nu mai trebuie să fugim de El, ci să alergăm după El şi să-i cerem să ridice El pietroiul, căci Lui nu-i este teamă de ce va descoperi acolo, nu-i este teamă de păcat.
El a învins Moartea, sorgintea şi consecinţa tuturor păcatelor…

„Şi chiar dacă inima noastră ne condamnă,
Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1 In. 3, 20)

* *

Nola, 16 martie 2009
Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

N.B. În pregătirea acestor timide divagaţii am avut ca punct de reper ( de unde am „împrumutat” cu amândouă mâinile!) cartea lui Al. Pronzato „La Via Crucis del peccatore”, Gribaudi 1969.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.