Sfântul Francisc de Assisi

Sf. Francisc de AssisiÎn anul 1205, dorind să devină cavaler, Francisc pleacă la luptă în Puglia, dar la Spoleto un vis îi dă peste cap toate planurile. Se întoarce la Assisi şi începe  o perioadă de căutare a sensului şi a valorii vieţii.

Câteva episoade din viaţa sa sunt fundamentale pentru drumul convertirii: sărutarea leprosului şi întâlnirea cu crucifixul de la „San Damiano”, de la care aude invitaţia: „Francisc, mergi şi repară Biserica mea, care, după cum vezi, se dărâmă!”.

Dorind din tot sufletul să împlinească voinţa Domnului, Francisc repară material câteva biserici, descoperind, abia mai târziu, că misiunea sa era aceea de a repara Biserica spirituală. Acum, ştiind clar care este vocaţia sa, Francisc se despoaie de toate averile sale pentru a trăi Evanghelia, în sărăcie totală. Acest stil de viaţă îşi va face loc imediat şi printre tinerii din Assisi, astfel încât se va forma un prim grup de discipoli: Bernard, Petru, Egidiu, Masseo, care se vor stabili la Rivotorto.

Francisc, fiind un om al păcii, prin exemplul său va aduce o reînnoire sănătoasă în societatea timpului său şi în Biserică. Pentru el creaţia este asemenea unei case pe care Dumnezeu a dăruit-o tuturor oamenilor; de aceea, în creaţie el contemplă înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Astfel, numeşte orice creatură „frate” şi „soră”, deoarece le percepe ca pe un dar şi mijloc pentru a ajunge la Dumnezeu. Pentru această atitudine a sa, în anul 1979, fericitul papă Ioan Paul al II-lea l-a numit patronul ecologiei.

Francisc este şi un om al rugăciunii, un om devenit rugăciune. Prin intermediul rugăciunii Francisc dobândeşte puterea necesară pentru predicarea Evangheliei; dorinţa sa de nestăvilit de a predica Evanghelia l-a condus până în Egipt, pentru a-i predica sultanului. De asemenea, le recomanda fraţilor săi să se roage „deoarece – spunea el – nimeni nu face progrese în slujirea lui Dumnezeu fără rugăciune”. Din acest motiv îi făcea mare plăcere să se retragă, pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte, în locuri izolate, cum ar fi: Greccio, La Verna, Narni, Monte Casale, Fonte Colomba.

Fiind îndrăgostit de Cristos, Francisc alege să trăiască asemenea lui. Pentru el sărăcia însemna dezlipirea de lucrurile lumeşti pentru a-şi putea fixa privirea către cele cereşti. Alegând castitatea, Francisc a renunţat la o familie a sa din iubire pentru Cristos; mai apoi a găsit o familie mult mai mare, aceea a fraţilor şi a persoanelor care merg la el. Astfel, prin castitate, Francisc renunţă la o iubire particulară pentru o iubire universală. Ascultarea, pentru Francisc, înseamnă a-l recunoaşte pe Dumnezeu ca unic Domn, care îşi manifestă voinţa şi prin intermediul oamenilor. El îi numeşte pe superiori Miniştri, adică slujitori, aceia care îi ajută pe fraţi să descopere voinţa lui Dumnezeu.

Francisc construieşte viaţa sa şi a fraţilor săi pe observarea strictă a sărăciei evanghelice, trăind într-o fraternitate în care toţi sunt egali şi fraţi, în slujirea celor nevoiaşi. Pentru a obţine aceasta scrie o regulă care a fost aprobată de papa Honoriu al III-lea în anul 1223.

Unul din semnele cele mai evidente ale vieţii lui Francisc este bucuria. El are întotdeauna în faţă cuvintele Domnului: „Cine crede în mine va avea viaţa veşnică”. Această garanţie a vieţii veşnice este, pentru Francisc, un izvor de o mare seninătate spirituală chiar şi în încercările şi suferinţele cele mai grele ale vieţii. Tocmai datorită acestui mod de a trăi Evanghelia cu bucurie i se alătură şi alţi fraţi, chiar şi în zilele noastre, fascinaţi fiind de persoana sa.

O caracteristică tipică a spiritualităţii lui Francisc este devoţiunea sa faţă de umanitatea lui Cristos şi faţă de Euharistie. În Dumnezeul care devine om Francisc vede culmea umilinţei din iubire faţă de oameni.

În dimineaţa zilei de 14 septembrie 1224 cerul se deschide şi, Cristos răstignit, însoţit de un Serafim, coboară pe muntele Verna şi imprimă în trupul lui Francisc stigmatele, pe care le va purta până la întâlnirea cu sora moarte. Astfel, Francisc devine primul creştin care primeşte darul sfintelor stigmate; acestea, împreună cu angajarea sa de a trăi o viaţă evanghelică, au făcut ca să fie numit şi cunoscut drept „Alter Christus”.