Botezul și Genealogia: cele două origini ale lui Isus

Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu? – astfel și-a început Isus aventura sa de adolescent. Acum îl regăsim crescut. La Botez, acest drum de auto-percepție atinge punctul său crucial: este vorba tocmai de o iluminare asupra propriei identități și a propriei misiuni. Revelația Tatălui are loc în momentul în care umanitatea lui Cristos este pregătită s-o primească, în măsura în care aceasta s-a maturizat în anii de intuiții și de clarificări progresive. Încă o dată Hans von Balthasar: A fost nevoie de mai mulți ani de maturizare pentru ca, prin acest fapt de a se simți antrenat de istorie și de realitatea actuală a Alianței, El, care își ridica privirea spre Dumnezeu, să fie dus într-o izolare pe care o putea simți el singur, ca și cum o lumină misterioasă provenind din ultimele ascunzișuri ale conștiinței sale să fi luminat toate experiențele lui în așa fel încât el putea să perceapă numai în sine însuși.

Există un moment în care cel care face un drum de creștere spirituală, are senzația că Dumnezeu îi dăruiește o lumină și o claritate fără echivocuri. Francisc, amintindu-și de istoria lui, va insista să sublinieze această certitudine: „Domnul mi-a dat”. Cu cât mai luminos și intens este acest moment, cu atât mai multă coerență se va afla între cuvinte și alegeri, între intenții și comportamente, între inimă și buze. Exasperând conceptul, putem aproape să afirmăm că, cu cât mai multă lumină există în acest moment, cu atât mai mult întuneric va putea suporta persoana!        

Luca ne oferă o indicație punctuală și hotărâtă: în timpul botezului Isus stătea în rugăciune. Iluminarea este dar: rugăciunea ne pregătește să-l primim. Se știe că va sosi, nu se știe când; dar se știe că este necesar să-i pregătim adeverirea. De aici necesitatea unui drum de creștere vocațională făcut din interioritate, reculegere, rugăciune. Doamne, ce vrei să fac? Cine sunt eu? Cine ești tu? Numai o fidelitate îndelungată față de aceste întrebări ne permite să ne rafinăm auzul ca să putem asculta: „Tu ești fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria”. Creșterea creștină atinge prima sinteză mare atunci când descoperim ceea ce știm deja: „Suntem fiii lui Dumnezeu, ai Dumnezeului celui Viu”. Pascal, emoționat, va scrie: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeu, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor și al docților. Certitudine, certitudine. Sentiment, bucurie, pace. Dumnezeul lui Isus Cristos. Bucurie, bucurie, bucurie. Lacrimi de bucurie.   

Să ne amintim de faimoasa povestire orientală a tânărului care pleacă de acasă pentru a se plimba ca să cunoască lumea și să înțeleagă viața. După mai mulți ani se reîntoarce acasă și, răspunzând tatălui care îl întreabă ce a învățat, îi spune: „Am descoperit că Dumnezeu este tatăl meu”. La care tatăl îi zice: „Nu era nevoie să pierzi atâta timp și efort pentru asta. O știm cu toții că suntem fiii lui Dumnezeu”. Iar tânărul adaugă: „Una e să știi, alta e să descoperi”. Am putea spune că una e să știm-din-auzite și alta e să știm-prin-descoperire. „Eu te cunoșteam din auzite, dar acum ochii mei te văd” va spune Iob (42, 5) pentru a-și exprima convertirea.

Fiecare creștere are loc în construirea propriei identități descoperind semnificația personală a realității, deschizând cochilia cuvintelor consumate, private de puterea lor de schimbare, și intrând în contact cu experiența care le-a produs. Această muncă devine necesară și indispensabilă în mod deosebit atunci când trăim în contexte „instituționalizate”, în care, în timp ce pe de-o parte suntem ajutați să trăim anumite valori, pe de altă parte riscăm să aderăm pasiv, în mod impersonal și superficial.

Sunt necesare spații de silențiu, de ascultare critică, de singurătate pentru a favoriza o asimilare validă și pentru a ne distanța de vorbării, chiar și de cele evlavioase, care se situează în împărăția lui „Man sagt” („se spune” impersonal) despre care vorbește Heidegger. Parafrazându-l pe acest filosof, am putea adăuga că sfinții, poeții, copiii „evanghelici”, nebunii, sunt aceia care păstrează focul realității – „Păstorii Ființei” – pentru că reușesc s-o vadă dincolo de dependențe, dincolo de temeri.

Pentru fiecare persoană care crește, prima fază a căutării se termină cu botezul propriei identități și a propriei misiuni: de acum am găsit sau, mai bine spus, am fost găsiți de răspunsul la întrebările de la care a plecat adolescența.

Genealogia / familia: istoria umană a lui Isus

În acest moment Luca ne descrie cealaltă origine a lui Isus, cea „umană”. Suntem până în străfund în logica întrupării. Este o indicație asupra necesității de a ne asuma, nu de a nega sau respinge, propria familie, propria istorie. Numai așa e posibil să o transfigurăm, adică să o inserăm într-o semnificație care ne aparține, care își găsește locul în sistemul nostru de valori. Propria istorie, trecutul și familia, în complexitatea și ambiguitatea lor, rămân unicul humus sau fundal din care va putea ieși noul. Cine își uită sau reneagă propriul trecut – ne avertizează Santayana – se condamnă la retrăirea lui. Moștenirea trebuie să devină alegere. Această genealogie a lui Isus, plămădită din lumini și umbre, include oameni de credință și păcătoși: și ea constituie „carnea” din care a fost „plămădit” Cuvântul. Matrițele identității personale sunt tocmai trupul și familia de origine. E o genealogie greu de citit, cu care nu ne putem mândri pe deplin, dar care nu poate fi renegată dacă nu vrem s-o luăm pe căile narcisismului și ale negării fragilității de creaturale (notă: specifică creaturilor).

Asumarea propriei istorie comportă acceptarea limitelor ei: limite care pot fi constituite din evenimente dureroase sau traumatice, situații de umilire și de solitudine, lipsa a ceva ce s-ar fi voit… Cine își ascunde rănile propriei istorii riscă să fie condiționat de reapariția lor „sub înfățișare deosebită față de cea obișnuită”. Cine, în schimb, știe să le privească în față, chiar dacă din când în când va trăi într-un mod mai acut propria suferință, va știi să le integreze deschizându-se spre bogăția și energia pe care ele, în mod paradoxal, o conțin. Pentru că – parafrazându-l pe Gibran – durerea sparge cochilia în care locuiește cunoașterea. Pentru creștini, acest parcurs va însemna reconcilierea cu Dumnezeu, cu absența lui în viața noastră. Este vorba de a-l întâlni pe „Deus Absconditus” în istoria noastră, care, așa cum cântă poezia, pare să fi dispărut în momentele de dificultate, dar numai pentru că în loc să meargă alături de noi, el ne-a luat în brațe. Chiar și un trecut de suferință, dacă este acceptat, devine putere vitală și redă har și armonie persoanei. Oamenii de credință se transformă, în felul acesta, din oameni răniți în oameni capabili să experimenteze și să transmită tandrețea, milostivirea și compasiunea lui Dumnezeu.