Sfânta Clara de Assisi

Clara s-a născut la Assisi în ziua de 16 iulie 1194. Familia Offreducio, din care făcea parte, se număra printre nobilii care deţineau puterea în oraşul Assisi.
Însă, în anul 1203, aceştia au fost nevoiţi să ia calea exilului, datorită ridicării la putere a clasei sociale numite „minores”.
După câţiva ani balanţa s-a înclinat iarăşi în favoarea clasei „maiores”, astfel încât Clara şi familia ei a revenit în Assisi.
În anul 1211 Clara a fugit din casa părintească la bisericuţa din Porziuncola, unde o aşteptau Francisc şi însoţitorii săi.
În faţa altarului sfintei Fecioare şi-a tăiat părul şi a îmbrăcat o haină sărăcăcioasă.

Această ieşire din oraş în câmpul deschis, de la siguranţa stării nobiliare la condiţia precară a celor săraci, a însemnat începutul unei noi vieţi, în care Dumnezeu era singura siguranţă.

La început, Francisc a dus-o pe Clara într-o mănăstire benedictină, pentru a o proteja de reacţia deloc plăcută a rudelor Clarei, care doreau să o ducă acasă. Într-un sfârşit, Clara se retrage la mănăstirea „San Damiano” alături de sora ei, Agneza, şi de alte însoţitoare care o urmaseră. Aici a trăit timp de 42 de ani, până la moarte.

Clara trăieşte cufundată în Evanghelie, făcând din Cuvântul Domnului propria ei locuinţă.  Din interiorul chiostrului în care trăieşte, Clara se simte sora oricărei creaturi şi îi prezintă pe toţi lui Dumnezeu, dătătorul oricărui bine.          

Viaţa sfintei Clara la „San Damiano” este o neîncetată aducere de mulţumire faţă de Dumnezeu, Tatăl a toată îndurarea. În fiecare zi, în faţa crucifixului, se ruga pentru membrele Bisericii care se clătina. Trăia viaţa de zi cu zi în lumina sfintei Evanghelii, colaborând cu Dumnezeu la răspândirea iubirii şi a iertării.

Clara a experimentat bucuria profundă a legăturii cu Dumnezeu. Sfintei Agneza din Boemia îi scria: „Iubirea faţă de el ne face fericite!”. De când era mică fusese cucerită de înjosirea Fiului lui Dumnezeu în sărăcia fragilă a naturii noastre umane, motiv pentru care nu oboseşte să privească crucifixul, cu o mirare plină de recunoştinţă: „Îi aduc mulţumire dătătorului de har, de la care izvorăşte orice bine şi orice dar desăvârşit”.    

Regula pe care a scris-o ea începe cu aceste cuvinte: „Forma de viaţă a Ordinului Surorilor Sărace, instituit de fericitul Francisc, este aceasta: observarea sfintei Evanghelii a Domnului nostru Isus Cristos”.

Avea o privire limpede, care era mereu îndreptată către Dumnezeu şi către realităţile înconjurătoare.          

Încă de la început s-a dovedit o femeie puternică şi hotărâtă, capabilă să se împotrivească întregii sale familii pentru a-şi îndeplini visul de viaţă evanghelică. Mai târziu va lupta chiar şi cu papa pentru a apăra sărăcia şi legătura sa cu fraţii minori, fără să fie lipsită vreo clipă de respectul şi iubirea profundă faţă de Biserică, a cărei fiică se simţea în mod profund.        

Papa Grigore al IX-lea le interzisese fraţilor să intre în mănăstiri şi să predice fără permisiunea sa. În aceste condiţii, Clara i-a alungat pe fraţii care aduceau de pomană, afirmând că nu doreşte să primească pâinea materială dacă nu o poate primi şi pe cea spirituală. Astfel, prin ceea ce noi numim „greva foamei”, ea a obţinut revocarea acestei reguli.

Rugăciunea îi producea Clarei o bucurie profundă, care iradia în jurul ei. În ciuda faptului că era copleşită de osteneală, scrisorile ei dau mărturie despre o bucurie profundă şi fără sfârşit: „Sunt copleşită de bucurie şi respir de tresăltare în Domnul…”.           

Privirea Clarei este, în mod constant, fixată asupra crucifixului. Nu oboseşte deloc să contemple iubirea, umilinţa şi sărăcia Fiului lui Dumnezeu. Privindu-l pe Cristos creşte în ea dorinţa de a trăi asemenea lui, în iubire, în umilinţă şi în sărăcie. De aceea, se pune în mod constant în slujba surorilor şi a tuturor celor care vin la ea pentru a căuta ajutor şi consolare.      

Testamentul pe care Clara l-a lăsat surorilor sale „prezente şi viitoare” conţine un îndemn care ne lasă să intuim cum a fost trăită viaţa fraternă la „San Damiano”: „Iubindu-vă unele pe altele în iubirea lui Cristos, demonstraţi în exterior, prin fapte, iubirea pe care o aveţi în străfundul vostru, astfel încât, provocate de acest exemplu, surorile să crească în iubire faţă de Dumnezeu şi în caritate reciprocă”.    

Astfel a trăit sfânta Clara şi astfel încearcă şi fiicele sale să trăiască şi astăzi.