Astazi Lumina straluceste peste noi!

– Scurtă meditaţie pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului –

„Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: Să mergem până la Betleeem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul. Au plecat deci în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce au văzut toate acestea, le-au făcut cunoscute tot ceea ce li se spusese lor despre acest copil. Toţi cei care auzeau, se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus”.
(Lc. 2, 15-20)

Este un text evanghelic pe care îl ascultăm mai puţin în ziua în care sărbătorim Naşterea Mântuitorului, însă nu pentru că este mai puţin important, ci dimpotrivă.
Poate pentru că este citit la Evanghelia Sfintei Liturghii din zorii zilei, când numai de mers la biserică nu ne arde nouă, după o noapte petrecută mai întâi la biserică, apoi împreună cu familia în jurul bradului frumos împodobit, cu destule cadouri la bază, „să fie pentru toată lumea”, conform proverbului Crăciunul cu ai tăi, Anul Nou cu cine vrei?!
Sau pentru că această pericopă evanghelică vorbeşte mai mult despre nişte păstori (deci nişte persoane care nu prea contează, atunci ca şi astăzi), care stăteau în jurul focului ascultând behăitul oilor şi cântând doine la fluier, persoane care chiar că au luat în serios nişte vorbe spuse de către… (Oare chiar mai credem, mai putem crede astăzi în nişte fantasme, în nişte închipuiri ale unor minţi aflate la nivelul acelor ciobani de acum 2000 de ani, adică, spus mai clar, fără nici o credibilitate?)…
Şi totuşi, oricare ar fi motivul ne-prezenţei noastre la această Sfântă Liturghie din zorii zilei de Crăciun, această pericopă evanghelică ar trebui să ne dea de gândit.
Ar trebui să ne dea de gândit doar pentru simplul fapt că vorbeşte mai mult despre oameni, despre reacţiile acestora, adică vorbeşte despre mine, despre tine…
De acord, nu ne identificăm noi cu cei de atunci (şi nici nu suntem nişte ciobani, asta ar mai lipsi!), dar nu trebuie să uităm faptul că ce ne uneşte cu ei este dimensiunea umană, dimensiunea de Creaţie a lui Dumnezeu, cu tot ceea ce implică ea, adică şi acceptarea acestei unice restricţii divine, cea de Creatură, sau neacceptarea ei şi (implicit) acceptarea acelei ispite ce stă la originea tuturor nefericirilor Omului, aceea de a ne substitui lui Dumnezeu. Cale de mijloc nu există. Aut, aut spuneau strămoşii noştri latini…
Vrem exemple?
Ajunge să citim doar prima pagină a oricărui ziar sau reviste, ajunge să privim doar cinci minute la televizor, la orice program vrem noi, ca să ne dăm seama că a ne substitui lui Dumnezeu, a renunţa la învăţătura Sa, la acel minim de reguli morale pentru o bună convieţuire, numit decalog, este cea mai proastă decizie pe care Omul a putut să o ia de-a lungul existenţei sale. Iar pentru a ne da seama de aceasta, ajunge să privim în jurul nostru şi în noi înşine, acum, în aceste zile, nu în urmă cu două milenii sau şi mai mult, iar această privire în trecutul nostru, al fiecăruia, chiar că n-ar strica…
Şi chiar o facem aceasta, adică (doar) citim ziarele şi privim la televizor (nu mai mult, căci ar fi un efort prea mare!), însă cu ce rezultat?
Acei păstori, în lunga noapte de veghe lângă turma încredinţată lor, priveau spre cer…
Noi mai suntem capabili să ne desprindem ochii de la televizor, mai suntem capabili să mai citim şi altceva decât ziarele?
Sfânta Carte, de exemplu?
Mai suntem capabili să privim spre Cer? Dar înlăuntrul nostru?
Acei păstori s-au sfătuit între ei şi au decis să se îndrepte spre Betleem, pentru a vedea cu ochii lor dacă tot ce le-au spus îngerii era adevărat (erau şi ei posesori ai logicii umane, deci n-ar trebui să-i desconsiderăm, căci sunt semenii noştri, mai ales în ale logicii!…).
Noi mai suntem capabili să analizăm cu adevărat ceva din viaţa noastră, sau acceptăm toate soluţiile pregătite de alţii, pentru orice aspect al vieţii noastre? Nu cumva suntem cu toţii adepţi ai unei specii de fast-food existenţial, unde ni se oferă pe tavă – bineînţeles după ce am plătit la casă, căci totul se plăteşte pe lumea aceasta! – tot ceea ce vrem să vedem, să auzim, să trăim?
Iar aceasta fără a mai vrea să cunoaştem originea acestei situaţii care ne satisface oarecum şi pe care o acceptăm, căci acesta este meniul zilei, nu-i aşa?
…Şi mai strigăm în gura mare că noi suntem oameni liberi, tragem cu dinţii de tot felul de „libertăţi”…
Acei păstori nu au avut nici o jenă să povestească despre viziunea lor (cu îngeri, sfaturi, cântece, etc.) celorlalţi, în primul rând acelei familii oropsite, care stătea strânsă lângă pruncul nou-născut aşezat pe o mână de paie, pentru a-l încălzi măcar cu prezenţa lor, cu iubirea lor, dacă tot nu-i puteau oferi altceva în zorii acelei zile…
Noi mai vorbim altora despre ceea ce credem, în ceea ce credem ? Mai suntem capabili să ne strângem unul lângă celălalt pentru a ne simţi solidari, pentru a face corp comun, pentru a-l proteja pe cel mai slab de către cei mai lupi dintre noi? Suntem (sau mai suntem) păstori capabili să-şi dea viaţa, să dea mărturie despre tot în ce au în grijă, despre tot în ceea ce cred, aşa cum ne îndeamnă sfântul apostol Petru în prima sa scrisoare? (1 Pt. 3, 15).
Păstori (în sensul pe care îl dă credinţa acestui cuvânt) nu sunt doar preoţii, episcopii, ci fiecare dintre noi, cei care am primit la Botez demnitatea de a fi Profeţi, Preoţi şi Regi, demnitate intrinsecă cu cea de Fii ai lui Dumnezeu şi Fraţi ai lui Isus, Cel ce se naşte astăzi pentru a ne readuce aminte de acest mare Adevăr, Cel care vrea să ne readucă pe Calea cea dreaptă, Cel care caută să ne readucă la turmă, purtându-ne El pe noi în braţe…
Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei…
Desigur, şi inima Mariei, „Cea plină de har”, a fost sfâşiată de îndoială aşa cum este şi inima noastră. Nu i-a fost uşor, de-a lungul întregii sale existenţe pe acest pământ, să accepte toate consecinţele umane ale acelui „da” spus Creatorului, Mirelui şi Stăpânului ei. Iar aceasta, mai ales din punct de vedere uman. Adică cel al Creaturii. Ne putem imagina (la modul abstract, desigur!) despre ruşinea unei fete care naşte un copil în afara cadrului legal şi moral prestabilit. Însă dacă acea fată ar fi fiica noastră sau mireasa noastră?…
Tot aşa, şi cu acelaşi rezultat, ne putem închipui (conform standardelor de astăzi) despre situaţia în care s-a aflat sfântul Iosif…
Şi totuşi, acei ciobani i-au găsit pe amândoi strânşi în jurul acelui Fruct al Dragostei divine faţă de Om, protejându-l şi fiind gata să facă tot ce era posibil pentru ca Visul lui Dumnezeu să devină realitate…
Noi?… Astăzi?
…Ajunge să aruncăm doar o privire în structurile în care cresc copiii instituţionalizaţi, astăzi, în decembrie 2o10, în orice ungher al ţării, ajunge să ne gândim la copiii părăsiţi de părinţi prin spitale, la bătrânii cărora nu le mai deschide nimeni uşa, ajunge doar să citim despre unele proiecte de legi, la noi sau pe la alţii, pentru ca să ne cutremurăm (tot la modul abstract desigur, căci avem fiecare problemele noastre şi nimeni nu ne-a făcut paznicul fratelui nostru – cfr. Gen. 4, 9)…
„Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ceea ce au auzit şi au văzut…”
Vrem să ne trezim în zorii acestei binecuvântate zile (mai ales în sens spiritual, fără însă a exclude şi prezenţa noastră la Sfânta Liturghie a Aurorei!), chiar în zorii acestui Sfânt Crăciun pe care îl trăim acum, chiar dacă am petrecut toată noaptea în frigul neputinţelor şi patimilor noastre, dar şi la căldura bucuriilor noastre (puţinele pe care le mai avem!) şi să începem să ne întoarcem, asemenea păstorilor de atunci, începând de la noi înşine şi de la familiile noastre, pentru ca să putem şi noi să-l cinstim şi să-l preamărim pe Dumnezeu, Creatorul nostru, pe Acela care astăzi s-a născut pentru noi, aşa cum se cuvine, mai ales în fraţii noştri care şi ei au nevoie de cineva care să le fie aproape, de cineva care să le spună, fie şi numai prin nişte simple cuvinte, că astăzi Lumina străluceşte şi peste ei, şi pentru ei?
Crăciun fericit!

CRĂCIUN

Noapte de pace, noapte de vis,
noaptea genezei creştine,
noaptea în care Cel Necuprins
durerile lumii vine s-aline.

E noaptea în care Cer şi Pământ,
unindu-şi cântarea de slavă,
înalţă un imn Celui Sfânt:
veniţi dar cu toţi, El ne cheamă!

Ne cheamă pe toţi la grota cea sfântă,
alături de sfânta sa mamă,
coruri de îngeri îl binecuvântă,
să-l adorăm ei ne-ndeamnă.

Venit pe pământ El ne-aduce iubire,
ne cheamă pe toţi l-altarul său sfânt
cu toţi într-un glas să-i cântăm: Mărire
în Ceruri şi pace la toţi pe pământ!

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.