Zi de reculegere pentru fraţii capucini din România

Zi de reculegere pentru fraţii capucini din România

Click pe imagine pentru a vedea Albumul foto

În ziua de 4 martie 2013, în ajunul sărbătorii naşterii pentru cer a confratelui şi patronului nostru spiritual, Fericitul Ieremia Valahul, fraţii capucini din România s-au adunat la Oneşti pentru o zi de reculegere având ca temă „Anul Credinţei şi problemele pe care le ridică trăirea credinţei în ziua de azi”.

Pornind de la scrisoarea Sfântului Părinte prin care a fost proclamat acest an ca An al Credinţei, dar şi de la alte cateheze  ale acestuia cu privire la credinţă, fr. Marian Huşanu, guardianul mănăstirii din Oneşti, a expus fraţilor felul în care a fost înţeleasă credinţa, cum ne este prezentată trăirea credinţei în Sfânta Scriptură, cum a fost trăită de către apostoli, cum a fost trăită de Biserică de-a lungul timpului, cum este trăită astăzi de creştini, ţinând cont şi de contextul mai larg al Noii Evanghelizări.

Întâlnirea dintre fraţii veniţi din toate cele şase convente din România a fost un bun prilej de a trăi cu multă intensitate bucuria regăsirii, în spiritul fraternităţii.

La ceas de seară, fraţii capucini, împreună cu seminariştii şi credincioşii devotaţi Fericitului Ieremia, s-au reunit în jurul sfântului altar pentru celebrarea Sfintei Liturghii, această zi de reculegere încheindu-se cu celebrarea „Tranzitului Fericitului Ieremia” din această lume la Tatăl ceresc, cei prezenţi primind, la final, binecuvântarea Fericitului Ieremia prin impunerea mâinilor.

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.


Conferinţa pr. Marian Huşanu ţinută cu acest prilej: “Cu inima se crede… şi cu gura se dă mărturie” (Rom 10,10)

„Astăzi, împreună cu atâtea semne de bine, creşte în jurul nostru şi un anumit deşert spiritual. În pofida măreţiei descoperirilor ştiinţei şi a succeselor tehnicii, astăzi omul nu pare să fi devenit mai liber, mai uman; rămân atâtea forme de exploatare, de manipulare, de violenţă, de nedreptate… Apoi, un anumit tip de cultură ne-a educat să credem numai în ceea ce putem vedea şi atinge cu propriile mâini. Cunoaşterea ce vine din ştiinţă, deşi este importantă pentru viaţa omului, nu este suficientă de una singură. Noi avem nevoie nu numai de pâinea materială, avem nevoie de iubire, de sens şi de speranţă, de un fundament sigur, de un teren solid care să ne ajute să trăim cu un sens autentic chiar şi în crize, în momentele de întuneric, în dificultăţile şi în problemele zilnice. Mai are sens credinţa într-o lume în care ştiinţa şi tehnica au deschis orizonturi inimaginabile până cu puţin timp în urmă? Ce înseamnă astăzi a crede?”[1]

În scrisoarea Apostolică Porta fidei prin care papa Benedict a deschis anul credinţei, găsim exprimată dorinţa sa cu privire la acest an şi la misiunea noastră: „Dorim ca acest An să trezească în fiecare credincios aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru a intensifica celebrarea credinţei în liturgie, şi îndeosebi în euharistie, care este “culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi timp izvorul din care provine toată energia ei”. În acelaşi timp, dorim ca mărturia de viaţă a celor care cred să crească în credibilitatea sa. A redescoperi conţinuturile credinţei mărturisite, celebrate, trăite şi rugate şi a reflecta asupra actului însuşi cu care se crede este o angajare pe care orice credincios trebuie să şi-o însuşească, mai ales în acest An”.[2

În vorbirea de fiecare zi, noi folosim verbul a crede în diferite situaţii şi cu diferite nuanţe. De exemplu: cred că mâine va ploua, este o frază care indică o lipsă de siguranţă. O altă nuanţă a verbului a crede este următoarea: cred ceea ce spui. Această frază arată un raport de încredere între cel care vorbeşte şi cel care ascultă. Sfânta Scriptură folosindu-se de termeni precişi, fie în limba ebraică fie în greacă, se distinge printr-o varietate de sensuri care, doar dacă se păstrează împreună, permit să se înţeleagă semnificaţia a ceea ce înseamnă a crede.

Vechiul Testament preferă rădăcina cuvântului ebraic ´aman, care se traduce prin a fi puternic, echilibrat, stabil, sigur; acestui termen îi sunt alăturate alte cuvinte, de exemplu a se refugia, a găsi adăpost, a se încredinţa, a spera, a aştepta. Aceste cuvinte au rolul de a explica mai bine înţelesul cuvântului ´aman.

Pentru Vechiul Testament, prin urmare, a crede este un act prin care omul îl cunoaşte pe Dumnezeu în modul său concret de acţiona în istorie, recunoaşte adevărul cuvântului Său şi promisiunea sa şi se abandonează în El cu o ascultare fermă, de neclintit, ştiind că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu credincios. Pentru Vechiul Testament, precum şi pentru toată tradiţia Bibliei, exemplul remarcabil de credinţă este dat de evenimentul patriarhului Abraham, şi în mod particular de trei dispoziţii interioare ale sale: credinţa deplină în promisiunile lui Dumnezeu, ascultarea faţă de cuvântul şi de porunca ce îi este adresată şi cunoaşterea lui Dumnezeu în evenimentele vieţii. Este important să ţinem cont de faptul că, în Vechiul Testament, există o legătură profundă între tema credinţei şi cea a alianţei, a legământului (cf. Ex 24).

Noul Testament aprofundează diferitele nuanţe prezente în Vechiul Testament, plecând însă de la o perspectivă diferită, şi anume: priveşte la evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu. Cuvintele greceşti folosite (pistis şi pisteuein) apar de multe ori, aproape de 240 de ori; ceea ce arată că tematica credinţei străbate întreg Noul Testament. În evangheliile sinoptice (Matei, Marcu şi Luca) credinţă indică încrederea pe care ucenicul o are faţă de Maestrul său.

Credinţa devine actul prin care persoana umană se oferă în mod total lui Dumnezeu şi cuvântului său, schimbându-şi în mod radical viaţa. De aceea, cel care  îl primeşte pe Domnul este numit credincios. Evanghelistul Ioan propune o temă mai elaborată asupra credinţei şi aceasta o face  prin intermediul  binomului a crede – a cunoaşte (am crezut şi am cunoscut). A cunoaşte indică o credinţă mai clară, nu în sensul intelectual, ci al înţelegerii propriei vieţi, care se deschide noutăţii aduse de evanghelia lui Isus; se tratează despre o formă de cunoaştere care creează comuniune între om şi Dumnezeu. Într-un cuvânt, pentru evanghelistul Ioan credinţa ne deschide spre o cunoaştere şi o înţelegere tot mai mare şi spre o mai strânsă legătură/comuniune cu persoana lui Isus.

În gândirea apostolului Paul reflecţia asupra credinţei obţine în plus o trăsătură de originalitate, care exprimă în viaţa omului consecinţele misterului salvific al morţii şi învierii lui Isus.

De fapt, în gândirea marelui apostol Paul, credinţa defineşte identitatea personală a creştinului. Este o realitate dinamică, care începe cu botezul şi continuă toată viaţa şi trebuie să conducă credinciosul la a fi tot mai unit şi asemănător cu Domnul său. Credinţa are şi o dimensiune universală: nimeni nu este exclus, toţi sunt chemaţi la mântuire prin actul credinţei (cf. Gal 3,26-29).[3]

Credinţa are ca subiect întreaga comunitate creştină: Biserica este cea care crede şi exprimă credinţa ei prin diferite acţiuni, care conduc de la mărturie (a credinţei) la liturgie.

Prin urmare, sfântul Paul surprinde originalitatea credinţei creştine plecând de la aceste date: credinţa este centrată asupra evenimentului pascal, eveniment cunoscut deoarece există martori care au participat la pătimirea, moartea şi învierea Domnului Isus; evenimentul pascal este transmis de vestirea/predicarea comunităţii creştine, care îl face evident prin propria ei viaţă şi în acţiunea ei misionară.[4]

Potrivit sfintei Scripturi, credinţa este o formă particulară de cunoaştere care implică un contact personal cu Dumnezeu, este un act pe deplin personal, în care persoana este implicată într-o manieră integrală şi totală: inteligenţă, voinţă, înţelegere şi decizie.[5]

Creştinii îşi mărturisesc propria credinţă, adică o mărturisesc public, prin anumite formule care prezintă într-un mod sintetic principalele adevăruri ale credinţei. Exemplul cel mai cunoscut este textul Crezului folosit în timpul Liturghiei duminicale.[6]

Nu întâmplător în primele secole creştinii erau obligaţi să înveţe pe de rost Crezul. Acesta le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Cu cuvinte dense de semnificaţie aminteşte aceasta sfântul Augustin când, într-o Omilie despre încredinţarea Crezului, spune: „Simbolul sfântului mister pe care l-aţi primit cu toţii împreună şi pe care astăzi l-aţi dat unul câte unul, sunt cuvintele pe care este construită cu trăinicie credinţa Bisericii mame pe fundamentul stabil care este Cristos Domnul… Aşadar, voi l-aţi primit şi l-aţi dat, dar în minte şi în inimă trebuie să-l ţineţi mereu prezent, trebuie să-l repetaţi în paturile voastre, să vă gândiţi la el în pieţe şi să nu-l uitaţi în timpul meselor: şi chiar atunci când dormiţi cu trupul trebuie să vegheaţi în el cu inima”.[7]

Credinţa nu este un simplu asentiment intelectual al omului dat adevărurilor speciale despre Dumnezeu; este un act prin care mă încredinţez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată şi mă iubeşte; este adeziune la un “Tu” care îmi dăruieşte speranţă şi încredere. Dumnezeu a revelat că iubirea Sa faţă de om, faţă de fiecare dintre noi, este fără măsură: pe Cruce, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu făcut om, ne arată în modul cel mai luminos la ce punct ajunge această iubire, până la dăruirea de Sine, până la jertfa totală. Cu misterul Morţii şi Învierii lui Cristos, Dumnezeu coboară până în adâncul umanităţii noastre pentru a o duce din nou la El, pentru a o ridica la înălţimea Sa. Credinţa înseamnă a crede în această iubire a lui Dumnezeu care nu dispare în faţa răutăţii omului, în faţa răului şi a morţii, ci este capabilă să transforme orice formă de sclavie, dăruind posibilitatea mântuirii. Aşadar, a avea credinţă înseamnă a întâlni acest “Tu”, pe Dumnezeu, care mă susţine şi îmi acordă promisiunea unei iubiri indestructibile care nu numai că aspiră la veşnicie, ci o dăruieşte; înseamnă a mă încredinţa lui Dumnezeu cu atitudinea copilului, care ştie bine că toate dificultăţile sale, toate problemele sale sunt în siguranţă în acel “tu” al mamei. Noi putem crede în Dumnezeu pentru că El se apropie de noi şi ne atinge, pentru că Duhul Sfânt, dar al Celui Înviat, ne face capabili să îl primim pe Dumnezeul cel viu. Aşadar, credinţa este, înainte de toate, un dar supranatural, un dar al lui Dumnezeu.[8]

„Cu inima se crede… şi cu gura se dă mărturie” (Rom 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credinţă este dar al lui Dumnezeu şi acţiune a harului care acţionează şi transformă persoană până în interiorul ei. Sfântul Luca relatează că Paul, în timp ce se afla la Filipi, a mers sâmbăta pentru a vesti evanghelia câtorva femei; între ele era şi Lidia, căreia „Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenţie cele spuse de Paul” (Fap 16,14). A mărturisi cu gura, la rândul său, arată că credinţa implică o mărturie şi o angajare publică. Creştinul nu poate gândi niciodată că a crede este un fapt privat. Credinţa înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu el.[9]

Pe 31 octombrie 2012 papa Benedict al XVI-lea, în timpul unei audienţe generale, a scos în evidenţă raportul dintre Credinţă şi Biserică. Spunea el: „credinţa nu este ceva particular, un dialog personal între individ şi Dumnezeu, dar este ceva care se trăieşte şi se dezvoltă mereu şi doar în interiorul comunităţii, adică în Biserică. Este la modă în zilele noastre să se vorbească despre credinţă, făcând mereu aluzie la un dialog privat/particular între mine şi Dumnezeu. Tendinţa zilelor noastre de a retrograda credinţa în sfera privatului/particularului contrazice natura sa, deoarece credinţa noastră este, într-adevăr personală, doar dacă este comunitară. Tocmai dimensiunea comunitară a credinţei permite creştinului să se lase condus şi plăsmuit de credinţa Bisericii, depăşind slăbiciunile, limitele şi dificultăţile sale. Credinţa nu este un fapt particular, ea se trăieşte în comunitate”.[10]

Un mare predicator American (Billy Graham), vorbind despre credinţă, a spus următoarele: „o credinţă reală începe cu rugăciune”. Să alimentăm, aşadar, credinţa noastră cu rugăciunea… deoarece acolo unde dispare rugăciunea se răceşte şi credinţa. Toţi sfinţii, noştri începând de la Francisc, Ieremia şi sfinţii zilelor noastre, au fost oameni ai credinţei, au trăit o relaţie personală cu Dumnezeu care, însă, s-a manifestat în comunitate. Au fost oameni care au crezut împreună cu Biserica.

Doresc să închei cu îndemnul papei emerit Benedict al XVI-lea, pe care l-a adresat mulţimii adunate în piaţa San Pietro într-o cateheză de anul trecut: „Dragi prieteni, timpul nostru cere creştini care au fost captivaţi de Cristos, care să crească în credinţă graţie familiarităţii cu Sfânta Scriptură şi Sacramentele. Persoane care să fie aproape ca o carte deschisă, care relatează experienţa vieţii noi în Duhul Sfânt, prezenţa acelui Dumnezeu care ne susţine pe drum şi ne deschide spre viaţa care nu se va sfârşi niciodată”.[11]

Note:

[1] Benedict al XVI-lea, Cateheza Ce este credinţa? (24 octombrie 2012).

[2] Id., Porta fidei, 9.

[3] Portavoce di san Leopoldo Mandic (9/2012), 8-10.

[4] Ibid.

[5] Ibid.

[6] Cf. Portavoce di san Leopoldo Mandic (2/2013), 8.

[7] Benedict al XVI-lea, Porta fidei, 9.

[8] Id., Cateheza Ce este credinţa? (24 octombrie 2012).

[9] Id., Porta fidei, 10.

[10] Cf. Portavoce di san Leopoldo Mandic (1/2013), 11.

[11] Benedict al XVI-lea, Cateheza Ce este credinţa? (24 octombrie 2012).

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.