Spulberând colbul din cronici …

Spulberând colbul din cronici

În cercetările mele privind viața fericitului Ieremia Valahul, am „întâlnit”, cu totul întâmplător, și anumite prezențe capucine pe teritoriul actual al României, una la Constanța și mai multe în Bihor, din care cea mai importantă a fost prezența unei comunități capucine la Oradea.

Le voi prezenta pe scurt acum, doar ca un gest omagial în acest an în care se împlinesc 30 de ani de la beatificarea Fericitului Ieremia și 5 ani de la întoarcerea sa acasă, ele urmând a fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ținta unor cercetări ulterioare mai profunde.

Prezența la Constanța 

Într-un articol publicat în revista „Eteria – viaggi e cultura nell’Oriente cristiano” (anul XI, nr. 42, p. 56), autorul, pr. Oriano Granella O.F.M. Cap., relatând despre alungarea, în 1845, a capucinilor din Georgia și stabilirea acestora la Trebizonda (Trapezuntul cronicarilor noștri!), relatează următoarele: „…(prefectul misiunii capucine din Georgia, stabilită la Trebizonda) în 1856 a acceptat misiunea de la Varna, propusă de Delegatul Apostolic de la Constantinopol, pe celălalt țărm al Mării Negre, pe coasta bulgaro-română, el înființând-o și pe cea de la Burgas (1857) și, trei ani mai târziu, pe cea de la Constanța (1860), misiuni care, după războiul turco-bulgar au fost desprinse (de sub autoritatea prefectului menționat mai sus, nn) și încredințate Părinților Pasioniști, aceea care era în România, în timp ce Burgasul a fost agregat capucinilor din Filippopoli, în Bulgaria”.

După cum reiese din context capucinii au ajuns la Constanța pe timpul când Dobrogea făcea parte încă din Imperiul Otoman și au rămas acolo până după războiul de independență (1877), când s-au retras pe teritoriul Bulgariei, misiunea lor fiind încredințată Ordinului Pasionist. La Constanța, conform istoricului parohiei Sf. Anton de Padova din acest oraș, reiese că: „…în urma amenajării portului Constanța și a construirii căii ferate între București și Cernavodă, apoi până la Constanța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au stabilit în Constanța mulți specialiști, muncitori, negustori și navigatori de religie catolică. Pentru ei, în anul 1861, s-a înființat parohia romano-catolică Constanța, păstorită la început de călugării capucini. S-a construit o casă în care se aflau o capelă pentru celebrări și locuința preotului”. 

Prezența la Oradea și în județul Bihor 

În decretul de înființare a Custodiei Fericitului Ieremia este prezentat și un scurt istoric, unde citim următoarele: „Frații Minori Capucini au ajuns pentru prima oară în România în 1642, provenind din Italia. În 1656, Misiunea Fraților Minori Capucini, din cauza războiului dintre turci și Republica Veneția, este încredințată Capucinilor francezi. În 1673, după multe dificultăți, Frații construiesc o Casă de primire (Ospiciu) în Nauplia, din care sunt alungați anul următor; au reușit să aibă o nouă casă, dar zece ani mai târziu, în 1685, Frații sunt din nou constrânși să plece. În continuare prezența capucinilor în România a supraviețuit într-un singur Convent, încredințat circumscripției de Ungaria, situat la Oradea, fiind deja construit în 1727 și reconstruit ca urmare a unui incendiu din 1836, cu Biserica dedicată în cinstea Vizitei Fericitei Fecioare Maria”.    

În afară de ultima parte, ce privește prezența la Oradea, celelalte date nu corespund adevărului istoric. Probabil cel ce a alcătuit acest scurt istoric, nefiind familiarizat cu istoria bisericii din România, a făcut o confuzie de date și de zone geografice. După căderea Constantinopolului sub turci (1453), renascentiștii și umaniștii din Apus denumeau zona din jurul Mediteranei ce aparținuse fostului imperiu bizantin cu numele de „Romania”, adică ce aparținuse romanității răsăritene. Ulterior această denumire a fost preluată de alți autori, fără a ține cont de contextul original. În plus, provinciile ce alcătuiesc astăzi teritoriul național erau cunoscute sub denumirile„Valahia Major, Valahia Minor, Transilvania”. De altfel o simplă căutare pe Google a Naupliei menționată în istoricul Custodiei ne confirmă acest lucru. Iată ce găsim, de exemplu pe Wikipedia:

„Nauplia (in greco: Ναύπλιο, Nafplio; in italiano anche Napoli di Romània) è un comune della Grecia situato nella periferia del Peloponneso (unità periferica dell’Argolide) con 31.607 abitanti secondo i dati del censimento 2001. A seguito della riforma amministrativa detta piano Kallikratis in vigore dal gennaio 2011[2] che ha abolito le prefetture e accorpato numerosi comuni, la superficie del comune è ora di 390 km² e la popolazione è passata da 13.822[3] a 31.607 abitanti. Dal 1829 al 1834 è stata la prima capitale della Grecia indipendente.

Fondata, secondo la leggenda, dal personaggio mitologico Nauplio, la città fu un feudo franco dal 1210 al 1377, epoca alla quale risalgono la chiesa dei Franchi (Frangoklissiá) e il Castel dei Franchi sulla collina di Acronauplia. In due secoli di dominio franco Nauplia passò di mano in mano a varie famiglie: nel 1202 fu infeudata ad Ottone de la Roche, signore di Atene; nel 1308 alla casa di Brienne; nel 1356 infine agli Enghien. Il 12 dicembre 1388 Maria d’Enghien, figlia di Guglielmo e vedova di Pietro Cornaro (da non confondere con l’omonima cugina), vendette Nauplia (assieme ad Argo) alla Repubblica di Venezia, che le diede quella caratteristica impronta che ancor oggi caratterizza il centro storico. Durante il primo periodo veneziano il governatore Vettore Pasqualigo fece edificare sull’isola di Bourzi, di fronte alla città, il castel da Mar, un fortino destinato alla difesa dell’ingresso del porto.

Nauplia fu poi strappata ai veneziani dagli Ottomani nel 1540 dopo un assedio durato tre anni, ma la città rimase nelle mire della Serenissima finché Francesco Morosini – nel frattempo eletto doge – non la riconquistò nel 1686, nel corso della guerra di Morea. Nauplia, ribattezzata „Napoli di Romania”, fu eretta a capitale della Morea e della provincia di Romania (comprendente Argo, Tripoli e Corinto); contemporaneamente, Morosini diede grande impulso alla ripopolazione della città e al rafforzamento delle fortificazioni. Nauplia fu tuttavia fatale al Morosini, che vi morì il 6 gennaio 1694 quando si trovava a bordo della sua galea in veste di comandante della flotta.

Gli anni successivi videro grandi opere di ricostruzione e consolidamento del potere ad opera dei veneziani, che costruirono la chiesa di San Spiridione (1702) e numerose opere militari, tra cui il possente bastione Grimani (1702-06), la Porta di Terra (1708), la poderosa fortezza di Palamídi (1711-14) e la caserma (1713, oggi sede del Museo Archeologico). Tutte queste opere non servirono tuttavia a scongiurare la riconquista della città da parte dei turchi: nel 1715 i turchi del sultano Ahmed III entrarono in Nauplia, massacrando la popolazione civile e la guarnigione veneziana. La sovranità ottomana, poi sancita dalla pace di Passarowitz (1718), sarebbe durata fino al 1829, quando in occasione dell’indipendenza della Grecia (essendo Atene rimasta agli ottomani) Nauplia ebbe l’onore di diventare la prima capitale del neonato stato ellenico.    

Nel 1831 Nauplia fu invece il teatro dell’assassinio di Giovanni Antonio Capodistria, primo presidente greco”.   

O simplă comparare a datelor vorbește de la sine. Quod erat demonstrandum…

În ceea ce privește mănăstirea din Oradea și celelalte prezențe din Bihor, propun o altă cronologie în cele ce urmează.

În răspunsul primit de la pr. Mihai Mârț, actualul paroh al Parohiei Romano-Catolice „Sf. Maria” din Oradea, citim, printre altele:

„…În 1727, episcopul Csàky Imre i-a chemat pe călugării capucini în dieceza de Oradea, dându-le sălaș în palatul episcopal. În 1734, episcopul Luzànsky Istvan a aprobat ca acești călugări capucini să construiască o biserică și o mănăstire, pentru a putea să-și trăiască viața de comunitate și pentru a-și desfășura activitatea specifică în condiții mai bune. Această biserică a fost sfințită și închinată cultului divin în anul 1742. (…) Ultimul călugăr capucin a murit la 21. 02. 1974 și a fost înmormântat în parcela Capucinilor din cimitirul Rulikovszky din Oradea. (…) Mănăstirea capucinilor a fost,după 1948, repartizată la familii de muncitori, transformând interiorul mănăstirii în modeste apartamente de locuit. (…) După 1989 s-a început mutarea familiilor de muncitori ce locuiau în mănăstirea capucinilor, (…) s-au început lucrările de renovare a bisericii și mănăstirii la interior și exterior, totodată înființându-se și Parohia personală (ce nu are un teritoriu delimitat) Romano-Catolică Sf. Maria”. 

Datele de mai sus sunt confirmate și întregite de un alt studiu, în posesia căruia  am ajuns prin bunăvoința d-rei prof. Monica Grosu și a pr. Leon Budău, O.F.M. Cap. Este vorba despre studiul lui Emodi Andras, arhivarul Dicezei Romano-Catolice de Oradea, intitulat „Kapucinusok és konyvatàruk Nagyvàradon o 18. szàzdban (1727-1785)”,  Nagyvaràd – Budapest, 2006; 230 de pagini cu ample rezumate în limbile română și germană. Rezumatul în limba română, intitulat „Ordinul capucinilor în Oradea și biblioteca lor în secolul al 18-lea (1727-1785)” tratează despre prezența acestui ordin călugăresc pe teritoriul Austriei, al Ungariei, apoi despre începuturile prezenței sale la Oradea. În privința subiectului ce ne interesează, autorul afirmă că, în cursul cercetărilor sale privind istoria bibliotecii capucinilor, atenția sa i-a fost reținută de anumite documente care puteau face lumină în privința prezenței capucine la Oradea și în ținutul Bihorului, întrucât istoria orașului și cea a bisericii locale sunt foarte succinte în această privință.  

Astfel se confirmă că această prezență a început pe timpul episcopului Csaky Imre, însă anticipează anul, menționând data de 19 noiembrie 1725, când canonicul Laszlo Pal donează un teren intravilan în Orașul nou, pe malul stâng al Crișului, pentru construcția unei mănăstiri, donație consemnată și în „Historia Domus” (Cronica mănăstirii) din Oradea. În anul 1727, la data de 31 august, episcopul sus amintit legiferează această prezență, iar pe 28 octombrie același an sosesc la Oradea primii frați, 2 preoți și un frate laic. De asemenea, este confirmată data sfințirii (6 mai 1742), însă de către un alt episcop, Csaky Miclos. Marea majoritate a călugărilor proveneau din mănăstirile austriece sau cehe, mai spre sfârșitul perioadei analizate de autor în studiul său înregistrându-se o prezență mai mare a călugărilor proveniți din mănăstirile din Ungaria.

Unul dintre motivele principale ale prezenței capucinilor la Oradea a fost necesitatea pastorației în limba germană a garnizoanei militare stabilită aici, ca și a tot mai numeroșilor locuitori germani sosiți recent pe malurile Crișului și în alte zone ale Bihorului.

În afară de Oradea, capucinii au mai activat la Săcuieni (1729-1772), Diosig (1729-1772), Băița (1741-1793) și Vascău (temporar, în absența parohului local. În afară de Săcuieni, unde a fost permisă construirea unei mănăstiri de sine stătătoare, toate celelalte prezențe erau simple capelanii ce țineau de mănăstirea din

Fr. Petre-Marian Ianoș  

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.