Zi de reculegere pentru frații capucini din România
În ziua de 4 martie 2013, în ajunul sărbătorii nașterii pentru cer a confratelui și patronului nostru spiritual, Fericitul Ieremia Valahul, frații capucini din România s-au adunat la Onești pentru o zi de reculegere având ca temă „Anul Credinței și problemele pe care le ridică trăirea credinței în ziua de azi”.
Pornind de la scrisoarea Sfântului Părinte prin care a fost proclamat acest an ca An al Credinței, dar și de la alte cateheze ale acestuia cu privire la credință, fr. Marian Hușanu, guardianul mănăstirii din Onești, a expus fraților felul în care a fost înțeleasă credința, cum ne este prezentată trăirea credinței în Sfânta Scriptură, cum a fost trăită de către apostoli, cum a fost trăită de Biserică de-a lungul timpului, cum este trăită astăzi de creștini, ținând cont și de contextul mai larg al Noii Evanghelizări.
Întâlnirea dintre frații veniți din toate cele șase convente din România a fost un bun prilej de a trăi cu multă intensitate bucuria regăsirii, în spiritul fraternității.
La ceas de seară, frații capucini, împreună cu seminariștii și credincioșii devotați Fericitului Ieremia, s-au reunit în jurul sfântului altar pentru celebrarea Sfintei Liturghii, această zi de reculegere încheindu-se cu celebrarea „Tranzitului Fericitului Ieremia” din această lume la Tatăl ceresc, cei prezenți primind, la final, binecuvântarea Fericitului Ieremia prin impunerea mâinilor.
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.
Conferința pr. Marian Hușanu ținută cu acest prilej: „Cu inima se crede… și cu gura se dă mărturie” (Rom 10,10)
„Astăzi, împreună cu atâtea semne de bine, crește în jurul nostru și un anumit deșert spiritual. În pofida măreției descoperirilor științei și a succeselor tehnicii, astăzi omul nu pare să fi devenit mai liber, mai uman; rămân atâtea forme de exploatare, de manipulare, de violență, de nedreptate… Apoi, un anumit tip de cultură ne-a educat să credem numai în ceea ce putem vedea și atinge cu propriile mâini. Cunoașterea ce vine din știință, deși este importantă pentru viața omului, nu este suficientă de una singură. Noi avem nevoie nu numai de pâinea materială, avem nevoie de iubire, de sens și de speranță, de un fundament sigur, de un teren solid care să ne ajute să trăim cu un sens autentic chiar și în crize, în momentele de întuneric, în dificultățile și în problemele zilnice. Mai are sens credința într-o lume în care știința și tehnica au deschis orizonturi inimaginabile până cu puțin timp în urmă? Ce înseamnă astăzi a crede?”[1]
În scrisoarea Apostolică Porta fidei prin care papa Benedict a deschis anul credinței, găsim exprimată dorința sa cu privire la acest an și la misiunea noastră: „Dorim ca acest An să trezească în fiecare credincios aspirația de a mărturisi credința în plinătate și cu reînnoită convingere, cu încredere și speranță. Va fi o ocazie propice și pentru a intensifica celebrarea credinței în liturgie, și îndeosebi în euharistie, care este „culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și în același timp izvorul din care provine toată energia ei”. În același timp, dorim ca mărturia de viață a celor care cred să crească în credibilitatea sa. A redescoperi conținuturile credinței mărturisite, celebrate, trăite și rugate și a reflecta asupra actului însuși cu care se crede este o angajare pe care orice credincios trebuie să și-o însușească, mai ales în acest An”.[2
În vorbirea de fiecare zi, noi folosim verbul a crede în diferite situații și cu diferite nuanțe. De exemplu: cred că mâine va ploua, este o frază care indică o lipsă de siguranță. O altă nuanță a verbului a crede este următoarea: cred ceea ce spui. Această frază arată un raport de încredere între cel care vorbește și cel care ascultă. Sfânta Scriptură folosindu-se de termeni preciși, fie în limba ebraică fie în greacă, se distinge printr-o varietate de sensuri care, doar dacă se păstrează împreună, permit să se înțeleagă semnificația a ceea ce înseamnă a crede.
Vechiul Testament preferă rădăcina cuvântului ebraic ´aman, care se traduce prin a fi puternic, echilibrat, stabil, sigur; acestui termen îi sunt alăturate alte cuvinte, de exemplu a se refugia, a găsi adăpost, a se încredința, a spera, a aștepta. Aceste cuvinte au rolul de a explica mai bine înțelesul cuvântului ´aman.
Pentru Vechiul Testament, prin urmare, a crede este un act prin care omul îl cunoaște pe Dumnezeu în modul său concret de acționa în istorie, recunoaște adevărul cuvântului Său și promisiunea sa și se abandonează în El cu o ascultare fermă, de neclintit, știind că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu credincios. Pentru Vechiul Testament, precum și pentru toată tradiția Bibliei, exemplul remarcabil de credință este dat de evenimentul patriarhului Abraham, și în mod particular de trei dispoziții interioare ale sale: credința deplină în promisiunile lui Dumnezeu, ascultarea față de cuvântul și de porunca ce îi este adresată și cunoașterea lui Dumnezeu în evenimentele vieții. Este important să ținem cont de faptul că, în Vechiul Testament, există o legătură profundă între tema credinței și cea a alianței, a legământului (cf. Ex 24).
Noul Testament aprofundează diferitele nuanțe prezente în Vechiul Testament, plecând însă de la o perspectivă diferită, și anume: privește la evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu. Cuvintele grecești folosite (pistis și pisteuein) apar de multe ori, aproape de 240 de ori; ceea ce arată că tematica credinței străbate întreg Noul Testament. În evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca) credință indică încrederea pe care ucenicul o are față de Maestrul său.
Credința devine actul prin care persoana umană se oferă în mod total lui Dumnezeu și cuvântului său, schimbându-și în mod radical viața. De aceea, cel care îl primește pe Domnul este numit credincios. Evanghelistul Ioan propune o temă mai elaborată asupra credinței și aceasta o face prin intermediul binomului a crede – a cunoaște (am crezut și am cunoscut). A cunoaște indică o credință mai clară, nu în sensul intelectual, ci al înțelegerii propriei vieți, care se deschide noutății aduse de evanghelia lui Isus; se tratează despre o formă de cunoaștere care creează comuniune între om și Dumnezeu. Într-un cuvânt, pentru evanghelistul Ioan credința ne deschide spre o cunoaștere și o înțelegere tot mai mare și spre o mai strânsă legătură/comuniune cu persoana lui Isus.
În gândirea apostolului Paul reflecția asupra credinței obține în plus o trăsătură de originalitate, care exprimă în viața omului consecințele misterului salvific al morții și învierii lui Isus.
De fapt, în gândirea marelui apostol Paul, credința definește identitatea personală a creștinului. Este o realitate dinamică, care începe cu botezul și continuă toată viața și trebuie să conducă credinciosul la a fi tot mai unit și asemănător cu Domnul său. Credința are și o dimensiune universală: nimeni nu este exclus, toți sunt chemați la mântuire prin actul credinței (cf. Gal 3,26-29).[3]
Credința are ca subiect întreaga comunitate creștină: Biserica este cea care crede și exprimă credința ei prin diferite acțiuni, care conduc de la mărturie (a credinței) la liturgie.
Prin urmare, sfântul Paul surprinde originalitatea credinței creștine plecând de la aceste date: credința este centrată asupra evenimentului pascal, eveniment cunoscut deoarece există martori care au participat la pătimirea, moartea și învierea Domnului Isus; evenimentul pascal este transmis de vestirea/predicarea comunității creștine, care îl face evident prin propria ei viață și în acțiunea ei misionară.[4]
Potrivit sfintei Scripturi, credința este o formă particulară de cunoaștere care implică un contact personal cu Dumnezeu, este un act pe deplin personal, în care persoana este implicată într-o manieră integrală și totală: inteligență, voință, înțelegere și decizie.[5]
Creștinii își mărturisesc propria credință, adică o mărturisesc public, prin anumite formule care prezintă într-un mod sintetic principalele adevăruri ale credinței. Exemplul cel mai cunoscut este textul Crezului folosit în timpul Liturghiei duminicale.[6]
Nu întâmplător în primele secole creștinii erau obligați să învețe pe de rost Crezul. Acesta le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Cu cuvinte dense de semnificație amintește aceasta sfântul Augustin când, într-o Omilie despre încredințarea Crezului, spune: „Simbolul sfântului mister pe care l-ați primit cu toții împreună și pe care astăzi l-ați dat unul câte unul, sunt cuvintele pe care este construită cu trăinicie credința Bisericii mame pe fundamentul stabil care este Cristos Domnul… Așadar, voi l-ați primit și l-ați dat, dar în minte și în inimă trebuie să-l țineți mereu prezent, trebuie să-l repetați în paturile voastre, să vă gândiți la el în piețe și să nu-l uitați în timpul meselor: și chiar atunci când dormiți cu trupul trebuie să vegheați în el cu inima”.[7]
Credința nu este un simplu asentiment intelectual al omului dat adevărurilor speciale despre Dumnezeu; este un act prin care mă încredințez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată și mă iubește; este adeziune la un “Tu” care îmi dăruiește speranță și încredere. Dumnezeu a revelat că iubirea Sa față de om, față de fiecare dintre noi, este fără măsură: pe Cruce, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu făcut om, ne arată în modul cel mai luminos la ce punct ajunge această iubire, până la dăruirea de Sine, până la jertfa totală. Cu misterul Morții și Învierii lui Cristos, Dumnezeu coboară până în adâncul umanității noastre pentru a o duce din nou la El, pentru a o ridica la înălțimea Sa. Credința înseamnă a crede în această iubire a lui Dumnezeu care nu dispare în fața răutății omului, în fața răului și a morții, ci este capabilă să transforme orice formă de sclavie, dăruind posibilitatea mântuirii. Așadar, a avea credință înseamnă a întâlni acest “Tu”, pe Dumnezeu, care mă susține și îmi acordă promisiunea unei iubiri indestructibile care nu numai că aspiră la veșnicie, ci o dăruiește; înseamnă a mă încredința lui Dumnezeu cu atitudinea copilului, care știe bine că toate dificultățile sale, toate problemele sale sunt în siguranță în acel “tu” al mamei. Noi putem crede în Dumnezeu pentru că El se apropie de noi și ne atinge, pentru că Duhul Sfânt, dar al Celui Înviat, ne face capabili să îl primim pe Dumnezeul cel viu. Așadar, credința este, înainte de toate, un dar supranatural, un dar al lui Dumnezeu.[8]
„Cu inima se crede… și cu gura se dă mărturie” (Rom 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credință este dar al lui Dumnezeu și acțiune a harului care acționează și transformă persoană până în interiorul ei. Sfântul Luca relatează că Paul, în timp ce se afla la Filipi, a mers sâmbăta pentru a vesti evanghelia câtorva femei; între ele era și Lidia, căreia „Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenție cele spuse de Paul” (Fap 16,14). A mărturisi cu gura, la rândul său, arată că credința implică o mărturie și o angajare publică. Creștinul nu poate gândi niciodată că a crede este un fapt privat. Credința înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu el.[9]
Pe 31 octombrie 2012 papa Benedict al XVI-lea, în timpul unei audiențe generale, a scos în evidență raportul dintre Credință și Biserică. Spunea el: „credința nu este ceva particular, un dialog personal între individ și Dumnezeu, dar este ceva care se trăiește și se dezvoltă mereu și doar în interiorul comunității, adică în Biserică. Este la modă în zilele noastre să se vorbească despre credință, făcând mereu aluzie la un dialog privat/particular între mine și Dumnezeu. Tendința zilelor noastre de a retrograda credința în sfera privatului/particularului contrazice natura sa, deoarece credința noastră este, într-adevăr personală, doar dacă este comunitară. Tocmai dimensiunea comunitară a credinței permite creștinului să se lase condus și plăsmuit de credința Bisericii, depășind slăbiciunile, limitele și dificultățile sale. Credința nu este un fapt particular, ea se trăiește în comunitate”.[10]
Un mare predicator American (Billy Graham), vorbind despre credință, a spus următoarele: „o credință reală începe cu rugăciune”. Să alimentăm, așadar, credința noastră cu rugăciunea… deoarece acolo unde dispare rugăciunea se răcește și credința. Toți sfinții, noștri începând de la Francisc, Ieremia și sfinții zilelor noastre, au fost oameni ai credinței, au trăit o relație personală cu Dumnezeu care, însă, s-a manifestat în comunitate. Au fost oameni care au crezut împreună cu Biserica.
Doresc să închei cu îndemnul papei emerit Benedict al XVI-lea, pe care l-a adresat mulțimii adunate în piața San Pietro într-o cateheză de anul trecut: „Dragi prieteni, timpul nostru cere creștini care au fost captivați de Cristos, care să crească în credință grație familiarității cu Sfânta Scriptură și Sacramentele. Persoane care să fie aproape ca o carte deschisă, care relatează experiența vieții noi în Duhul Sfânt, prezența acelui Dumnezeu care ne susține pe drum și ne deschide spre viața care nu se va sfârși niciodată”.[11]
Note:
[1] Benedict al XVI-lea, Cateheza Ce este credința? (24 octombrie 2012).
[2] Id., Porta fidei, 9.
[3] Portavoce di san Leopoldo Mandic (9/2012), 8-10.
[4] Ibid.
[5] Ibid.
[6] Cf. Portavoce di san Leopoldo Mandic (2/2013), 8.
[7] Benedict al XVI-lea, Porta fidei, 9.
[8] Id., Cateheza Ce este credința? (24 octombrie 2012).
[9] Id., Porta fidei, 10.
[10] Cf. Portavoce di san Leopoldo Mandic (1/2013), 11.
[11] Benedict al XVI-lea, Cateheza Ce este credința? (24 octombrie 2012).
