Roadele milostivirii

Roadele milostivirii

În prima parte a acestei meditaţii ce priveşte Anul Sfânt al Milostivirii am căutat să scot în evidenţă mai întâi ce înseamnă a fi milostiv din punct de vedere uman, precizând, mai ales, faptul că ni se pare corect să beneficiem de milostivirea altuia, mai ales dacă ne-am cerut scuze, chiar dacă nouă nu ni se pare că am avea vreo vină într-o situaţie sau alta; dar, pentru detensionarea situaţiei, am lăsat de la noi…

Însă situaţia se schimbă atunci când trebuie ca noi să fim milostivi faţă de alţii. În acest caz, atitudinea noastră se schimbă.

Punem condiţii.

Cerem coerenţă altora.

Mai ales, un fel de răsplată pentru milostivirea noastră.

De parcă noi am fi stăpânii milostivirii, nu simple instrumente ale Milostivirii divine.

Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte?”

Obosim să iertăm, obosim să concretizăm Milostivirea.

Şi totuşi, conform logicii divine şi experienţei de veacuri a Bisericii, doar trecerea de la cuvinte la fapte, aduce roade. Dacă la nivel teoretic suntem experţi, la nivel de concretizare cred că mai avem mult de lucrat.

Avem nevoie să mergem din nou la şcoala lui Isus, Chipul Milostivirii Tatălui

Avem nevoie de Kenosis  şi de Metanoia.

De a ne goli de noi înşine şi de a ne schimba mentalitatea, de a ne lăsa umpluţi de adevărata milostivire.

Pentru a realiza acest lucru, această schimbare, propuneam în partea a doua să fim milostivi faţă de noi înşine în primul rând, pentru a putea fi mai apoi  milostivi faţă de alţii.

Să fim milostivi faţă de noi şi să încetăm la a judeca, eticheta, instrumentaliza…

Să încetăm de a mai vorbi de rău pe fratele, pe sora noastră. Pe aproapele nostru.

Dacă facem o analiză a discuţiilor noastre obişnuite, vom vedea că sunt, aproape în totalitate, bârfă. Şi astfel este greu, foarte greu ca de la simple cuvinte să trecem la fapte, pentru a avea roade.

Bârfa poate fi definită în multe feluri. Pentru a evita confuziile, prin bârfă înţeleg acea atitudine pe care o adoptăm în discuţiile noastre şi prin care ne erijăm în deţinători ai adevărului suprem, doar noi avem dreptate, ceilalţi nu ştiu nimic (ai văzut ce se întâmplă dacă nu ai făcut cum ţi-am spus), este bârfă atunci când etichetăm o persoană, când nu-i ascultăm motivaţiile, când o neglijăm, când răscolim prin viaţa sa, scoţând la iveală aspecte neplăcute, etc.

Bârfa, vorbire de rău, critică, cleveteală, calomnie, o putem numi oricum, însă tot o atitudine condamnabilă este, tot un păcat grav, făcut în dauna aproapelui.

Roadele bârfei sunt:

– desacralizarea omului, creatură divină şi participant la actul creaţiei divine;

– transformarea acestuia într-un simplu instrument folosit în reglare de conturi dintre cei care îi pot manipula pe alţii prin ideologii, false religii, programe, care nu au la bază Revelaţia divină.

– certuri în familie;

– separări şi divorţuri;

– neglijarea copiilor şi/sau transformarea acestora în instrumente de răzbunare între părinţi;

– conflicte la locul de muncă şi conflicte între persoane;

– ură şi conflicte sociale şi rasiale;

– conflicte între popoare, naţiuni, rase.

  Pornind de la un simplu cuvânt, spus la mânie, supărare, se ajunge în familie la certuri ce se răsfrâng în viaţa de zi cu zi, în viaţa copiilor, la locul de muncă, în societate. Cineva, care este mai slab, nu poate răspunde cu aceeaşi monedă celui cu care se află în dispută, deoarece acela se află într-o poziţie de putere privilegiată, însă se va descărca cu siguranţă asupra unuia mai slab ca el, inferior pe scara socială a puterii.

Tot astfel şi în raporturile dintre state. Statele mai puternice  pun pumnul în gură statelor mai mici şi mai slabe, pentru a-şi putea menţine privilegiile ce decurg din dictarea politicii de guvernare a omenirii.

Sunt doar câteva dintre roadele bârfei şi totul pleacă de la un cuvânt spus aiurea…

Un cuvânt spus la mânie poate genera reacţii în lanţ pe care nu le mai putem controla, chiar să vrem…

Însă de obicei nu prea vrem.

Lasă-l să se înveţe minte

Un gest de împilare faţă de aproapele poate declanşa violenţe de nestăpânit…

O nedreptate generează sigur un lanţ de nedreptăţi…

De multe ori nici nu mai e nevoie de un cuvânt, ajunge doar o privire de dispreţ…

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”(In. 1,1). Un Cuvânt dătător de viaţă, un Cuvânt creator.

Apoi au fost cuvintele oamenilor…

Cuvinte generatoare de neîncredere, de făţărnicie, cuvinte acuzatoare…

Am auzit glasul tău în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns (…)Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”…(Gen.3, 10. 12).

De atunci, din zorii omenirii şi până azi, tot aşa.

Scuze şi acuze.

Bârfa, ca mod de viaţă.

Delaţiunea, ca mijloc de trai.

O găsim în familie, pe stradă, la piaţă, prin magazine, la locul de muncă.

Chiar şi prin sacristii şi mănăstiri.

Peste tot.

Tocmai de aceea şi acea propunere de rugăciune a inimii: Pune, Doamne, frâu gurii mele

La care aş mai adăuga: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu (Ps. 51,12).

Golirea de sine, pentru a lăsa spaţiu Cuvântului adevărat.

Părăsirea vechilor căi, a vechilor obiceiuri.

A ne lăsa conduşi pe cale, ca  nişte copii, de către Acela care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Cu adevărat, nu doar la nivel declarativ.

Asta ar însemna a fi milostivi faţă de noi înşine.

Doar aşa putem fi milostivi faţă de alţii.

Doar aşa ne putem bucura, putem beneficia de roadele milostivirii.

Am celebrat de curând Naşterea Domnului întru trup, venirea sa printre oameni, locuirea sa printre noi, adevăratul chip al milostivirii Tatălui ceresc faţă de noi.

Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (In. 1, 14).

Un subiect drag sfântului Francisc, care a voit să-l retrăiască pe viu, în 1223, la ieslea din Greccio, un subiect pe care îl propune spre meditaţie fraţilor în mai toate scrierile sale: în cele două Reguli, în Scrisori, în Îndemnuri, în Testament.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în viaţa noastră este rodul milostivirii Tatălui ceresc faţă de omenire, însă este şi rodul dispoziţiei noastre de a-l primi în viaţa noastră, în inima noastră, prin acel mijloc caracteristic fiilor şi fiicelor sf. Francisc, care este minoritatea, formă concretă a golirii de sine.

Curăţenia pe care o facem în sufletul nostru, dacă nu este făcută pentru a-l primi pe Isus să se nască în noi, este inutilă, pentru că: „Duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă, dar nu o găseşte. Atunci îşi spune: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieşit». Venind, o găseşte nelocuită, măturată şi pusă în ordine. Atunci merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi” (Mt. 12, 43-45; cfr. şi Lc. 11, 24-26), după cum ne avertizează şi sf. Francisc în prima Regulă (FF 59). Sf. Francisc vrea să ne spună şi el că nu ajunge doar să ne dorim venirea lui Isus în noi, întruparea sa, nu ajunge doar curăţenia, ci este nevoie de fapte concrete pentru ca viaţa noastră să se schimbe în bine, pentru ca să devenim şi noi ceea ce ne cere papa Francisc: o multitudine de misionari, de vestitori, de apostoli ai milostivirii divine. Chipuri concrete ale milostivirii divine în lumea de azi.

Pentru aceasta este necesar să facem şi noi ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi: să devenim oameni, după cum îi îndemna pe credincioşii săi sfântul episcop Atanasie al Alexandriei, în sec. IV.

Să redevenim cu adevărat oameni, să ne privim în ochi şi să vedem iertarea, milostivirea, dorinţa de a ne ajuta între noi în dificultăţile vieţii, să putem să ne îmbrăţişăm între noi fără a ne pune întrebări ce pot pune la îndoială onestitatea intenţiilor celui pe care îl avem în faţă, sau onestitatea noastră chiar (de câte ori nu am instrumentalizat astfel  o relaţie cu cineva!).

Fie doar pentru acest simplu ţel, de a redeveni om autentic, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, merită să trăim cum trebuie acest An al Milostivirii.

Un mare scriitor român, Marin Preda, afirma, într-o perioadă în care existau motive serioase pentru aceasta, că merită: „să rămâi om între oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om, chiar dacă alţii o calcă în picioare”.

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap 

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.