A sasea intalnire din “Proiectul Vocational”:19-21 martie

”Dracul stă în amănunte” (proverb tradiţional)
…un spin, oricât de mic, îl face pe călător să-şi oprească pasul. O celulă mică şi invizibilă poate distruge un organism sănătos. Amintirea unei clipe de frică din trecut poate face ca laşitatea să reapară în fiecare dimineaţă.
Războinicul este atent la lucrurile mărunte. Uneori este aspru cu sine însuşi, dar preferă să acţioneze astfel.

Înăuntrul fiecăruia dintre noi există un înger şi un diavol, iar glasurile lor sunt foarte asemănătoare. Când ne confruntăm cu o dificultate, diavolul alimentează această conversaţie solitară, încercând să ne arate cât de vulnerabili suntem. Îngerul ne face să reflectăm asupra atitudinilor noastre şi uneori are nevoie de gura altcuiva pentru a se manifesta.
Ispitirile ca moment de revelaţie
Lc. 4, 1-13
Ispitirea, moment neocolit în orice creştere, are scopul de a defini marginile eu-lui, ale propriei identităţi. În alegerile pe care le fac, eu exprim acele valori, dintre atâtea care sunt în afara mea, care vreau ca să-mi aparţină, adică vreau să le includ/exclud din lumea mea.

În acest sens ispitirile devin locul revelaţiei propriei identităţi.

Isus ispitit revelează, pe de o parte, că a vrut să-şi asume până la capăt condiţia umană şi, pe de alta, că unirea sa cu voinţa Tatălui este indisolubilă.
Relatarea ispitirilor rămâne o pagină magistrală despre creşterea spirituală, o rază de lumină asupra inimii umane care se zbate între bine şi rău, între izolarea în propria găoace sau mersul înainte, deschizându-ne faţă de Celălalt în toate înfăţişările lui posibile.

Cele trei ispitiri descriu cele trei patimi umane care compun urzeala fiecărei istorii personale şi comunitare.

Să nu-l uităm pe Ivan din „poemul” Marelui Inchizitor: Dacă a existat vreodată pe pământ un miracol adevărat, extraordinar, a fost în ziua aceea, în ziua celor trei ispitiri… Crezi tu că toată înţelepciunea pământului, adunată împreună, ar putea să conceapă ceva care, prin putere şi profunzime, să se asemene celor trei propuneri care Ţi-au fost adresate în pustiu de puternicul Spirit inteligent?

Conflictul interpretărilor
Dacă, în lumina celor spuse anterior, analizăm cu grijă ispitirile aşa cum sunt povestite de Sinoptici, rămânem impresionaţi de o constantă:

Cele trei ispitiri, deşi diverse, trimit la o unică ispitire, cea pe care am putea s-o numim ispitirea ispitirilor, adică „conflictul interpretărilor”.

Diavolului care citează un fragment din Scriptură şi îi propune o interpretare şi o aplicaţie practică, Isus îi răspunde cu un alt fragment din Scriptură care arată inconsistenţa, ba chiar răutatea intrinsecă a interpretării ispititorului. Lupta are loc pe câmpul hermeneuticii:

Cine are dreptate?
Care interpretare este cea care salvează?
Care sunt gândurile lui Dumnezeu şi care sunt gândurile omului?

Isus îl va numi pe apostolul Petru „ispititor” (Mc 8, 33) „deoarece gândeşte ca oamenii şi nu ca Dumnezeu” şi va indica această situaţie ca fiind definitiv închisă la primirea seminţei.
În creşterea spirituală, riscul suprem, „diabolic”, este tocmai acela de a ne servi de Cuvânt şi nu de a fi slujitorii Cuvântului. Este o ispită înnăscută în inima omului.

Cine face un drum de formare spirituală trebuie să conştientizeze că în adâncul fiecărei fiinţe există tendinţa de a-l manipula pe celălalt, valorile, şi chiar Cuvântul lui Dumnezeu pentru a le aservi nevoii proprii de a învinge asupra celuilalt şi fricii de schimbare. Această ispită trebuie să fie dezrădăcinată, pentru a evita un drum formativ care, în ultima analiză, să se dovedească iluzoriu. Prezenţa acestui risc cere ca formarea prin hermeneutica evanghelică să aibă loc în mod serios, în interiorul unei cunoaşteri efective de sine şi a unei verificări comunitare.
Cele trei ispite: intriga inimii şi urzeala istoriei
Analizând detaliat cele trei ispitiri, se observă cum sensul fiecăreia, nu întotdeauna clar în propunerea ispititorului, se clarifică în răspunsul lui Isus.

Prima ispită
Să urmărim relatarea lui Luca: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine”. Însă Isus i-a răspuns: „Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul” (Lc 4, 3).
Prima ispită, definită şi „furtuna dorinţei”, tinde să verifice modul în care ne raportăm la nevoile primare, cele biologice. Putem afirma în mod sigur că Isus, prin răspunsul său, arată care teorie a nevoilor umane privilegiază.

Orice creştere cere din partea noastră învăţarea de a plasa nevoile umane – chiar şi cele de bază sau primare – în interiorul lumii semnificaţiilor. În cazul specific, aici este vorba de a învăţa să ne hrănim nu doar cu pâine, dar şi cu semnificaţii. Gustul pâinii depinde deseori tocmai de semnificaţia acesteia.
Să ne gândim la V. Frankl, psihologul fondator al „logoterapiei”, care şi-a început cercetarea sa teoretică pornind de la tragica experienţă personală de pe câmpurile de concentrare nazistă. Înăuntrul acelui infern el a experimentat că, în ultimă analiză:
cei care deţineau un sens al vieţii reuşeau să supravieţuiască mai mult decât ceilalţi.
Şi-a elaborat astfel propria teorie, în care afirmă şi demonstrează că nevroza se dezvoltă substanţial din lipsa unui sens în viaţă.

Chiar este adevărat că nu doar cu pâine trăieşte omul. Numai cine are un „ţel” poate să trăiască o viaţă plină şi să facă faţă eşecurilor şi falimentelor.

Deci, nevoile trebuie încadrate într-un context de semnificaţii de la care primesc valenţă şi greutate. De aceea se poate afirma că noi nu cunoaştem foamea în ea însăşi, ci întotdeauna o foame-în-situaţie, şi anume această persoană care experimentează această foame în aceste circumstanţe. Dacă foamea este încadrată, dobândeşte o valenţă în interiorul unei multiplicităţi de semnificaţii; în consecinţă, nu mâncăm pentru că ne este foame, ci mâncăm pentru că „am decis să” mâncăm.
Acesta este drumul eliberării de nevoia fizică, care conduce la responsabilitatea personală ca factor inerent şi constitutiv al libertăţii omului. De fapt, numai noi putem face să fie „al nostru” ceea ce este înăuntrul nostru şi numai noi putem da semnificaţie situaţiilor pe care le trăim.

Isus, răspunzând ispititorului, indică celor care vor să-l urmeze semnificaţiile în limita cărora să-şi înscrie propriile nevoi: şi anume Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă îţi aminteşti de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine, atunci îţi inserezi foamea în certitudinea că el se îngrijeşte de tine. Textul din Deuteronom, la care se referă Isus răspunzându-i ispititorului, este sugestiv în această privinţă: Eu sunt cel care sunt, eu sunt cel care te poate sătura: poţi, trebuie să te încredinţezi mie. Referinţa este la mană. El te-a umilit, te-a făcut să simţi foamea, apoi te-a hrănit cu mană, pe care tu nu o cunoşteai şi pe care părinţii tăi n-au cunoscut-o niciodată, pentru a te face să înţelegi că omul nu trăieşte numai cu pâine, dar că omul trăieşte cu ceea ce iese din gura Domnului (Dt 8, 3).

Cine a întreprins drumul formării spirituale poate să considere că a ajuns la sfârşitul timpului său de discernământ atunci când s-a eliberat de sclavie, de constrângerea absolută a nevoilor materiale, atunci când a fost făcut capabil, de însăşi acţiunea Duhului Sfânt, să simbolizeze, să creadă cu fermitate că foamea poate fi depăşită prin iubire, adică prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.