Spulberând colbul din cronici …

Spulberând colbul din cronici

În cercetările mele privind viaţa fericitului Ieremia Valahul, am „întâlnit”, cu totul întâmplător, şi anumite prezenţe capucine pe teritoriul actual al României, una la Constanţa şi mai multe în Bihor, din care cea mai importantă a fost prezenţa unei comunităţi capucine la Oradea.

Le voi prezenta pe scurt acum, doar ca un gest omagial în acest an în care se împlinesc 30 de ani de la beatificarea Fericitului Ieremia şi 5 ani de la întoarcerea sa acasă, ele urmând a fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ţinta unor cercetări ulterioare mai profunde.

Prezenţa la Constanţa 

Într-un articol publicat în revista “Eteria – viaggi e cultura nell’Oriente cristiano” (anul XI, nr. 42, p. 56), autorul, pr. Oriano Granella O.F.M. Cap., relatând despre alungarea, în 1845, a capucinilor din Georgia şi stabilirea acestora la Trebizonda (Trapezuntul cronicarilor noştri!), relatează următoarele: „…(prefectul misiunii capucine din Georgia, stabilită la Trebizonda) în 1856 a acceptat misiunea de la Varna, propusă de Delegatul Apostolic de la Constantinopol, pe celălalt ţărm al Mării Negre, pe coasta bulgaro-română, el înfiinţând-o şi pe cea de la Burgas (1857) şi, trei ani mai târziu, pe cea de la Constanţa (1860), misiuni care, după războiul turco-bulgar au fost desprinse (de sub autoritatea prefectului menţionat mai sus, nn) şi încredinţate Părinţilor Pasionişti, aceea care era în România, în timp ce Burgasul a fost agregat capucinilor din Filippopoli, în Bulgaria”.

După cum reiese din context capucinii au ajuns la Constanţa pe timpul când Dobrogea făcea parte încă din Imperiul Otoman şi au rămas acolo până după războiul de independenţă (1877), când s-au retras pe teritoriul Bulgariei, misiunea lor fiind încredinţată Ordinului Pasionist. La Constanţa, conform istoricului parohiei Sf. Anton de Padova din acest oraş, reiese că: „…în urma amenajării portului Constanţa şi a construirii căii ferate între Bucureşti şi Cernavodă, apoi până la Constanţa, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au stabilit în Constanţa mulţi specialişti, muncitori, negustori şi navigatori de religie catolică. Pentru ei, în anul 1861, s-a înfiinţat parohia romano-catolică Constanţa, păstorită la început de călugării capucini. S-a construit o casă în care se aflau o capelă pentru celebrări şi locuinţa preotului”. 

Prezenţa la Oradea şi în judeţul Bihor 

În decretul de înfiinţare a Custodiei Fericitului Ieremia este prezentat şi un scurt istoric, unde citim următoarele: „Fraţii Minori Capucini au ajuns pentru prima oară în România în 1642, provenind din Italia. În 1656, Misiunea Fraţilor Minori Capucini, din cauza războiului dintre turci şi Republica Veneţia, este încredinţată Capucinilor francezi. În 1673, după multe dificultăţi, Fraţii construiesc o Casă de primire (Ospiciu) în Nauplia, din care sunt alungaţi anul următor; au reuşit să aibă o nouă casă, dar zece ani mai târziu, în 1685, Fraţii sunt din nou constrânşi să plece. În continuare prezenţa capucinilor în România a supravieţuit într-un singur Convent, încredinţat circumscripţiei de Ungaria, situat la Oradea, fiind deja construit în 1727 şi reconstruit ca urmare a unui incendiu din 1836, cu Biserica dedicată în cinstea Vizitei Fericitei Fecioare Maria”.    

În afară de ultima parte, ce priveşte prezenţa la Oradea, celelalte date nu corespund adevărului istoric. Probabil cel ce a alcătuit acest scurt istoric, nefiind familiarizat cu istoria bisericii din România, a făcut o confuzie de date şi de zone geografice. După căderea Constantinopolului sub turci (1453), renascentiştii şi umaniştii din Apus denumeau zona din jurul Mediteranei ce aparţinuse fostului imperiu bizantin cu numele de „Romania”, adică ce aparţinuse romanităţii răsăritene. Ulterior această denumire a fost preluată de alţi autori, fără a ţine cont de contextul original. În plus, provinciile ce alcătuiesc astăzi teritoriul naţional erau cunoscute sub denumirile„Valahia Major, Valahia Minor, Transilvania”. De altfel o simplă căutare pe Google a Naupliei menţionată în istoricul Custodiei ne confirmă acest lucru. Iată ce găsim, de exemplu pe Wikipedia:

„Nauplia (in greco: Ναύπλιο, Nafplio; in italiano anche Napoli di Romània) è un comune della Grecia situato nella periferia del Peloponneso (unità periferica dell’Argolide) con 31.607 abitanti secondo i dati del censimento 2001. A seguito della riforma amministrativa detta piano Kallikratis in vigore dal gennaio 2011[2] che ha abolito le prefetture e accorpato numerosi comuni, la superficie del comune è ora di 390 km² e la popolazione è passata da 13.822[3] a 31.607 abitanti. Dal 1829 al 1834 è stata la prima capitale della Grecia indipendente.

Fondata, secondo la leggenda, dal personaggio mitologico Nauplio, la città fu un feudo franco dal 1210 al 1377, epoca alla quale risalgono la chiesa dei Franchi (Frangoklissiá) e il Castel dei Franchi sulla collina di Acronauplia. In due secoli di dominio franco Nauplia passò di mano in mano a varie famiglie: nel 1202 fu infeudata ad Ottone de la Roche, signore di Atene; nel 1308 alla casa di Brienne; nel 1356 infine agli Enghien. Il 12 dicembre 1388 Maria d’Enghien, figlia di Guglielmo e vedova di Pietro Cornaro (da non confondere con l’omonima cugina), vendette Nauplia (assieme ad Argo) alla Repubblica di Venezia, che le diede quella caratteristica impronta che ancor oggi caratterizza il centro storico. Durante il primo periodo veneziano il governatore Vettore Pasqualigo fece edificare sull’isola di Bourzi, di fronte alla città, il castel da Mar, un fortino destinato alla difesa dell’ingresso del porto.

Nauplia fu poi strappata ai veneziani dagli Ottomani nel 1540 dopo un assedio durato tre anni, ma la città rimase nelle mire della Serenissima finché Francesco Morosini – nel frattempo eletto doge – non la riconquistò nel 1686, nel corso della guerra di Morea. Nauplia, ribattezzata “Napoli di Romania”, fu eretta a capitale della Morea e della provincia di Romania (comprendente Argo, Tripoli e Corinto); contemporaneamente, Morosini diede grande impulso alla ripopolazione della città e al rafforzamento delle fortificazioni. Nauplia fu tuttavia fatale al Morosini, che vi morì il 6 gennaio 1694 quando si trovava a bordo della sua galea in veste di comandante della flotta.

Gli anni successivi videro grandi opere di ricostruzione e consolidamento del potere ad opera dei veneziani, che costruirono la chiesa di San Spiridione (1702) e numerose opere militari, tra cui il possente bastione Grimani (1702-06), la Porta di Terra (1708), la poderosa fortezza di Palamídi (1711-14) e la caserma (1713, oggi sede del Museo Archeologico). Tutte queste opere non servirono tuttavia a scongiurare la riconquista della città da parte dei turchi: nel 1715 i turchi del sultano Ahmed III entrarono in Nauplia, massacrando la popolazione civile e la guarnigione veneziana. La sovranità ottomana, poi sancita dalla pace di Passarowitz (1718), sarebbe durata fino al 1829, quando in occasione dell’indipendenza della Grecia (essendo Atene rimasta agli ottomani) Nauplia ebbe l’onore di diventare la prima capitale del neonato stato ellenico.    

Nel 1831 Nauplia fu invece il teatro dell’assassinio di Giovanni Antonio Capodistria, primo presidente greco”.   

O simplă comparare a datelor vorbeşte de la sine. Quod erat demonstrandum…

În ceea ce priveşte mănăstirea din Oradea şi celelalte prezenţe din Bihor, propun o altă cronologie în cele ce urmează.

În răspunsul primit de la pr. Mihai Mârţ, actualul paroh al Parohiei Romano-Catolice „Sf. Maria” din Oradea, citim, printre altele:

„…În 1727, episcopul Csàky Imre i-a chemat pe călugării capucini în dieceza de Oradea, dându-le sălaş în palatul episcopal. În 1734, episcopul Luzànsky Istvan a aprobat ca aceşti călugări capucini să construiască o biserică şi o mănăstire, pentru a putea să-şi trăiască viaţa de comunitate şi pentru a-şi desfăşura activitatea specifică în condiţii mai bune. Această biserică a fost sfinţită şi închinată cultului divin în anul 1742. (…) Ultimul călugăr capucin a murit la 21. 02. 1974 şi a fost înmormântat în parcela Capucinilor din cimitirul Rulikovszky din Oradea. (…) Mănăstirea capucinilor a fost,după 1948, repartizată la familii de muncitori, transformând interiorul mănăstirii în modeste apartamente de locuit. (…) După 1989 s-a început mutarea familiilor de muncitori ce locuiau în mănăstirea capucinilor, (…) s-au început lucrările de renovare a bisericii şi mănăstirii la interior şi exterior, totodată înfiinţându-se şi Parohia personală (ce nu are un teritoriu delimitat) Romano-Catolică Sf. Maria”. 

Datele de mai sus sunt confirmate şi întregite de un alt studiu, în posesia căruia  am ajuns prin bunăvoinţa d-rei prof. Monica Grosu şi a pr. Leon Budău, O.F.M. Cap. Este vorba despre studiul lui Emodi Andras, arhivarul Dicezei Romano-Catolice de Oradea, intitulat „Kapucinusok és konyvatàruk Nagyvàradon o 18. szàzdban (1727-1785)”,  Nagyvaràd – Budapest, 2006; 230 de pagini cu ample rezumate în limbile română şi germană. Rezumatul în limba română, intitulat „Ordinul capucinilor în Oradea şi biblioteca lor în secolul al 18-lea (1727-1785)” tratează despre prezenţa acestui ordin călugăresc pe teritoriul Austriei, al Ungariei, apoi despre începuturile prezenţei sale la Oradea. În privinţa subiectului ce ne interesează, autorul afirmă că, în cursul cercetărilor sale privind istoria bibliotecii capucinilor, atenţia sa i-a fost reţinută de anumite documente care puteau face lumină în privinţa prezenţei capucine la Oradea şi în ţinutul Bihorului, întrucât istoria oraşului şi cea a bisericii locale sunt foarte succinte în această privinţă.  

Astfel se confirmă că această prezenţă a început pe timpul episcopului Csaky Imre, însă anticipează anul, menţionând data de 19 noiembrie 1725, când canonicul Laszlo Pal donează un teren intravilan în Oraşul nou, pe malul stâng al Crişului, pentru construcţia unei mănăstiri, donaţie consemnată şi în „Historia Domus” (Cronica mănăstirii) din Oradea. În anul 1727, la data de 31 august, episcopul sus amintit legiferează această prezenţă, iar pe 28 octombrie acelaşi an sosesc la Oradea primii fraţi, 2 preoţi şi un frate laic. De asemenea, este confirmată data sfinţirii (6 mai 1742), însă de către un alt episcop, Csaky Miclos. Marea majoritate a călugărilor proveneau din mănăstirile austriece sau cehe, mai spre sfârşitul perioadei analizate de autor în studiul său înregistrându-se o prezenţă mai mare a călugărilor proveniţi din mănăstirile din Ungaria.

Unul dintre motivele principale ale prezenţei capucinilor la Oradea a fost necesitatea pastoraţiei în limba germană a garnizoanei militare stabilită aici, ca şi a tot mai numeroşilor locuitori germani sosiţi recent pe malurile Crişului şi în alte zone ale Bihorului.

În afară de Oradea, capucinii au mai activat la Săcuieni (1729-1772), Diosig (1729-1772), Băiţa (1741-1793) şi Vascău (temporar, în absenţa parohului local. În afară de Săcuieni, unde a fost permisă construirea unei mănăstiri de sine stătătoare, toate celelalte prezenţe erau simple capelanii ce ţineau de mănăstirea din

Fr. Petre-Marian Ianoş  

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.