Scrisoarea apostolică a papei Francisc cu ocazia Anului Vieţii Consacrate

Tuturor consacraţilor
Scrisoarea apostolică a papei Francisc cu ocazia Anului Vieţii Consacrate

Preaiubite consacrate şi preaiubiţi consacraţi!

Vă scriu vouă ca succesor al lui Petru, căruia Domnul i-a încredinţat misiunea de a-i întări în credinţă pe fraţi (cf. Lc 22,32), şi vă scriu vouă ca frate al vostru, consacrat lui Dumnezeu ca şi voi.    

Să-i mulţumim împreună Tatălui care ne-a chemat să-l urmăm pe Isus în adeziunea deplină la evanghelia sa şi în slujirea Bisericii şi a revărsat în inimile noastre pe Duhul Sfânt care ne dă bucurie şi ne face să dăm mărturie lumii întregi despre iubirea sa şi despre milostivirea sa.  

Făcându-mă ecou al simţirii multora dintre voi şi a Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a constituţiei dogmatice Lumen gentium despre Biserică, ce tratează în capitolul al VI-lea despre călugări, precum şi a decretului Perfectae caritatis despre reînnoirea vieţii călugăreşti, am decis să convoc un An al Vieţii Consacrate. Va începe la 30 noiembrie, duminica I din Advent, şi se va termina cu sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu, la 2 februarie 2016. 

După ce am ascultat Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, am indicat drept obiective pentru acest an aceleaşi pe care sfântul Ioan Paul al II-lea le-a propus Bisericii la începutul celui de-al treilea mileniu, preluând, într-un anumit mod, ceea ce indicase deja în exortaţia postsinodală Vita consecrata: “Voi nu aveţi numai o glorioasă istorie de amintit şi de povestit, ci o mare istorie de construit! Priviţi la viitor, în care Duhul vă proiectează pentru a face cu voi încă lucruri mari” (nr. 110).       

I. Obiective pentru Anul Vieţii Consacrate

1. Primul obiectiv este a privi trecutul cu recunoştinţă. Fiecare institut al nostru vine dintr-o bogată istorie carismatică. La originile sale este prezentă acţiunea lui Dumnezeu care, în Duhul său, cheamă unele persoane la urmarea mai îndeaproape a lui Cristos, la traducerea evangheliei într-o formă specială de viaţă, la citirea semnelor timpurilor cu ochii credinţei, la răspunsul cu creativitate la necesităţile Bisericii. După aceea experienţa începuturilor a crescut şi s-a dezvoltat, implicând alţi membri în noi contexte geografice şi culturale, dând viaţă la noi moduri de a realiza carisma, la noi iniţiative şi exprimări de caritate apostolică. Este ca sămânţa care devine copac extinzând ramurile sale.

În acest an va fi oportun ca fiecare familie carismatică să-şi amintească de începuturile sale şi de dezvoltarea sa istorică, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu care a oferit Bisericii aşa de multe daruri care o fac frumoasă şi înzestrată pentru orice faptă bună (cf. Lumen gentium, 12).         

A povesti propria istorie este indispensabil pentru a ţine vie identitatea, precum şi pentru a întări unitatea familiei şi simţul de apartenenţă al membrilor săi. Nu e vorba de a face arheologie sau de a cultiva nostalgii inutile, cât mai degrabă de a reparcurge drumul generaţiilor trecute pentru a percepe în el scânteia inspiratoare, idealurile, proiectele, valorile care le-au stimulat, începând de la fondatori, de la fondatoare şi de la primele comunităţi. Este şi un mod pentru a conştientiza cum a fost trăită carisma de-a lungul istoriei, ce creativitate a eliberat, ce dificultăţi a trebuit să înfrunte şi cum au fost depăşite. Se vor putea descoperi incoerenţe, rod al slăbiciunilor umane, uneori probabil şi uitarea unor aspecte esenţiale ale carismei. Totul este instructiv şi împreună devine apel la convertire. A povesti propria istorie înseamnă a aduce laudă lui Dumnezeu şi a-i mulţumi pentru toate darurile sale.

Îi mulţumim în mod deosebit pentru aceşti ultimi 50 de ani care au urmat după Conciliul Vatican II, care a reprezentat un “suflu de vânt” al Duhului Sfânt pentru toată Biserica. Graţie lui, viaţa consacrată a realizat un drum rodnic de reînnoire care, cu luminile sale şi umbrele sale, a fost un timp de har, marcat de prezenţa Duhului. 

Să fie acest An al Vieţii Consacrate o ocazie şi pentru a mărturisi cu umilinţă şi în acelaşi timp cu mare încredere în Dumnezeu iubire (cf. 1In 4,8) propria fragilitate şi pentru a o trăi ca experienţă a iubirii milostive a Domnului; o ocazie pentru a striga lumii cu putere şi pentru a mărturisi cu bucurie sfinţenia şi vitalitatea prezente în cea mai mare parte a celor care au fost chemaţi să-l urmeze pe Cristos în viaţa consacrată.           

2. În afară de asta, acest an ne cheamă să trăim prezentul cu pasiune. Amintirea recunoscătoare a trecutului ne determină, în ascultare atentă a ceea ce astăzi Duhul spune Bisericii, să realizăm în manieră tot mai profundă aspectele constitutive ale vieţii noastre consacrate.

De la începuturile primului monahism până la “noile comunităţi” de astăzi, fiecare formă de viaţă consacrată s-a născut din chemarea Duhului de a-l urma pe Cristos aşa cum este învăţat de evanghelie (cf. Perfectae caritatis, 2). Pentru fondatori şi fondatoare regula absolută a fost evanghelia, orice altă regulă voia să fie numai exprimare a evangheliei şi instrument pentru a o trăi în plinătate. Idealul lor era Cristos, a adera la el în întregime, până când pot să spună cu Paul: “Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21); voturile aveau sens numai pentru a realiza această iubire pasionată a lor.  

Întrebarea pe care suntem chemaţi să ne-o adresăm în acest an este dacă şi cum ne lăsăm şi noi interpelaţi de evanghelie; dacă ea este cu adevărat “vademecum”-ul pentru viaţa de fiecare zi şi pentru alegerile pe care suntem chemaţi să le facem. Ea este exigentă şi cere să fie trăită cu radicalitate şi sinceritate. Nu e suficient a o citi (şi totuşi lectura şi studiul rămân de extremă importanţă), nu e suficient a o medita (şi facem asta cu bucurie în fiecare zi). Isus ne cere s-o realizăm, să trăim cuvintele sale.          

Isus, trebuie să ne mai întrebăm, este cu adevărat prima şi unica iubire, aşa cum ne-am prestabilit când am făcut voturile noastre? Numai dacă este aşa, putem şi trebuie să iubim în adevăr şi în milostivire fiecare persoană pe care o întâlnim în drumul nostru, pentru că am învăţat de la el ce este iubirea şi cum să iubim: vom şti să iubim pentru că vom avea însăşi inima sa. 

Fondatorii şi fondatoarele noastre au simţit în ei compasiunea care îl cuprindea pe Isus când vedea mulţimile ca pe nişte oi rătăcite fără păstor. Aşa cum Isus, mişcat de această compasiune, a dăruit cuvântul său, a vindecat bolnavii, a dat pâine de mâncat, a oferit însăşi viaţa sa, tot aşa şi fondatorii s-au pus în slujba omenirii la care Duhul îi trimitea, în modurile cele mai diferite: mijlocirea, predicarea evangheliei, cateheza, instruirea, slujirea săracilor, a bolnavilor… Fantezia carităţii nu a cunoscut limite şi a ştiut să deschidă nenumărate drumuri pentru a duce suflul evangheliei în culturi şi în cele mai diferite ambiente sociale.   

Anul Vieţii Consacrate ne întreabă cu privire la fidelitatea faţă de misiunea care ne-a fost încredinţată. Slujirile noastre, operele noastre, prezenţele noastre, răspund la ceea ce Duhul a cerut fondatorilor noştri, sunt adecvate pentru a urmări finalităţile lor în societatea şi în Biserica de astăzi? Există ceva ce trebuie să schimbăm? Avem aceeaşi pasiune faţă de oamenii noştri, suntem aproape de ei până la împărtăşirea bucuriilor şi durerilor lor, aşa încât să înţelegem cu adevărat necesităţile şi să putem oferi contribuţia noastră pentru a răspunde la ele? “Acea generozitate şi abnegaţie care i-au determinat pe fondatori – cerea deja sfântul Ioan Paul al II-lea – trebuie să vă determine şi pe voi, fiii lor spirituali, să menţineţi vii carismele care, cu aceeaşi forţă a Duhului care le-a trezit, continuă să se îmbogăţească şi să se adapteze, fără a pierde caracterul lor genuin, pentru a se pune în slujba Bisericii şi a duce la plinătate instaurarea împărăţiei sale” (Scrisoarea apostolică Los caminos del Evangelio, către călugării şi călugăriţele din America Latină cu ocazia celui de-al V-lea centenar al evanghelizării noii lumi, 29 iunie 1990, 26).

Comemorând originile, iese la lumină o altă componentă a proiectului de viaţă consacrată. Fondatorii şi fondatoarele erau fascinaţi de unitatea celor doisprezece în jurul lui Isus, de comuniunea care deosebea prima comunitate din Ierusalim. Dând viaţă propriei comunităţi, fiecare dintre ei a voit să reproducă acele modele evanghelice, să fie cu o singură inimă şi un singur suflet, să se bucure de prezenţa Domnului (cf. Perfectae caritatis, 15).         

A trăi prezentul cu pasiune înseamnă a deveni “experţi de comuniune”, “martori şi artizani ai acelui «proiect de comuniune» care se află în vârful istoriei omului după Dumnezeu” (Sfânta Congregaţie pentru Călugări şi Institute Seculare, Călugării şi promovarea umană, 12 august 1980, 24). Într-o societate a ciocnirii, a convieţuirii dificile între culturi diferite, a samavolniciei asupra celor mai slabi, a inegalităţilor, suntem chemaţi să oferim un model concret de comunitate care, prin recunoaşterea demnităţii fiecărei persoane şi a împărtăşirii darului pe care-l poartă fiecare, să permită să se trăiască raporturi fraterne.

Aşadar, fiţi femei şi bărbaţi de comuniune, faceţi-vă prezenţi cu curaj acolo unde există diferenţe şi tensiuni şi fiţi semn credibil al prezenţei Duhului care revarsă în inimi pasiunea pentru ca toţi să fie una (cf. In 17,21). Trăiţi mistica întâlnirii: “Capacitatea de simţire, de ascultare a celorlalte persoane. Capacitatea de a căuta împreună drumul, metoda” (Discurs adresat rectorilor şi studenţilor din colegiile pontificale şi internatele din Roma, 12 mai 2014), lăsându-vă luminaţi de relaţia de iubire care există între cele trei persoane divine (cf. 1In 4,8) ca model al oricărui raport interpersonal.

3. A îmbrăţişa viitorul cu speranţă vrea să fie al treilea obiectiv al acestui an. Cunoaştem dificultăţile pe care le întâmpină viaţa consacrată în diferitele sale forme: diminuarea vocaţiilor şi îmbătrânirea, mai ales în lumea occidentală, problemele economice ca urmare a gravei crize financiare mondiale, provocările internaţionalităţii şi globalizării, capcanele relativismului, marginalizarea şi irelevanţa socială… Tocmai în aceste incertitudini, pe care le împărtăşim cu atâţia contemporani ai noştri, se realizează speranţa noastră, rod al credinţei în Domnul istoriei care continuă să ne repete: “Nu-ţi fie frică… pentru că eu sunt cu tine” (Ier 1,8).

Speranţa despre care vorbim nu se întemeiază pe numere sau pe opere, ci pe acela în care ne-am pus încrederea (cf. 2Tim 1,12) şi pentru care “nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). Aceasta este speranţa care nu dezamăgeşte şi care va permite vieţii consacrate să continue să scrie o mare istorie în viitor, spre care trebuie să ţinem îndreptată privirea, conştienţi că spre el ne împinge Duhul Sfânt pentru a continua să facă mari lucruri cu noi.       

Nu cedaţi ispitei numerelor şi eficienţei, cu atât mai puţin celei de a vă încrede în propriile forţe. Scrutaţi orizonturile vieţii voastre şi ale momentului actual “în priveghere vigilentă”. Cu Benedict al XVI-lea vă repet: “Nu vă uniţi cu profeţii de nenorocire care proclamă sfârşitul sau nonsensul vieţii consacrate în Biserica din zilele noastre; mai degrabă îmbrăcaţi-vă în Isus Cristos şi luaţi armele luminii – aşa cum îndeamnă sfântul Paul (cf. Rom 13,11-14) – rămânând treji şi vigilenţi” (Omilie în sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu, 2 februarie 2013). Să continuăm şi să reluăm mereu drumul nostru cu încrederea în Domnul.      

Mă adresez mai ales vouă, tinerilor. Sunteţi prezentul pentru că deja trăiţi activ în sânul institutelor voastre, oferind o contribuţie determinantă cu prospeţimea şi generozitatea alegerii voastre. În acelaşi timp sunteţi viitorul pentru că repede veţi fi chemaţi să luaţi în mâinile voastre conducerea animării, formării, slujirii, misiunii. Acest an vă va avea protagonişti în dialogul cu generaţia care este în faţa voastră. În comuniune fraternă veţi putea să vă îmbogăţiţi cu experienţa şi înţelepciunea sa, şi în acelaşi timp veţi putea să-i repropuneţi ei idealitatea pe care a cunoscut-o la începutul său, să oferiţi elanul şi prospeţimea entuziasmului vostru, aşa încât să elaboraţi împreună noi moduri de a trăi evanghelia şi răspunsuri tot mai adecvate la exigenţele de mărturie şi de vestire.      

Sunt bucuros să ştiu că veţi avea ocazii pentru a vă aduna împreună între voi, tinerii din diferite institute. Fie ca întâlnirea să devină obişnuită cale de comuniune, de sprijin reciproc, de unitate.   

II. Aşteptări pentru Anul Vieţii Consacrate

Ce aştept în mod deosebit de la acest An de har al Vieţii Consacrate?    

1. Ca să fie mereu adevărat ceea ce am spus odată: “Unde sunt călugării este bucurie”. Suntem chemaţi să experimentăm şi să arătăm că Dumnezeu este capabil să umple inima noastră şi să ne facă fericiţi, fără a fi nevoie să căutăm în altă parte fericirea noastră; că fraternitatea autentică trăită în comunităţile noastre alimentează bucuria noastră; că dăruirea noastră totală în slujirea Bisericii, a familiilor, a tinerilor, a bătrânilor, a săracilor ne realizează ca persoane şi dă plinătate vieţii noastre.

Ca între noi să nu se vadă feţe triste, persoane nemulţumite şi nesatisfăcute, pentru că “o urmare tristă este o tristă urmare”. Şi noi, ca toţi ceilalţi bărbaţi şi femei, simţim dificultăţi, nopţi ale spiritului, dezamăgiri, boli, slăbire a forţelor datorată bătrâneţii. Tocmai în asta ar trebui să găsim “bucuria desăvârşită”, să învăţăm să recunoaştem faţa lui Cristos care s-a făcut în toate asemenea nouă şi să simţim bucuria de a ne şti asemenea cu el, care, din iubire faţă de noi, nu a refuzat să îndure crucea.           

Într-o societate care arată cu fală cultul eficienţei, al obsesiei sănătăţii, al succesului şi care îi marginalizează pe săraci şi îi exclude pe “perdanţi”, putem mărturisi, prin viaţa noastră, adevărul cuvintelor Scripturii: “Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10).  

Putem aplica bine vieţii consacrate ceea ce am scris în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, citând o omilie a lui Benedict al XVI-lea: “Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie” (nr. 14). Da, viaţa consacrată nu creşte dacă organizăm campanii vocaţionale frumoase, ci dacă tinerele şi tinerii care ne întâlnesc se simt atraşi de noi, dacă ne văd bărbaţi şi femei fericiţi! La fel eficacitatea sa apostolică nu depinde de eficienţa şi de puterea mijloacelor sale. Viaţa voastră trebuie să vorbească, o viaţă din care transpare bucuria şi frumuseţea de a trăi evanghelia şi de a-l urma pe Cristos.           

Vă repet şi vouă ceea ce am spus în privegherea de la Rusalii mişcărilor ecleziale: “Valoarea Bisericii, în mod fundamental, este de a trăi evanghelia şi de a da mărturie despre credinţa noastră. Biserica este sare a pământului, este lumină a lumii, este chemată să facă prezentă în societate plămada împărăţiei lui Dumnezeu şi face asta înainte de toate cu mărturia sa, mărturia iubirii fraterne, a solidarităţii, a împărtăşirii” (18 mai 2013).           

2. Aştept “să treziţi lumea”, pentru că nota ce caracterizează viaţa consacrată este profeţia. Aşa cum am spus superiorilor generali, “radicalitatea evanghelică nu este numai a călugărilor: este cerută tuturor. Însă călugării îl urmează pe Domnul într-un fel special, în mod profetic”. Aceasta este prioritatea care acum este cerută: “A fi profeţi care mărturisesc cum a trăit Isus pe acest pământ… Niciodată un călugăr nu trebuie să renunţe la profeţie” (29 noiembrie 2013).

Profetul primeşte de la Dumnezeu capacitatea de a scruta istoria în care trăieşte şi de a interpreta evenimentele: este ca o santinelă care veghează în timpul nopţii şi ştie când vin zorile (cf. Is 21,11-12). Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi îi cunoaşte pe bărbaţi şi pe femei, fraţii şi surorile sale. Este capabil de discernământ şi chiar să denunţe răul păcatului şi nedreptăţile, pentru că este liber, nu trebuie să răspundă altor stăpâni decât lui Dumnezeu, nu are alte interese decât cele ale lui Dumnezeu. Profetul este de obicei de partea săracilor şi a celor fără apărare, pentru că ştie că însuşi Dumnezeu este de partea lor.      

Aştept, aşadar, nu ca să ţineţi vii “utopii”, ci să ştiţi să creaţi “alte locuri”, unde să se trăiască logica evanghelică a darului, a fraternităţii, a primirii diversităţii, a?iubirii reciproce. Mănăstiri, comunităţi, centre de spiritualitate, citadele, şcoli, spitale, case-familie şi toate acele locuri pe care caritatea şi creativitatea carismatică le-au dat naştere, şi pe care încă le vor naşte cu creativitate ulterioară, trebuie să devină tot mai mult plămada pentru o societate inspirată din evanghelie, “cetatea de pe munte” care exprimă adevărul şi puterea cuvintelor lui Isus.      

Uneori, aşa cum i s-a întâmplat lui Ilie şi lui Iona, poate să vină ispita de a fugi, de a ne sustrage de la misiunea de profet, pentru că e prea exigentă, pentru că suntem obosiţi, dezamăgiţi de rezultate. Însă profetul ştie că nu este niciodată singur. Şi nouă, ca lui Ieremia, Dumnezeu ne asigură: “Nu-ţi fie frică… pentru că eu sunt cu tine pentru a te ocroti” (Ier 1,8).  

3. Călugării şi călugăriţele, la fel ca toate celelalte persoane consacrate, au fost definiţi, aşa cum tocmai am amintit, “experţi de comuniune”. De aceea aştept ca “spiritualitatea comuniunii”, indicată de sfântul Ioan Paul al II-lea, să devină realitate şi ca voi să fiţi în prima linie în a percepe “marea provocare care se află în faţa noastră” în acest nou mileniu: “A face din Biserică o casă şi o şcoală a comuniunii” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 6 ianuarie 2001, 43). Sunt sigur că în acest an veţi lucra cu seriozitate pentru ca idealul de fraternitate urmărit de fondatori şi de fondatoare să crească la cele mai diferite niveluri, ca nişte cercuri concentrice.

Comuniunea se exercită înainte de toate în interiorul respectivelor comunităţi ale institutului. În această privinţă vă invit să recitiţi frecventele mele intervenţii în care nu încetez să repet că criticile, bârfele, invidiile, geloziile, antagonismele sunt atitudini care nu au dreptul să locuiască în casele noastre. Însă, făcută această premisă, drumul carităţii care se deschide în faţa noastră este aproape infinit, pentru că e vorba de a urmări primirea şi atenţia reciproce, de a practica o comuniune a bunurilor materiale şi spirituale, corectarea fraternă, respectul faţă de persoanele mai slabe… Este “«mistica» trăirii împreună”, care face din viaţa noastră “un sfânt pelerinaj” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 87). Trebuie să ne întrebăm şi cu privire la raportul dintre persoanele de culturi diferite, luând în considerare faptul că devin tot mai internaţionale comunităţile noastre. Cum să permitem fiecăruia să se exprime, să fie primit cu darurile sale specifice, să devină pe deplin coresponsabil?   

În plus, aştept să crească mereu comuniunea dintre membrii diferitelor institute. Nu ar putea să fie acest an ocazia pentru a ieşi cu mai mare curaj din graniţele propriului institut pentru a elabora împreună, la nivel local şi global, proiecte comune de formare, de evanghelizare, de intervenţii sociale? În acest mod va putea să fie oferită mai eficient o mărturie profetică reală. Comuniunea şi întâlnirea dintre diferite carisme şi vocaţii înseamnă un drum de speranţă. Nimeni nu construieşte viitorul izolându-se, nici numai cu propriile forţe, ci recunoscându-se în adevărul unei comuniuni care mereu se deschide la întâlnire, la dialog, la ascultare, la ajutorul reciproc şi ne fereşte de boala autoreferenţialităţii.  

În acelaşi timp, viaţa consacrată este chemată să urmărească o sinceră sinergie între toate vocaţiile din Biserică, începând de la preoţi şi de la laici, aşa încât “să facă să crească spiritualitatea comuniunii înainte de toate în interiorul său şi apoi chiar în comunitatea eclezială şi dincolo de graniţele sale” (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Vita consecrata, 25 martie 1996, 51).       

4. Mai aştept de la voi ceea ce cer tuturor membrilor Bisericii: să iasă din ei înşişi pentru a merge în periferiile existenţiale. “Mergeţi în toată lumea” a fost ultimul cuvânt pe care Isus l-a adresat discipolilor săi şi pe care continuă să-l adreseze astăzi nouă tuturor (cf. Mc 16,15). Există o întreagă omenire care aşteaptă: persoane care au pierdut orice speranţă, familii în dificultate, copii abandonaţi, tineri cărora le este închis orice viitor, bolnavi şi bătrâni abandonaţi, bogaţi sătui de bunuri şi cu golul în inimă, bărbaţi şi femei în căutarea sensului vieţii, însetaţi de divin…

Nu vă concentraţi asupra voastră înşivă, nu vă lăsaţi asfixiaţi de micile încurcături din casă, nu rămâneţi prizonieri ai problemelor voastre. Acestea se vor rezolva dacă veţi merge afară ca să-i ajutaţi pe alţii să rezolve problemele lor şi ca să anunţaţi vestea cea bună. Veţi găsi viaţa dăruind viaţa, speranţa dăruind speranţa, iubirea iubind.

Aştept de la voi gesturi concrete de primire a refugiaţilor, de apropiere de cei săraci, de creativitate în cateheză, în vestirea evangheliei, în iniţierea la viaţa de rugăciune. Prin urmare, doresc zvelteţea structurilor, refolosirea marilor case în favoarea operelor care răspund mai mult la actualele exigenţe ale evanghelizării şi carităţii, adaptarea operelor la noile nevoi.  

5. Aştept ca fiecare formă de viaţă consacrată să se întrebe cu privire la ceea ce Dumnezeu şi omenirea de astăzi cer.

Mănăstirile şi grupurile de orientare contemplativă ar putea să se întâlnească între ele, sau să se lege în cele mai diferite moduri pentru a schimba între ele experienţele cu privire la viaţa de rugăciune, la modul de a creşte în comuniunea cu toată Biserica, la modul de a-i susţine pe creştinii persecutaţi, la modul de a primi şi a însoţi pe cei care sunt în căutarea unei vieţi spirituale mai intense sau au nevoie de un sprijin moral sau material.    

Acelaşi lucru îl vor putea face institutele caritative, dedicate învăţământului, promovării culturii, cei care se lansează în vestirea evangheliei sau care desfăşoară slujiri pastorale speciale, institutele seculare în prezenţa lor capilară în structurile sociale. Fantezia Duhului a generat moduri de viaţă şi opere aşa de diferite încât nu putem să le catalogăm cu uşurinţă sau să le inserăm în scheme prefabricate. Totuşi, în acest an nimeni n-ar trebui să se sustragă de la o serioasă verificare cu privire la prezenţa sa în viaţa Bisericii şi cu privire la modul său de a răspunde la întrebările continue şi noi care se ridică în jurul nostru, la strigătul săracilor.       

Numai în această atenţie faţă de nevoile lumii şi în docilitatea faţă de impulsurile Duhului, acest An al Vieţii Consacrate se va transforma într-un autentic kairos, un timp al lui Dumnezeu bogat în haruri şi în transformare.          

III. Orizonturile Anului Vieţii Consacrate 

1. Cu această scrisoare a mea, în afară de persoanele consacrate, mă adresez laicilor care, cu ele, împărtăşesc idealurile, spiritul, misiunea. Unele institute călugăreşti au o veche tradiţie în această privinţă, altele o experienţă mai recentă. De fapt, în jurul fiecărei familii călugăreşti, precum şi al societăţilor de viaţă apostolică şi chiar al institutelor seculare, este prezentă o familie mai mare, “familia carismatică”, ce cuprinde mai multe institute care se recunosc în aceeaşi carismă, şi mai ales creştini laici care se simt chemaţi, chiar în condiţia lor laicală, să fie părtaşi de aceeaşi realitate carismatică.

Vă încurajez şi pe voi, laicilor, să trăiţi acest An al Vieţii Consacrate ca un har care poate să vă facă mai conştienţi de darul primit. Celebraţi-l cu toată “familia”, pentru a creşte şi a răspunde împreună la chemările Duhului în societatea de astăzi. În unele ocazii, când consacraţii din diferite institute se vor întâlni între ei în acest an, faceţi în aşa fel încât să fiţi prezenţi şi voi ca expresie a unicului dar al lui Dumnezeu, aşa încât să cunoaşteţi experienţele celorlalte familii carismatice, ale celorlalte grupuri laicale şi să vă îmbogăţiţi şi să vă susţineţi reciproc.          

2. Anul Vieţii Consacrate nu se referă numai la persoanele consacrate, ci la Biserica întreagă. Astfel mă adresez întregului popor creştin ca să conştientizeze tot mai mult darul care este prezenţa atâtor consacrate şi consacraţi, moştenitori ai marilor sfinţi care au făcut istoria creştinismului. Ce ar fi Biserica fără sfântul Benedict şi sfântul Vasile, fără sfântul Augustin şi sfântul Bernard, fără sfântul Francisc şi sfântul Dominic, fără sfântul Ignaţiu de Loyola şi sfânta Tereza de Avila, fără sfânta Angela Merici şi sfântul Vincenţiu de Paoli? Lista s-ar face aproape infinită, până la sfântul Ioan Bosco, la fericita Tereza de Calcutta. Fericitul Paul al VI-lea afirma: “Fără acest semn concret, caritatea care însufleţeşte întreaga Biserică ar risca să se răcească, paradoxul mântuitor al evangheliei să se tocească, «sarea» credinţei să se dilueze într-o lume în fază de secularizare” (Evangelica testificatio, 3).

Invit, aşadar, toate comunităţile creştine să trăiască acest an înainte de toate pentru a-i mulţumi Domnului şi a comemora cu recunoştinţă darurile primite şi pe care încă le mai primim prin intermediul sfinţeniei fondatorilor şi fondatoarelor şi al fidelităţii atâtor consacraţi faţă de propria carismă. Vă invit pe toţi să vă adunaţi în jurul persoanelor consacrate, să vă bucuraţi cu ele, să împărtăşiţi dificultăţile lor, să colaboraţi cu ele, în măsura posibilităţii, pentru urmărirea slujirii lor şi a operei lor, care sunt apoi cele ale întregii Biserici. Faceţi-le să simtă afectul şi căldura întregului popor creştin.

Îl binecuvântez pe Domnul pentru fericita coincidenţă a Anului Vieţii Consacrate cu Sinodul despre familie. Familia şi viaţa consacrată sunt vocaţii purtătoare de bogăţie şi har pentru toţi, spaţii de umanizare în construirea de relaţii vitale, locuri de evanghelizare. Se pot ajuta unii pe alţii. 

3. Cu această scrisoare a mea îndrăznesc să mă adresez şi persoanelor consacrate şi membrilor din fraternităţi şi comunităţi care aparţin Bisericilor de tradiţie diferită de cea catolică. Monahismul este un patrimoniu al Bisericii nedespărţite, încă foarte vie atât în Bisericile Ortodoxe cât şi în Biserica Catolică. Din el, ca şi din alte experienţe succesive din timpul în care Biserica din Occident era încă unită, se inspiră iniţiative asemănătoare apărute în cadrul comunităţilor ecleziale ale Reformei, care apoi au continuat să genereze în sânul lor alte exprimări de comunităţi fraterne şi de slujire.

Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică a programat iniţiative pentru a face să se întâlnească membrii care aparţin experienţelor de viaţă consacrată şi fraternă din diferitele Biserici. Încurajez cu căldură aceste întâlniri pentru ca să crească cunoaşterea reciprocă, stima, colaborarea reciprocă, în aşa fel încât ecumenismul vieţii consacrate să fie de ajutor pentru drumul mai amplu spre unitate între toate Bisericile.    

5. Apoi nu putem uita că fenomenul monahismului şi al altor exprimări de fraternitate călugăreşti este prezent în toate marile religii. Nu lipsesc experienţe, chiar consolidate, de dialog intermonastic între Biserica Catolică şi unele dinte marile tradiţii religioase. Doresc ca Anul Vieţii Consacrate să fie ocazia pentru a evalua drumul parcurs, pentru a sensibiliza persoanele consacrate în acest domeniu, pentru a ne întreba ce paşi ulteriori să facem spre o cunoaştere reciprocă tot mai profundă şi pentru o colaborare în atâtea domenii comune ale slujirii faţă de viaţa umană.

A merge împreună este mereu o îmbogăţire şi poate deschide noi căi pentru raporturi între popoare şi culturi care în această perioadă apar pline de greutăţi.  

5. În sfârşit mă adresez în mod deosebit fraţilor mei întru episcopat. Acest an să fie o oportunitate pentru a primi cordial şi cu bucurie viaţa consacrată ca un capital spiritual care contribuie la binele întregului trup al lui Cristos (cf. Lumen gentium, 43) şi nu numai al familiilor călugăreşti. “Viaţa consacrată este dar oferit Bisericii, se naşte în Biserică, creşte în Biserică, este în întregime orientată spre Biserică” (E.S. J.M. Bergoglio, Intervenţie la Sinodul despre viaţa consacrată şi misiunea sa în Biserică şi în lume, a XVI-a congregaţie generală, 13 octombrie 1994). Pentru aceasta, ca dar oferit Bisericii, nu este o realitate izolată sau marginală, ci aparţine intim ei, se află în însăşi inima Bisericii ca element decisiv al misiunii sale, deoarece exprimă natura intimă a vocaţiei creştine şi tensiunea întregii Biserici mireasă spre unirea cu unicul mire; aşadar, “aparţine… în mod inamovibil la viaţa sa şi la sfinţenia sa” (Ibid., 44).

În acest context, vă invit pe voi, păstori ai Bisericilor particulare, la o specială grijă în a promova în comunităţile voastre carismele distincte, fie cele istorice, fie noile carisme, susţinând, însufleţind, ajutând în discernământ, apropiindu-vă cu duioşie şi iubire de situaţiile de suferinţă şi de slăbiciune în care se pot afla unii consacraţi şi mai ales luminând cu învăţătura voastră poporul lui Dumnezeu cu privire la valoarea vieţii consacrate în aşa fel încât să faceţi să-i strălucească frumuseţea şi sfinţenia în Biserică.           

Încredinţez Mariei, Fecioara ascultării şi a contemplaţiei, prima ucenică a iubitului său Fiu, acest An al Vieţii Consacrate. Spre ea, fiică preaiubită a Tatălui şi îmbrăcată cu toate darurile de har, să privim ca model de nedepăşit de urmare în iubirea faţă de Dumnezeu şi în slujirea faţă de aproapele.  

Recunoscător încă de acum împreună cu voi toţi pentru darurile de har şi de lumină cu care Domnul va binevoi să ne îmbogăţească, pe toţi vă însoţesc cu binecuvântarea apostolică.   

Vatican, 21 noiembrie 2014, sărbătoarea Prezentării la Templu a Sfintei Fecioare Maria          

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursă: www.ercis.ro

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.