Scrisoarea apostolică Admirabile signum
a Sfântului Părinte Papa Francisc
despre semnificația și valoarea ieslei
Vatican, 1 decembrie 2019
1. Minunata imagine a ieslei, atât de dragă creștinilor, stârnește mereu încântare și uimire. Reprezentarea evenimentului nașterii lui Isus echivalează cu vestirea, cu simplitate și bucurie, a misterului Întrupării Fiului lui Dumnezeu. De fapt, ieslea este ca o Evanghelie vie, care se revarsă din paginile Sfintei Scripturi. În timp ce contemplăm scena Nașterii Domnului, suntem invitați să pornim, în mod spiritual, la drum, atrași de umilința Aceluia care s-a făcut om pentru a întâlni pe fiecare om. Și descoperim că El ne iubește atât de mult încât se unește cu noi, pentru ca și noi să ne putem uni cu El.
Cu această Scrisoare aș vrea să sprijin frumoasa tradiție a familiilor noastre, care în zilele dinaintea Crăciunului pregătesc ieslea, ca și obiceiul de a o amenaja la locul de muncă, în școli, în spitale, în închisori, în piețe… Este într-adevăr un exercițiu de imaginație creativă, care implică utilizarea celor mai diverse materiale pentru a da viață micilor capodopere. Acest lucru se învață din copilărie, când tata și mama, împreună cu bunicii, transmit această obișnuință plină de bucurie, care cuprinde în sine o bogată spiritualitate populară. Sper ca acest obicei să nu se piardă niciodată; ba mai mult, sper ca, acolo unde nu se mai practică, să poată fi redescoperit și readus la viață.
2. Originea ieslei se află înainte de toate în câteva detalii evanghelice ale nașterii lui Isus la Bethleem. Evanghelistul Luca spune doar că Maria «l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei» (2,7). Isus este așezat într-o iesle, care în latină se numește praesepium, de unde vine presepiu.
Intrând în această lume, Fiul lui Dumnezeu găsește loc acolo unde animalele merg să mănânce. Fânul devine primul așternut pentru Acela care s-a revelat ca «pâine coborâtă din cer» (In 6,41). O simbolistică pe care deja Sfântul Augustin, împreună cu alți Părinți ai Bisericii, o notase atunci când scria: «Culcat într-o iesle, a devenit hrana noastră» (Serm. 189,4). În realitate, ieslea cuprinde diferite taine ale vieții lui Isus și le aduce aproape de viața noastră de zi cu zi.
Dar să revenim la originea ieslei așa cum o înțelegem noi. Ne îndreptăm gândul la Greccio, în Valle Reatina, unde Sfântul Francisc s-a oprit venind probabil de la Roma, unde pe 29 noiembrie 1223 primise de la Papa Honorius al III-lea confirmarea Regulii sale. După călătoria lui în Țara Sfântă, acele grote îi aminteau într-un mod aparte peisajul de la Bethleem. Și e posibil ca Sărăcuțul să fi rămas impresionat, la Roma, în Bazilia Santa Maria Maggiore, de mozaicurile cu reprezentarea nașterii lui Isus, chiar aproape de locul unde se păstrau, conform unei vechi tradiții, bucățile de lemn ale ieslei.
Izvoarele Franciscane relatează în detaliu ce s-a întâmplat la Greccio. Cu cincisprezece zile înainte de Crăciun, Francisc l-a chemat pe un localnic, pe nume Ioan, și l-a rugat să-l ajute să-și împlinească dorința: «Aș vrea să-l reprezint pe Pruncul născut la Bethleem, și să văd, oarecum, cu ochii trupului neajunsurile în care s-a aflat pentru că i-au lipsit cele necesare unui nou-născut, cum a fost culcat și cum zăcea pe fân între bou și măgar».[1] Imediat după ce l-a ascultat, fidelul prieten a mers repede să pregătească cele necesare în locul destinat ieslei, conform dorinței Sfântului. Pe 25 decembrie au ajuns la Greccio mulți frați din diferite părți și au venit și bărbați și femei din casele rurale din zonă, purtând flori și făclii pentru a lumina acea noapte sfântă. Când a sosit Francisc, a găsit ieslea cu fân, boul și măgarul. Oamenii veniți acolo au arătat o bucurie de nespus, nemaiîntâlnită până atunci, în fața scenei Nașterii. Apoi preotul a celebrat în mod solemn Euharistia la iesle, arătând legătura dintre Întruparea Fiului lui Dumnezeu și Euharistie. În acea circumstanță, la Greccio nu erau statuete: presepiul a fost realizat și trăit de cei prezenți.[2]
Și astfel a luat naștere tradiția noastră: toți în jurul ieslei și plini de bucurie, fără nici o distanță între evenimentul care se împlinește și cei care devin părtași la mister.
Primul biograf al Sfântului Francisc, Tommaso da Celano, amintește că în acea noapte, la scena simplă și impresionantă s-a adăugat și darul unei viziuni miraculoase: unul dintre cei prezenți l-a văzut așezat în iesle chiar pe Pruncul Isus. De la acel presepiu al Crăciunului din 1223, «fiecare s-a întors la casa sa plin de o bucurie de nedescris».[3]
3. Sfântul Francisc, prin simplitatea acelei imagini, a realizat o mare operă de evanghelizare. Învățătura lui a pătruns în inimile creștinilor și s-a păstrat până în zilele noastre ca un mod natural de a repropune, cu simplitate, frumusețea credinței noastre. Pe de altă parte, locul unde a fost realizat primul presepiu exprimă și provoacă aceste sentimente. Greccio devine un refugiu pentru sufletul care se ascunde pe stâncă pentru a se lăsa învăluit în tăcere.
De ce stârnește ieslea atâta uimire și ne impresionează? Înainte de toate pentru că exprimă iubirea tandră a lui Dumnezeu. El, Creatorul universului, se coboară la micimea noastră. Darul vieții, care pentru noi este de fiecare dată unul minunat, ne fascinează și mai mult văzând că Cel care s-a născut din Maria este izvorul și sprijinul fiecărei vieți. În Isus, Tatăl ne-a dat un frate care vine să ne caute atunci când suntem dezorientați și nu mai știm încotro să ne îndreptăm; un prieten fidel care ne stă mereu alături; ni l-a dat pe Fiul său care ne iartă și ne ridică din păcat.
Amenajarea ieslei în casele noastre ne ajută să retrăim ceea ce s-a întâmplat la Bethleem. Desigur, Evangheliile rămân mereu izvorul care ne permite să cunoaștem și să medităm acel Fapt; cu toate acestea, reprezentarea lui în iesle ne ajută să ne imaginăm scena, ne trezește sentimente, ne invită să ne simțim implicați în istoria mântuirii, contemporani cu evenimentul care este viu și actual în cele mai diverse contexte istorice și culturale.
În mod deosebit, încă de la originile sale franciscane ieslea este o invitație la a „simți”, a „atinge” sărăcia pe care Fiul lui Dumnezeu a ales-o pentru sine prin Întruparea sa. Și astfel, în mod implicit, este un apel la a-l urma pe calea umilinței, a sărăciei, a simplității, care de la ieslea din Bethleem ne conduce spre Cruce. Este un apel la a-l întâlni și a-l sluji cu milostivire în surorile și frații cei mai nevoiași (cfr Mt 25,31-46).
4. Aș dori să amintesc acum cele mai variate părți ale ieslei pentru a cunoaște sensul lor. În primul rând, reprezentăm contextul cerului înstelat în întuneric și în tăcerea nopții. Nu facem asta doar din fidelitate față de relatările evanghelice, ci și pentru semnificația pe care o are. Să ne gândim de câte ori viața noastră a fost învăluită în întuneric. Ei bine, nici în acele momente Dumnezeu nu ne lasă singuri, ci își face simțită prezența pentru a răspunde la întrebările decisive care privesc sensul existenței noastre: cine sunt eu? De unde vin? De ce m-am născut în aceste timpuri? De ce iubesc? De ce sufăr? De ce voi muri? Pentur a oferi un răspuns la aceste întrebări, Dumnezeu s-a făcut om. Faptul că este aproape de noi aduce lumină acolo unde este întuneric și îi înseninează pe cei care trec prin negurile suferinței (cfr Lc 1,79).
Merită un cuvânt și peisajele care fac parte din presepiu și care adesea reprezintă ruinele unor case și construcții vechi, care în unele cazuri înlocuiesc grota de la Bethleem și devin locuința Sfintei Familii. Aceste ruine par să se inspire din Legenda Aurea a dominicanului Jacopo da Varazze (secolul al XIII-lea), unde citim despre o convingere păgână conform căreia Templul Păcii din Roma s-ar fi prăbușit atunci când o Fecioară a născut. Acele ruine sunt mai ales semnul vizibil al unei omeniri decăzute, a tot ceea ce este destinat pierzării, a ceea ce este distrus și trist. Acest scenariu spune că Isus este noutatea în mijlocul unei lumi vechi, și a venit să vindece și să reclădească, să readucă viața noastră și omenirea la strălucirea lor de la început.
5. Câtă emoție ar trebui să simțim atunci când așezăm în presepiu munții, izvoarele, oile și păstorii! În acest fel amintim, așa cum prevestiseră profeții, că întreaga creație participă la sărbătoarea venirii lui Mesia. Îngerii și steaua cu coadă sunt semnul că și noi suntem chemați să pornim la drum pentru a ajunge la grotă și a-l adora pe Domnul.
«Să mergem până la Bethleem și să vedem acest cuvânt care s-a făcut și ce ne-a făcut cunoscut Domnul!» (Lc 2,15): așa spun păstorii după anunțul făcut de îngeri. Este o învățătură foarte frumoasă care ajunge la noi prin simplitatea descrierii. Spre deosebire de mulți oameni ocupați să facă mii de alte lucruri, păstorii devin primii martori ai esențialului, adică ai mântuirii care este oferită. Cei care știu să primească vestea Întrupării sunt cei mai simpli și mai săraci. Lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea noastră în Pruncul Isus, păstorii îi răspund pornind la drum spre El, pentru o întâlnire de iubire și de uimire recunoscătoare. Tocmai această întâlnire dintre Dumnezeu și fiii săi, prin Isus, este cea care a dat viață religiei noastre, care constituie frumusețea ei aparte și transpare în mod deosebit din iesle.
6. În ieslele noastre suntem obișnuiți să punem multe statuete simbolice. Înainte de toate, pe cele de cerșetori și oameni care nu cunosc altă bogăție decât pe cea a inimii. Și ei stau aproape de Pruncul Isus cu drept deplin, fără ca cineva să îi poată exploata sau îndepărta de lângă o iesle atât de improvizată încât săracii din jurul ei nu strică deloc decorul. Dimpotrivă, săracii sunt privilegiații acestui mister și, adesea, cei care de cele mai multe ori reușesc să recunoască prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru.
Cei săraci și simpli din presepiu ne amintesc că Dumnezeu s-a făcut om pentru aceia care au mai multă nevoie de iubirea lui și-i cer să le fie aproape. Isus, «blând și smerit cu inima» (Mt 11,29), s-a născut sărac, a dus o viață simplă pentru a ne învăța să observăm esențialul și să trăim din el. Din iesle reiese în mod clar mesajul că nu ne putem lăsa amăgiți de bogăție și de multele propuneri de fericire trecătoare. Palatul lui Irod e în fundal, închis, surd la vestea plină de bucurie. Născându-se în iesle, Dumnezeu însuși începe unica și adevărata revoluție care dă speranță și demnitate celor asupriți, marginalizați: revoluția iubirii, revoluția tandreții. Din iesle, Isus proclamă, cu autoritate blândă, apelul la a împărți cu cei din urmă – acesta este drumul spre o lume mai umană și fraternă, din care nimeni să nu fie exclus și marginalizat.
Adesea, copiilor – dar și adulților! – le place să adauge la presepiu alte statuete care par a nu avea nici o legătură cu relatările evanghelice. Și totuși, această imaginație vrea să spună că în această lume nouă inaugurată de Isus este loc pentru tot ceea ce este omenesc și pentru fiecare creatură. De la păstor la fierar, de la brutar la muzicieni, de la femei care poartă ulcele cu apă la copii care se joacă…: toate acestea reprezintă sfințenia cotidiană, bucuria de a face într-un mod extraordinar lucrurile de fiecare zi, atunci când Isus împărtășește cu noi viața sa dumnezeiască.
7. Puțin câte puțin presepiul ne conduce spre grotă, unde găsim statueta Mariei și pe cea a lui Iosif. Maria este o mamă care îl contemplă pe copilul său și-l arată celor care vin să-l viziteze. Statueta ei ne face să ne gândim la marele mister care a cuprins-o pe această tânără atunci când Dumnezeu a bătut la ușa inimii ei neprihănite. La vestea îngerului care îi cerea să devină mama lui Dumnezeu, Maria răspunse cu o ascultare deplină și totală. Cuvintele ei: «Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău» (Lc 1,38), sunt pentru noi toți o mărturie despre abandonarea, cu credință, la voința lui Dumnezeu. Prin acel „da” Maria devine mama Fiului lui Dumnezeu fără a pierde, ci dimpotrivă consacrând prin El fecioria ei. În ea o vedem pe Maica Domnului care nu-și ține Fiul doar pentru sine, ci le cere tuturor să asculte cuvântul lui și să-l pună în practică (cfr In 2,5).
Alături de Maria, într-o atitudine ocrotitoare față de Prunc și mama lui, este Sfântul Iosif. În general este reprezentat cu bastonul în mână, iar alte ori ținând și un felinar. Sfântul Iosif are un rol foarte important în viața lui Isus și a Mariei. El este purtătorul de grijă care nu ostenește niciodată să-și ocrotească familia. Atunci când Dumnezeu îl va avertiza de amenințarea lui Irod, nu va ezita să pornească la drum și să emigreze în Egipt (cfr Mt 2,13-15). Și, odată trecut pericolul, va readuce familia la Nazaret, unde va fi primul educator al lui Isus copil și adolescent. Iosif purta în inimă marele mister care îi învăluia pe Isus și pe Maria soția sa, și fiind un om drept a avut mereu încredere în voința lui Dumnezeu și a pus-o în practică.
8. Inima presepiului începe să bată când, de Crăciun, așezăm statueta Pruncului Isus. Dumnezeu se prezintă astfel, într-un copil, pentru a se lăsa cuprins de brațele noastre. Își ascunde în slăbiciune și fragilitate puterea care totul creează și transformă. Pare ceva imposibil, și totuși așa este: în Isus, Dumnezeu a fost copil și în această condiție umană a voit să reveleze măreția iubirii sale, care se manifestă într-un surâs și în întinderea brațelor sale spre fiecare.
Nașterea unui copil aduce bucurie și uimire, pentru că ne pune în fața marelui mister al vieții. Văzând strălucirea din ochii tinerilor soți în fața copilului lor abia născut, înțelegem sentimentele Mariei și ale lui Iosif care, privindu-l pe Pruncul Isus, percepeau prezența lui Dumnezeu în viața lor.
«Căci viața s-a arătat» (1 In 1,2): cu aceste cuvinte sintetizează Apostolul Ioan misterul Întrupării. Ieslea ne face să vedem, ne face să atingem acest eveniment unic și extraordinar care a schimbat cursul istoriei, și începând cu care este ordonată și numărarea anilor, înainte și după nașterea lui Cristos.
Modul în care acționează Dumnezeu aproape că ne uluiește, pentru că pare imposibil ca El să renunțe la gloria sa pentru a se face om asemenea nouă. Ce surpriză să-l vedem pe Dumnezeu asumându-și comportamentele noastre: doarme, este alăptat de mamă, plânge și se joacă asemenea tuturor copiilor! Ca întotdeauna, Dumnezeu uimește, este imprevizibil, este în continuu în afara tiparelor noastre. Așadar presepiul, în timp ce ni-l arată pe Dumnezeu așa cum a intrat în lume, ne provoacă să ne gândim la viața noastră inserată în cea a lui Dumnezeu; ne invită să devenim discipolii săi dacă vrem să aflăm sensul ultim al vieții.
9. Atunci când se apropie sărbătoarea Epifaniei, sunt așezate în presepiu cele trei statuete ale Regilor Magi. Observând steaua, acei domni înțelepți și bogați din Orient au pornit spre Bethleem pentru a-l cunoaște pe Isus, și pentru a-i oferi în dar aur, tămâie și smirnă. Și aceste daruri au o semnificație alegorică: aurul cinstește regalitatea lui Isus; tămâia, dumnezeirea sa; smirna, umanitatea sa sfântă, care va cunoaște moartea și îngroparea.
Privind această scenă în presepiu suntem chemați să reflectăm asupra responsabilității pe care fiecare creștin o are de a fi evanghelizator. Fiecare dintre noi este purtător al Veștii celei Bune pentru cei pe care îi întâlnește, dând mărturie despre bucuria de a-l fi întâlnit pe Isus și iubirea lui prin fapte concrete de milostivire.
Magii ne învață că se poate porni de foarte departe pentru a ajunge la Cristos. Sunt oameni bogați, străini înțelepți, însetați de infinit, care pornesc într-o călătorie lungă și periculoasă care îi duce până la Bethleem (cfr Mt 2,1-12). În fața Copilului Rege îi cuprinde o mare bucurie. Nu se scandalizează de sărăcia locului; nu ezită să se așeze în genunchi și să-l adore. În fața lui înțeleg că Dumnezeu, așa cum rânduiește cu înțelepciune suverană mersul aștrilor, tot la fel călăuzește cursul istoriei, umilind pe cei puternici și înălțând pe cei smeriți. Și, desigur, întorși în țara lor, probabil că au relatat această întâlnire surprinzătoare cu Mesia, inaugurând călătoria Evangheliei printre popoarele păgâne.
10. În fața ieslei, mintea zboară cu ușurință la vremea când eram copii și cu nerăbdare așteptam momentul pentru a începe să o construim. Aceste amintiri ne fac să conștientizăm din nou marele dar care ne-a fost făcut prin transmiterea credinței; și în același timp ne fac să simțim datoria și bucuria de a le împărtăși fiilor și nepoților experiența noastră. Nu este important cum este amenajat presepiul, poate fi mereu același sau poate fi modificat în fiecare an; ceea ce contează este ca el să vorbească vieții noastre. Oriunde și sub orice formă, ieslea povestește iubirea lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care s-a făcut prunc pentru a ne spune cât de aproape este de fiecare ființă umană, în orice condiție s-ar afla aceasta.
Iubiți frați și surori, ieslea face parte din frumosul și exigentul proces de transmitere a credinței. Începând din copilărie și apoi în fiecare etapă a vieții, ne învață să-l contemplăm pe Isus, să simțim iubirea lui Dumnezeu pentru noi, să simțim și să credem că Dumnezeu este cu noi și noi suntem cu El, toți fii și frați ai acelui Prunc Fiu al lui Dumnezeu și al Fecioarei Maria. Și să simțim că în aceasta constă fericirea. La școala Sfântului Francisc, să ne deschidem inima în fața acestui har simplu, să lăsăm ca din uimirea noastră să prindă viață o rugăciune umilă: un „mulțumesc” adresat lui Dumnezeu care a voit să împărtășească totul cu noi pentru a nu ne lăsa niciodată singuri.
Note:
[1] Tommaso da Celano, Vita Prima, 84: Fonti francescane (FF), n. 468.
[2] Cf. ibid., 85: FF, n. 469.
[3] Ibid., 86: FF, n. 470.
Sursa: https://www.magisteriu.ro
