Scrisoarea Ministrului general O.F.M. Cap., Mauro Jöhri, către toţi fraţii, despre beatificarea a 34 de fraţi capucini

TOMA DIN OLERA, MĂRTURISITOR
ANDREI DIN PALAZUELO ŞI CEI 32 DE ÎNSOŢITORI MARTIRI   

Dragi fraţi,  

Mă bucur să împărtăşesc cu voi o ştire minunată: foarte curând, treizeci şi patru noi Fericiţi vor fi adăugaţi în lista lungă a Sfinţilor şi Fericiţilor Ordinului Fraţilor Minori Capucini.

Pe 21 septembrie 2013, la Bergamo, va fi declarat fericit fratele Toma Acerbis din Olera (1563-1631), iar pe 13 octombrie 2013, la Tarragona, într-o mare celebrare, fie pentru numărul fericiţilor – peste patru sute – fie pentru vastitatea sa – fiind implicate peste treizeci de dieceze spaniole şi douăzeci şi cinci de Ordine şi Congregaţii religioase – vor fi declaraţi fericiţi şi treizeci şi trei de fraţi capucini, ucişi in odium fidei în anii 1936-1937, victime ale Războiului Civil din Spania.

Beatificarea fratelui Toma din Olera, la patru sute de ani de la naşterea sa ne-ar putea surprinde! Însă faima sa de sfinţenie mereu constantă în timp a menţinut atenţia asupra Cauzei sale de Beatificare. În sfârşit, s-a realizat recunoaşterea valorii şi autenticităţii mărturiei unui miracol obţinut prin mijlocirea fr. Toma la începutul secolului trecut, fiind atestat în documente. Odată cu recunoaşterea autenticităţii miracolului – chiar dacă a fost săvârşit la 382 de ani după moartea sa – fr. Toma este ridicat acum la cinstea altarelor, oferindu-ne un model de frate capucin, atât de frumos şi cu adevărat surprinzător: simplu cerşetor şi maestru de spiritualitate, fie pentru persoanele cu condiţii umile, fie pentru cele de rang înalt, în societatea din timpul său. Recunoaşterea autenticităţii miracolului a fost „ultima pietricică“ ce lipsea din „mozaicul“ beatificării. Este un dar ce trebuie primit cu recunoştinţă şi o bună oportunitate de a-l cunoaşte mai bine pe acest frate.

Beatificarea fratelui Andrei din Palazuelo şi a celor treizeci şi doi de însoţitori martiri ne aduce în minte evenimentele dramatice şi nefericite ale Războiului Civil din Spania, dintre anii 1936-1937. Este vorba despre istoria recentă, amintire a ferocităţii şi a urii fratricide care, în numele ideologiei totalitariste, au secerat atâtea victime nevinovate şi continuă să proiecteze umbre greoaie şi ameninţătoare. Cum este posibil – continuăm să ne întrebăm – ca fiinţele umane să ajungă la o asemenea brutalitate împotriva semenului său? Cum este posibil ca această istorie, în special ura dintre creştini, să persiste până în zilele noastre?

Se vor împlini în aceasta cuvintele lui Isus: „Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că întâi m-a urât pe mine. Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi.“ (In 15,18.20)? 

Fraţii noştri au fost ucişi din cauză că erau religioşi şi reprezentau o realitate, cea a credinţei creştine, pe care unii voiau s-o elimine de pe faţa pământului. Amintirea lor este o evocare şi o încurajare de a rămâne neclintiţi în viaţa noastră de credinţă, care cere să fie mărturisită chiar şi acolo unde este ameninţată şi contestată. Fie ca mijlocirea acestor Fericiţi fraţi ai noştri, pe care acum intenţionăm să-i cunoaştem într-un mod mai profund, să ne susţină.

TOMA ACERBIS DE OLERA
Din Timpul naşterii sale, petrecută la Olera, un mic sat de lângă Val Seriana, spre sfârşitul lui 1563, şi a copilăriei sale nu cunoaştem multe lucruri. Fiu de ţărani şi păstori, până la şaisprezece ani a fost el însuşi ţăran şi păstor, ajutându-şi părinţii în munca lor. Fiind analfabet, deoarece sătucul era lipsit de şcoală, pe 12 septembrie 1580, dorind să devină capucin, a fost primit în conventul „Sfânta Cruce“ din Cittadella, în Verona şi a fost încardinat în Provincia de Veneţia ca frate laic. Aici a cerut şi a obţinut permisiunea, ca frate laic, să înveţe să citească şi să scrie. În timpul celor trei ani de formare au ieşit la lumină calităţile sale remarcabile şi mai ales virtuţile sale, dedicându-se cu multă râvnă şcolii şi corului.

Pe 5 iulie 1584 a făcut profesiunea religioasă şi i-a fost încredinţat serviciul esenţial şi delicat al cerşitului, la Verona. S-a îngrijit de acest oficiu până în 1605 când a fost transferat la Vicenza cu aceeaşi responsabilitate. Aici a rămas până în 1612 pentru a se muta la Rovereto din 1613 până în 1617. A fost la Padova în 1618 ca portar al conventului şi în 1619, la puţine luni de la sosirea sa în conventul din Conegliano, a fost trimis să facă parte din noua Provincie a Tyrolului de Nord, la cererea arhiducelui Leopold al V-lea de Habsburg. În acelaşi an a ajuns în Innsbruck, fiind însărcinat încă odată cu cerşitul. În acelaşi timp, Austria era „capul de pod“, atât pentru reforma catolică, dar mai ales pentru „cucerirea catolică“ a ţinuturilor germane.

Ascultarea şi umilinţa l-au făcut „fratele cerşetor“ pentru aproape cinci ani; iubirea pentru suflete l-a făcut „un apostol neobosit“ în vestirea Evangheliei. Cu toţi oamenii, credincioşi sau nu, vorbea despre iubirea lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos. Tuturor, mari sau umili, le-a cerut să se angajeze în trăirea iubirii. Un adevărat apostol, încât mulţi „se minunau şi părea imposibil, omeneşte vorbind, ca un simplu frate laic să vorbească într-un mod atât de elevat despre Dumnezeu, aşa cum vorbea el“. Angajarea sa era un foc de iubire. „Oriunde vorbea despre lucrurile lui Dumnezeu cu un asemenea spirit şi cucernicie, încât îi uimea şi îi minuna pe toţi“ [1].

În acelaşi timp, îndemna şi invita la împăcare şi la iertare; îi vizita şi îi îngrijea pe bolnavi; îi asculta şi îi încuraja pe cei săraci; pătrundea conştiinţele, denunţa răul şi uşura convertirile. Pentru a obţine de la Dumnezeu ceea ce cerea pentru cei pe care îi întâlnea, veghea noaptea în rugăciune, se biciuia impunându-şi posturi şi austeritate pentru mântuirea celorlalţi.

A fost, totodată, promotor al vocaţiilor la viaţa consacrată. În Vicenza a sponsorizat ridicarea mănăstirii capucinelor, construită la Porta Nuova între 1612-1613. La Rovereto a cerut guvernanţilor oraşului să ridice mănăstirea clariselor, construită apoi în 1642. Aici o întâlneşte şi o consiliază pe Bernardina Floriani, viitoarea mistică şi venerabilă Ioana Maria a Crucii, pe-atunci în vârstă de treizeci de ani [2]. În Tyrol a fost director spiritual al săracilor din Valea Inn, catehet, promotor şi apărător al decretelor tridentine pentru o reformă catolică autentică. Din 1617 a fost prietenul şi maestrul spiritual al savantului Ippolito Guarinoni de Hall, medic de curte la Innsbruck. Sunt numeroase scrisorile către arhiducesele de Habsburg, Maria Cristina şi Eleonora, surorile lui Leopold al V-lea, precum şi întâlnirile personale cu ele. Fr. Toma a fost ghid spiritual al lui Leopold şi al soţiei sale Claudia de Medici, având frecvente întâlniri la palat şi numeroase scrisori.

Pe toţi îi învăţa acea „înţelepciune a iubirii“ care „se învaţă din rănile preţioase ale lui Cristos“; îi îndemna să se refugieze în „bucuria suferinţei“. A fost şi consilier al arhiepiscopului Paris von Londron, prinţ de Salzburg şi ghid spiritual al împăratului Ferdinand al II-lea, fiind de partea sa în timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648). În şederea sa la Viena (1620-1621), fr. Toma a favorizat convertirea la credinţa catolică a Evei Maria Rettinger, văduva lui George Fleicher, conte de Lerchenberg, care apoi s-a consacrat lui Dumnezeu întrând în mănăstirea benedictină din Nonnberg-Salzburg, devenind stareţă. Fiind încă la Viena, în 1620 a scris „Concepte morale împotriva ereticilor“, publicate după moartea sa în Focul Iubirii. Iată sursa care ne este revelată din scrierea sa: „Nu am citit niciodată o silabă dintr-o carte; însă mă străduiesc să citesc pătimirea lui Cristos“.        

Iubind-o pe Sfânta Fecioară, recunoaşte în scrierile sale, printre altele, Neprihănita Zămislire şi Înălţarea ei la cer. A fost de trei ori în pelerinaj la Sfânta Casă din Loreto (1623, 1625, 1629), amintind că „ajungând în acea Sfântă Casă, credeam că sunt în paradis“. I-a indicat prietenului său, Ippolito Guarinoni, o localitate de lângă Hall, pe fluviul Inn, pe puntea Volders, unde să se construiască o biserică dedicată Neprihănitei Zămisliri. În 1620 s-a turnat fundaţia şi, fiind depăşite multe critici şi dificultăţi, biserica a fost finalizată în 1654. A fost prima biserică, pe pământ de limbă germană, dedicată Neprihănitei şi Sfântului Carol Borromeu; astăzi este considerată de Austria monument naţional.   

Mulţi dintre cei care au fost prezenţi la moartea sa, venită pe 3 mai 1631, o consideră o „moarte din iubire“. A fost înmormântat duminică, 5 mai, în cripta capelei închinate Sfintei Fecioare din biserica fraţilor capucini din Innsbruck.

ANDREI DE PALAZUELO ŞI CEI 32 DE ÎNSOŢITORI MARTIRI,
1936-1937
Fr. Andrei este primul dintre cei treizeci şi trei de fraţi capucini ucişi in odium fidei de militanţii Frontului Popular în anii cei mai sângeroşi ai Războiului Civil Spaniol în urma eşuatului Alzamiento din 18 iulie 1936. Împreună cu alţi patru sute de preoţi, seminarişti, religioşi şi religioase, aceşti fraţi ai noştri din Provincia de Spania şi din Provincia de Catalonia vor fi beatificaţi pe 13 octombrie la Tarragona (Spania).

Lista lungă a martirilor capucini, deschisă de fr. Andrei de Palazuelo, ucis pe 31 iulie 1936, a fost formată prin unificarea a şase procese diecezane. Iată lista cu indicaţiile privind dieceza în care s-a desfăşurat Procesul şi ziua în care martirii au fost ucişi.

Madrid:
Fr. Andrei de Palazuelo † 31 iulie 1936
Fr. Ferdinand de Santiago † 2 august 1936
Fr. José Maria de Manila † 17 august 1936
Fr. Ramiro de Sobradillo † 27 noiembrie 1936
Fr. Aurel de Ocejo † 17 august 1936
Fr. Saturnin de Bilbao † 26 august 1936
Fr. Alexandru de Sobradillo † 16 august 1936
Fr. Grigore de la Mata † 27 august 1936
Fr. Carol de Acubilla † 15 ianuarie 1937
Fr. Gabriel de Aróstegui † 23 august 1936
Fr. Primitiv de Villamizar † 20 mai 1937
Fr. Norbert Cembronos de Villalquite † 23 septembrie 1936

Oviedo:
Fr. Bernard de Visantoña † 14 august 1936
Fr. Arcángel de Valdavida † 14 august 1936
Fr. Ildefons de Armellada † 14 august 1936
Fr. Domitilio de Ayoó † 14 august 1936
Fr. Alejo de Terradillos † 14 august 1936
Fr. Eusebiu de Saludes † 14 august 1936
Fr. Eustache de Villaluite † 14 august 1936

Malaga:
Fr. Angel de Cañete La Real † 6 august 1936
Fr. Alois de Valencia † 3 august 1936
Fr. Gil Del Puerto de Santa María † 6 uagust 1936
Fr. Ignaţiu de Galdácano † 6 august 1936
Fr. José de Chachina † 6 august 1936
Fr. Crispin de Cuevas Alta † 6 august 1936
Fr. Pacific de Ronda † 7 august 1936

Oriuhel:
Fr. Eloy de Orihuela † 7 noiembrie 1936
Fr. J. Crisostom de Gata de Gorgos † 25 decembrie 1936
Fr. Honoriu de Orihuela † 2 decembrie 1936

Santander:
Fr. Ambroziu de Santibáñez † 27 decembrie 1936
Fr. Miguel de Grajal † 29/30 decembrie 1936
Fr. Diego de Guadilla † 29/30 decembrie 1936

În această listă trebuie adăugat numele fr. Carmel De Colomés (dieceza de Girona, Provincia capucină de Catalonia), martirizat pe 25 august 1936. Fratele este înregistrat în Procesul diecezan din Tarragona, care cuprinde 147 de martiri conduşi de mons. Emanuel Borras Ferré, episcop auxiliar de Tarragona şi de fr. Agapito Modesti, religios al Fraţilor Şcolilor Creştine.

Este imposibil să oferim fie şi numai câteva informaţii despre viaţa tuturor, despre activitatea şi vârsta lor. Putem însă să spunem cu certitudine absolută că toţi, de la cel mai bătrân la cel mai tânăr, au rămas neclintiţi în credinţă şi au înfruntat cu răbdare şi umilinţă martiriul, nu resemnaţi, ci îndrăzneţi şi cutezători prin harul pe care îl oferă puterea martiriului celor mici şi umili. Citind miile de pagini ale Procesului diecezan, întâlnim în fiecare mărturie frumuseţea şi prospeţimea credinţei fraţilor noştri martiri. Totodată, se observă, chiar şi în relatările unora dintre persecutorii lor, forţa cu care martirii au înfruntat moartea în numele lui Cristos. În contrast, este evident un plan premeditat de a distruge Biserica, de a dărâma bisericile şi de a ucide preoţii, religioşii sau pe oricare ar fi fost indicat drept catolic. Un plan despre care toţi martirii ştiau că este destinat falimentului, cunoscând cu certitudine că ofranda lor nu va fi zadarnică şi că suferinţele timpului prezent nu erau fără sens, ci introduse în marele Mister al lui Dumnezeu care mântuieşte. 

Concluzie
Încă odată Ordinul nostru trăieşte un moment de har, dăruind Bisericii fraţi care l-au urmat pe Cristos în mod autentic. S-au făcut credibili prin viaţa şi moartea lor. Vedem cum Cristos i-a unit în misterul vieţii şi morţii sale, a slujirii şi a dăruirii de sine până la sfârşit, fără a păstra ceva pentru sine. Vedem aici împlinite cuvintele Seraficului nostru Părinte Francisc: „Aşadar, din voi înşivă să nu păstraţi nimic pentru voi, ca să vă primească de-a întregul Acela care vi se oferă cu totul vouă“ (Scrisoarea către întregul Ordin).

Orice timp şi orice moment istoric are dificultăţile şi eforturile sale. Fr. Toma de Olera a trăit într-o perioadă complexă, plină de contradicţii, de ciocniri violente, dar şi într-un timp fascinant care lasă să transpară punând în lumină pasiunea omului şi dorinţa sa de a se afirma, sau de a-l lăsa pe Dumnezeu să se afirme şi să se arate în mod vizibil şi tangibil. Ordinul i-a încredinţat fratelui Toma cerşitul, „căutarea“ pentru subzistenţa fraţilor şi a săracilor conventului; harul l-a transformat într-un căutat consilier al nobililor şi al slujitorilor, în maestrul spiritual învăţat care ştia să rostească acel cuvânt care îndrepta spre Cristos cel ascuns, aşa cum bine ştiau să facă adevăraţii mistici şi adevăraţii contemplativi ai Misterului.

De asemenea, fraţii ucişi în Spania în anii 1936-1937 nu au făcut altceva decât să accepte Harul, mărturisind că Istoria Mântuirii se împlineşte chiar şi atunci când circumstanţele par să fie mai puţin favorabile. Au fost capabili să dea cont de vocaţie şi de chemare şi să-l asculte pe Cristos, să-l urmeze şi să-l slujească.

Se poate ca în sărbătorirea acestor noi fericiţi să remarcăm un anumit simţ de înstrăinare: îi simţim departe, aparţinând unui alt timp, fiind de neatins în mărturia lor eroică. Totuşi, dincolo de orice sentiment de înstrăinare, cred că e important să subliniem apartenenţa la aceeaşi familie religioasă şi să lăsăm să trăiască în noi înşine un sentiment sănătos de onoare. Să fim mândri că facem parte din acest Ordin care a fost calea prin care Duhul Domnului a înălţat atâtea drumuri de sfinţenie eroică. Aceşti noi fericiţi ne-au precedat cu mărturia lor de fidelitate faţă de Evanghelie până la vărsarea sângelui. În acest mod ne invită să ne trăim astăzi viaţa de capucini cu un entuziasm reînnoit şi cu sinceritate. Suntem şi vom fi cu adevărat urmaşii lor în măsura în care recunoaştem că venim de la ei şi dacă ne îndreptăm cu încredere spre viitor, puternici în această legătură dintre generaţii.

Fecioara Maria, Mamă şi model de credinţă, să mijlocească pentru noi şi să ne susţină în misiunea noastră şi în slujirea Bisericii şi a lumii, pentru ca deşertul spiritual care pare să se extindă în fiecare zi tot mai mult să ne găsească agricultori curajoşi care ştiu să protejeze sămânţa care trebuie împrăştiată atunci când şi nouă ni se cere să ne mărturisim credinţa în Cristos. 

Fr. Mauro Jöhri,
Ministru General O.F.M. Cap.

Roma, 15 august 2013
Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului 

Note:

[1] Ippolito Guarinoni, Detti e fatti, profezie e segreti del frate cappuccino Tommaso da Bergamo, Brescia 2007.      

[2] Vita, (sub îngrijirea) Cristina Andreoli, Claudio Leonardi, Diego Leoni, Centrul italian de studii asupra Evului Mediu Vechi, Spoleto, 1995.        

Traducere din limba italiană,
Fr. Iulian Ghiurca, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.