Repere franciscane

Repere franciscane

1. Cine sunt franciscanii?
Sub numele de franciscani sunt cunoscuţi apartenenţii la aşa numitul „prim Ordin” fondat de sf. Francisc din Assisi în 1209 şi astăzi grupaţi în trei mari ramuri, egale şi independente între ele: Fraţii Minori (sigla OFM; în trecut cunoscuţi sub numele de Observanţi, Reformaţi), Fraţii Minori Conventuali (sigla OFMConv) şi Fraţii Minori Capucini (sigla OFMCap). Membrii acestor trei ramuri franciscane profesează cu toţii aceeaşi Regulă (din 1223) a fondatorului, însă cu Constituţiuni, tradiţii şi caracteristici proprii.

Ordinul Fraţilor Minori este numele dat de însuşi fondatorul acestuia, după cum citim în vechile cronici, azi transmise nouă prin monumentala operă Izvoare franciscane (Fonti francescane), care adună toate scrierile lui Francisc şi despre Francisc din primul secol franciscan: În timp ce se scriau în Regulă cuvintele să fie minori, a exclamat: vreau ca această fraternitate să fie numită Ordinul fraţilor minori, nume ce a fost apoi instituţionalizat de papa Honoriu al III-lea, prin Bula Solet annuere din 29 noiembrie 1223, unde această denumire apare atât la începutul salutului introductiv, cât şi în titlul şi începutului primului capitol. Este vorba deci despre un nume oficial pe care Biserica l-a acordat apartenenţilor  la fraternitatea franciscană în totalitatea ei de mai bine de opt veacuri.

O istorie complexă
Deja după moartea sf. Francisc, ba, chiar şi mai devreme în unele cazuri, in sânul ordinului s-au ivit două tendinţe distincte. Pe de o parte, unii dintre fraţi aspirau la un mod de viaţă ascetic şi itinerant, cu traiul zilnic asigurat prin cerşitul celor strict necesare, cu locuinţe improvizate pe terenul şi cu bunăvoinţa binefăcătorilor, aşa cum trăiseră sf. Francisc şi primii săi fraţi mai înainte să devină un ordin religios, pe de altă parte, cei mai mulţi dintre fraţi voiau un ordin dedicat pastoraţiei (cura animarum), integrat în contextul social al timpului, cu convente proprietate ale ordinului însuşi, cu un minim din cele necesare traiului şi pastoraţiei asigurat din resursele Ordinului (sine proprio, însă care presupunea un minim de proprietate în comun).

În a doua jumătate a veacului al XIII-lea, fraţii mai rigorişti s-au regrupat în aşa numita mişcare a Spiritualilor, care contestau ideile şi modul de viaţă al fraţilor cu viaţă în comun, şi ale căror idei despre sărăcie aveau tendinţe apocaliptice şi tindeau spre contestarea mai mult sau mai puţin deschisă a propriilor superiori legitimi şi a autorităţii bisericeşti, fapt pentru care au fost condamnaţi ca eretici. Mici grupuri dintre aceşti fraţi au supravieţuit  sub numele de „frăţiori” (fraticelli), mai ales prin Italia centrală şi meridională.

În a doua jumătate a veacului al XIV-lea a ieşit la iveală un amplu curent, cel al Observanţei, ce susţinea necesitatea unei reîntoarceri la idealurile originare în ceea ce privea sărăcia. Aceşti fraţi aveau cu siguranţă idei mai puţin radicale decât Spiritualii, însă şi ei se găseau deseori în conflict cu proprii superiori, cu autoritatea ecleziastică şi cu restul membrilor ordinului, aşa numiţii ConventualiObservanţilor li s-a recunoscut o autonomie parţială în sânul Ordinului  prin 1415, însă aproape imediat s-au divizat în alte grupuri mici (amadeiţi, clareni, coletani, guadelupensi, vilacreţieni etc.), ce au fost mai târziu reuniţi (1517) sub numele de Fraţi Minori Observanţi, separaţi de Fraţii Minori Conventuali şi cu ministru propriu.

Idealurile reîntoarcerii la origini au continuat însă să rămână vii, iar tentativele de reformă să continue. Cea mai amplă şi de durată a fost cea a capucinilor, care au încercat să îmbine viaţa contemplativă şi sărăcia radicală cu apostolatul (în special pe lângă cei bolnavi şi marginalizaţi).

2. Capucinii, scurtă istorie
Începuturile Ordinului Fraţilor Minori Capucini au fost destul de agitate. La doar câţiva ani de la reunirea grupurilor observante într-un Ordin cu Ministru general propriu (1517), în sânul noii grupări franciscane au reînceput frământările generate de felul în care se trăia sărăcia, nostalgia reîntoarcerii la începuturi a prins din nou avânt. Prin 1525, fr. Matei din Bascio a abandonat fără permisiune conventul Fraţilor Minori Observanţi în care trăia, încercând să obţină direct aprobarea papei pentru modul în care voia să-şi trăiască viaţa (trăirea radicală a sărăciei, după exemplul sf. Francisc, ajutorarea celor bolnavi şi în nevoie, ca şi predicarea Evangheliei cu cuvinte simple, pe înţelesul celor umili şi neînvăţaţi), deoarece nu obţinuse atenţia dorită din partea propriilor superiori, care, dimpotrivă, au reacţionat cu duritate, arestându-l şi întemniţându-l.

Este ajutat de ducesa din Camerino, Ecaterina Cybo, care îl aprecia pentru felul în care îi ajutase pe ciumaţi în epidemia ce bântuia centrul Italiei în acei ani şi care a intervenit pe lângă unchiul său, papa Clement al VII-lea, ca să fie eliberat din închisoarea conventuală. În toamna aceluiaşi an, 1525, i s-au alăturat alţi doi confraţi observanţi, fraţii Ludovic şi Rafael din Fossombrone. Temându-se de o nouă divizare a fragilului ram observant abia reunit, superiorii au recţionat din nou cu fermitate, căutând să-i aresteze din nou, însă fugarii s-au ascuns în munţi, la eremiţii camaldolezi. În primăvara anului următor, 1526, au fost excomunicaţi, însă ducesa de Camerino intervine din nou pentru ei pe lângă episcopul din Camerino, care le-a ridicat excomunicarea şi i-a luat sub protecţia sa, acordându-le în acelaşi timp permisiunea de a fi predicatori itineranţi pe teritoriul diecezei sale. Matei, Ludovic şi Rafael s-au adăpostit într-un mic schit de lângă cetatea Camerino, de unde plecau să-şi îndeplinească misiunea prin satele din jur.

În 1527 epidemia de ciumă ia din nou amploare, iar fructuosul ajutor oferit de cei trei bolnavilor a determinat-o pe ducesă să intervină iarăşi pe lângă papă, care în luna mai a aceluiaşi an a recunoscut de fapt şi de drept reforma capucină prin bula Religionis zelus.  El a acordat fr. Matei şi confraţilor săi dreptul de a purta un veşmânt de castaniu, cu un capuciu lung, ca semn al imitării radicale a vieţii sf. Francisc. Ei puteau practica itineranţa apostolică, puteau să-şi aleagă proprii superiori şi să-şi  ducă viaţa în mici schituri. Din punct de vedere juridic, sunt agregaţi Conventualilor, însă cu o amplă autonomie, superiorul noii familii franciscane purtând denumirea de Vicar general. Din cauza capuciului diferit şi datorită deschiderii lor faţă de poporul de rând, au fost denumiţi de acesta capucini.

Recunoaşterea papală a Ordinului Capucin a adus cu sine şi imediata creştere numerică: numeroşi Observanţi, dornici să îmbrăţişeze noua formă de viaţă consacrată, s-au alăturat primei fraternităţi, aşa că prin 1529 erau în jur de treizeci, vieţuind în patru schituri. Fr. Ludovic din Fossombrone este numit Vicar general şi a redactat Ordinaţiunile de la Albacina, care reprezintă primul text juridic al capucinilor. Primele Constituţiuni în adevăratul sens al cuvântului au fost redactate şi aprobate la Capitlul general din 1535-1536.

Conciliul din Trento (1545-1563) a creat condiţiile dezvoltării ulterioare a Ordinului Capucin, Vicarul general de atunci, Bernardin din Asti, care a participat la Conciliu în calitate de consultant, a cunoscut acolo numeroşi episcopi italieni şi din alte ţări ale Europei, doritori să-i aibă pe fraţi în diecezele lor. În 1574, papa Grigore al XIII-lea i-a autorizat pe capucini să  se instaleze în alte ţări. În acelaşi an au ajuns în Franţa; 4 ani mai târziu, în Spania, în 1581, în zonele de limbă germană din vecinătatea Italiei (Tirol şi Styria) şi în Elveţia. În 1600 au ajuns în Belgia, Austria, Bohemia, Bavaria, Vestfalia (1611) şi Irlanda (1615). La doar 100 de ani de la fuga din mănăstire a lui Matei din Bascio, Capucinii trăiau în mai bine de 40 de provincii, 1200 de mănăstiri şi  numărau aproape 20 000 de membri. În ţările de la nord de Alpi au fost, alături de iezuiţi, una dintre forţele cele mai puternice ale Contrareformei şi a reînnoirii spirituale a catolicismului, voită de Conciliul din Trento. Maximul de dezvoltare numerică l-a ajuns în veacul al XVIII-lea când număra 34.000 membri.

Azi, numărul membrilor Ordinului se situează undeva la peste 10.000 de membri (10.286 la sfârşitul anului 2012).

3. Capucinii pe teritoriul actual al României
Fraţii capucini au ajuns pe teritoriul actual al României, conform ultimelor cercetări, din Austria şi Boemia (mai apoi şi din mănăstirile din Ungaria, în urma restructurării acestora), în urma eliminării ocupaţiei otomane a acestor teritorii (paşalâcul de Buda şi cel de Timişoara, ambele cuprinzând teritoriul aferent din dreapta Dunării, entităţi teritoriale rezultate în urma victoriei turceşti de la Mohacs – 1526 – şi a desfiinţării regatului medieval al Ungariei). În urma falimentului asediului din 1683 asupra Vienei de către armatele otomane, Imperiul habsburgic şi-a recuperat treptat teritoriile de influenţă, colonizând unele zone, recent recuperate, cu persoane de limbă germană provenind din alte zone ale imperiului.  O parte din aceşti colonişti germani au ajuns şi pe teritoriul Bihorului actual, bogat în diverse zăcăminte minerale, unde aceştia erau necesari ca specialişti în minele de acolo, dar şi în alte domenii. Astfel s-a ivit necesitatea de a li se asigura acestora asistenţa spirituală, întrucât în zonă confesiunea romano-catolică aproape că dispăruse sau era reprimată în urma diferitelor reforme din secolul al XVI-lea.

Astfel, în 1725, capucinii din provincia austriacă primesc în donaţie un teren în partea nouă a cetăţii Oradea, unde vor construi o biserică închinată Sfintei Fecioare, cu titlul Vizita Fericitei Fecioare Maria (hram la 31 mai) şi o mănăstire, care va fi focarul de răspândire a capucinilor în zona Bihorului, întrucât acolo au mai existat şi alte 4 prezenţe, una temporară şi altele 3 fixe, cel puţin până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea (Oradea, 1725-1948, respectiv 1974, cu moartea ultimului călugăr capucin; Săcuieni, 1729-1772; Diosig, 1729-1772; Băiţa, 1741-1793; Vascău, temporar, în absenţa unui paroh diecezan). Dintre toate aceste prezenţe, doar cele din Oradea şi Săcuieni s-au bucurat de statutul de convente, celelalte fiind doar simple capelanii ale celor de mai sus.

O altă prezenţă pe teritoriul actual al României de azi este cea de la Constanţa. În urma cuceririi Georgiei de către imperiul ţarist, capucinii au fost alungaţi din Georgia şi s-au stabilit iniţial la Trebizonda (Trapezuntul cronicarilor noştri din vechime, actualul Trabzon din Turcia). Ulterior, aceştia s-au stabilit la Varna, la Burgas (ambele în Bulgaria de azi) şi la Constanţa, în 1860, unde, anul următor, 1861, se deschide şi o parohie catolică încredinţată acestora, ca urmare a prezenţei numeroşilor lucrători de origine italiană şi germană sosiţi acolo pentru reamenajarea şi modernizarea portului, decisă de autorităţile otomane. Capucinii îşi construiesc acolo o casă, care va funcţiona ca mănăstire şi biserică parohială până la construcţia primei biserici, ce va fi finalizată mai târziu, în 1885-1886. În urma războiului de independenţă de la 1877-1878, Dobrogea intră în componenţa Principatelor Unite, iar autorităţile competente ecleziastice decid să încredinţeze pastoraţia credincioşilor de acolo călugărilor pasionişti. Astfel, după o prezenţă de 18 ani, capucinii de la Constanţa se retrag şi se stabilesc pe la alte convente ale Ordinului din Bulgaria.

Beatificarea fratelui capucin Ieremia Valahul (1556-1625) la 30 oct. 1983 de către sfântul papă Ioan Paul al II-lea a oferit ocazia căutării de soluţii pentru aducerea confraţilor acestui prim sfânt catolic român pe meleagurile natale. Astfel, episcopul diecezei de Iaşi, mons. Petru Gherghel, s-a adresat ministrului general de atunci, cerându-i să trimită pentru iniţierea şi răspândirea spiritualităţii capucine un grup de fraţi. Ministrul General a adresat invitaţia Provinciei capucine din Napoli, unde şi-a trăit viaţa călugărească şi s-a sfinţit fratele Ieremia, însă condiţiile istorice nu au permis acest lucru. După evenimentele din 1989, care au dus la căderea comunismului, invitaţia a fost acceptată: doi confraţi, fr.Ubaldo Oliviero şi fr.Vittorio Clemente şi-au asumat această misiune şi  au sosit în România în toamna anului 1992, stabilindu-se la Oneşti, unde era prezent deja un alt confrate, fr. Mario Querini, din provincia capucină romană şi unde un alt entuziast al confratelui nostru, pr. Eduard Sechel, paroh de Oneşti şi decan de Trotuş, începuse construcţia unui sanctuar închinat Fericitului Ieremia.

Ziua de 24 sept. 1992 este data oficială a începerii noii prezenţe capucine pe meleagurile natale ale Fericitului Ieremia Valahul. Imediat, noii sosiţi trec la treabă şi deschid un seminar liceal destinat pregătirii viitorilor fraţi capucini români, închiriind şi amenajând o parte dintr-un cămin de nefamilişti, seminar ce a fost inaugurat pe 30 octombrie acelaşi an, în ziua aniversării beatificării patronului spiritual.

În 2005, alături de clădirea sanctuarului, s-a început construcţia conventului din Oneşti, o aripă a acestuia fiind destinată ca local pentru Seminarul liceal, transformat apoi în Liceu catolic pentru tinerii de pe Valea Trotuşului. Clădirea a fost terminată şi sfinţită în anul jubiliar 2000.

Cu trecerea timpului prezenţa capucină a prins contur prin deschiderea unor alte mănăstiri, destinate continuării formării culturale, spirituale şi teologice: la Borzeşti (postulandat), Nehoiu (noviciat) şi Roman (studii teologice), astfel că la 8 mai 2005, printr-un decret al ministrului general din acel timp, fr. John Corriveau, este declarată şi constituită Custodia „Fericitul Ieremia Valahul”, primul custode fiind  numit fr. Ubaldo Oliviero, care şi-a făcut o misiune din a readuce în ţară moaştele patronului spiritual, lucru care i-a reuşit, moaştele sale sosind în România în mai 2008. După un pelerinaj triumfal prin mai multe localităţi răspândite pe tot teritoriul ţării, acestea au poposit la Oneşti în ziua de 31 mai 2008, fiind depuse în cripta sanctuarului, la eveniment fiind prezenţi mai mulţi episcopi, zeci de preoţi şi nenumăraţi credincioşi. La capitlul electiv din vara aceluiaşi an 2008 a fost ales primul custode român, în persoana fr. Leon Budău (reales şi în 2011).

Ulterior datei de constituire a Custodiei, s-au deschis şi alte convente: la Sighetu Marmaţiei (MM), la Slobozia (IL) şi la Târgu Lăpuş (MM). De asemenea, Custodia „Fericitul Ieremia Valahul” din România este membră a CECOC (Conferinţa Capucinilor din Europa Centrală şi de Est), iar Curia Custodiei se află la Oneşti, în Conventul „Fericitul Ieremia”. Numărul fraţilor Custodiei „Fericitul Ieremia” este de peste 50 (54 în 2012), activi atât în Romania (şase convente), cât şi în misiuni externe (Italia, Grecia, Canada).

4. Marea familie franciscană
Alături de primul Ordin, în familia franciscană găsim:
– al II-lea Ordin (ramura feminină a primului), format femei ce trăiesc spiritualitatea franciscană în clauzură (Clarise, Clarise urbaniste, Clarise capucine etc);
– fraţii şi călugăriţele celui de-al III-lea Ordin Regular (TOR);
– călugăriţele institutelor feminine aparţinând Mişcării religioase franciscane (Morefra);
– fraţii şi surorile aparţinând Ordinului Franciscan Secular (OFS);
– membrii Institutelor seculare de inspiraţie franciscană (ISF).

În afară de  primul şi al doilea Ordin, care au Reguli proprii (Regula bolată, 1223; Regula sf. Clara, 1253), toate celelalte componente ale Familiei franciscane au la bază Regula aprobată de papa Nicolae al IV-lea în 1289 pentru laicatul franciscan, fiecare cu Constituţiuni proprii, care rezumă şi canalizează aspiraţiile fiecărei congregaţii sau institut în parte, aspiraţii ce îşi trag seva din idealul franciscan originar.

Azi, în lumea întreagă, membrii diverselor Ordine, Congregaţii şi Institute seculare ce compun marea familie franciscană, este de peste 46.ooo de membri (2012).

5. Veşmântul franciscan
Veşmintele, pe lângă rolul lor  protectiv pentru corp, au, printre altele, şi un rol distinctiv, ce reflectă şi condiţia socială a celui ce-l poartă, sau apartenenţa la o anumită categorie socială sau religioasă. Pentru această din urmă categorie, dreptul canonic al Bisericii a prescris dintotdeauna veşminte distinctive, prin care o persoană consacrată să dea mărturie şi în acest fel de consacrarea sa lui Dumnezeu.

Sf. Francisc, încă de la începuturile convertirii sale, a căutat şi el să dea mărturie lumii de alegerea făcută prin îmbrăcămintea sa. Deşi iniţial a adoptat veşmintele eremiţilor vremii şi al pelerinilor (haină lungă cu capuciu pentru a se apăra de ploaie, încinsă cu o curea, sandale, toiag şi un mic sac pentru cele strict necesare), curând şi-a creat un veşmânt care corespundea mai bine aspiraţiilor sale şi care, de asemenea, oglindea felul de a se îmbrăca al celor mai săraci dintre săracii vremii şi (mai ales) al celor izgoniţi din societate (în special leproşii) şi care să arate lumii şi alegerea evanghelică făcută.

Cronicile din vechime ne descriu forma acestui veşmânt: a făcut el însuşi un veşmânt care reproduce forma crucii, pentru a ţine departe toate ademenirile diavolului şi l-a făcut dintr-o ţesătură aspră pentru a răstigni trupul, cu toate viciile şi păcatele sale, iar acest veşmânt era atât de grosolan, încât era imposibil să-l invidiezi (FF: 1432). Acest lucru l-a dorit şi l-a prescris şi celor ce doreau să-l urmeze pe calea aleasă: Şi toţi fraţii să poarte veşminte umile şi să fie lor îngăduit să le cârpească cu bucăţi de sac sau alte asemenea resturi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, deoarece spune Domnul în Evanghelie: Aceia care poară veşminte preţioase şi care trăiesc în mijlocul desfătărilor şi aceia care poartă veşminte catifelate, stau în palatele regilor. Şi chiar dacă vor fi făcuţi ipocriţi, totuşi să nu înceteze să facă bine altora şi nici să-şi dorească veşminte preţioase în această lume, pentru a putea avea un veşmânt în Împărăţia Cerurilor (Rnb, cap. II; FF: 8).

Sf. Francisc este acel slujitor credincios care pune în practică în totalitate fiecare cuvânt al lui Isus (cfr. Mt 10,10) şi astfel îşi leapădă cureaua ce-i încinsese mijlocul şi o înlocuieşte cu o frânghie (cingolul de azi), căreia i s-au făcut mai târziu trei noduri, ca semn al celor trei voturi (ascultare, sărăcie şi castitate). Şi azi novicii franciscani primesc în ziua înveşmântării haine asemănătoare celei purtate de sf. Francisc, şi chiar dacă de-a lungul timpului forma, culoarea şi calitatea stofelor au suferit modificări, motivaţiile de fond sunt aceleaşi.

În privinţa culorii veşmintelor primelor fraţi, aceasta era naturală, acestea fiind ţesute din lână, culoarea predominantă fiind griul-cenuşiu, însă doar la câteva decenii de la întemeierea Ordinului, culoarea a început să fie reglementată. Sf. Bonaventura, în Constituţiunile adoptate pe timpul generalatului său, preciza cum trebuia să fie ţesătura stofei: două fire negre şi unul alb. Odată cu ramificarea Ordinului, fiecare familie si-a făcut un model propriu, însă asemănător celui iniţial, iar culoarea s-a diversificat (negru, maro, gri sau alb în zonele foarte calde).

În ceea ce îi priveşte pe capucini, am văzut că maroul-castaniu a fost culoarea adoptată încă de la început şi aşa s-a păstrat până azi, la fel şi forma veşmântului.

6. Salutul franciscan: Pace şi Bine!
Sf. Francisc, împreună cu primii săi confraţi cu care s-a prezentat la Roma în faţa papei Inocenţiu al III-lea în 1209 pentru a-i expune proiectul său de viaţă evanghelică şi pentru a obţine aprobarea, a adoptat încă de la început ca temă preferată a predicării sale, pacea, după porunca Mântuitorului. În orice casă veţi intra, să spuneţi mai întâi: pace acestei case, porunceşte şi el confraţilor săi de atunci şi de azi în cele două Reguli ale sale (cea neaprobată din 1221, la cap. XIV; FF: 40, cât în şi cea aprobată din 1223, la cap. III; FF: 86). Acest îndemn şi salut l-a lăsat moştenire şi urmaşilor săi în Testament (1226, FF: 121), dezvăluind şi originea divină a salutului: Domnul mi-a dezvăluit ca să mă adresez altora cu acest salut: Domnul să-ţi dăruiască pacea!

Pacea face parte deci din însăşi identitatea fratelui minor. Toma din Celano, primul biograf al lui  Francisc, scrie: În fiecare predică a sa, mai înainte de a împărtăşi poporului Cuvântul lui Dumnezeu, spunea: Domnul să vă dăruiască pacea! Această pace el o vestea întotdeauna cu pioşenie bărbaţilor şi femeilor, tuturor celor pe care îi întâlnea, celor care veneau la el. Astfel reuşea aproape întotdeauna să-i determine pe duşmanii păcii şi ai propriei mântuiri să devină ei înşişi fii ai păcii şi dornici de mântuirea veşnică”. (T. din Celano, Vita prima, cap. X; FF: 359)Iar în Istorisirea celor trei însoţitori, citim: „Pacea pe care o vestiţi cu gura, să o aveţi mai întâi din belşug în inimile voastre. Nu stârniţi mânia nimănui şi nu scandalizaţi pe nimeni, ci toţi să fie îndemnaţi la pace, bunătate, la bună înţelegere de către blândeţea voastră. Aceasta este chemarea noastră: îngrijirea celor răniţi, alinarea celor vlăguiţi, regăsirea celor pierduţi. Pentru ca astfel mulţi dintre aceia care ne par azi a fi fii ai diavolului, să poată deveni ucenici ai lui Cristos (Leg3Comp cap. XIV; FF: 1469).

Tot în aceeaşi Istorisire a celor trei însoţitori (FF: 1428) găsim şi următoarea întâmplare, care menţionează pentru prima dată salutul franciscan în actuala sa formă: Aşa după cum el însuşi a povestit mai târziu, fusese inspiraţie divină folosirea salutului: Domnul să-ţi dăruiască pacea sa!. La începutul predicilor sale, saluta poporul cu aceste cuvinte. Un fapt extraordinar, care are în el ceva miraculos: el avusese, încă mai înainte de convertirea sa, un predecesor în vestirea păcii, care străbătea  des uliţele oraşului Assisi, salutând  cu: Pace şi bine! Pace şi bine! S-a format apoi convingerea că, aşa cum Ioan Înaintemergătorul s-a retras în pustiu odată ce Isus şi-a început misiunea, tot aşa şi acel om, ca un al doilea Ioan, i-a deschis calea lui Francisc în salutul păcii şi a dispărut după sosirea sfântului. Omul lui Dumnezeu, Francisc, însufleţit  de spiritul profeţilor şi folosind limbajul acestora, ca un ecou al premergătorului său, vestea pacea şi predica mântuirea. Foarte mulţi, convinşi de cuvintele sale, se împăcau cu duşmanii lor cu sinceritate şi din tot sufletul, în timp ce mai înainte fuseseră duşmani ai lui Cristos şi departe de mântuire.

Pacea este un bine. Pacea este o binecuvântare. Pacea este o necesitate. Pacea este o misiune, acum opt veacuri, ca şi azi şi ca în tot timpul, de la începuturi şi până la a doua venire a lui Cristos. Făuritorii şi vestitorii păcii au fost declaraţi deja fericiţi şi le-a fost promisă Împărăţia cerurilor de către Isus pe muntele Fericirilor. Pacea este fundamentală mai ales azi, când lumea are atâta nevoie de ea, iar franciscanilor le revine misiunea  să vestească acest lucru, iar şi iar. Iar salutul păcii dăruit lumii cu buzele, să reflecte pacea din sufletele lor, după cum le-a fost dorit şi poruncit de către seraficul lor patriarh.

7. Semnul Tau
Ultima literă a alfabetului ebraic, dar şi literă componentă al celui grecesc, litera Tau a avut dintotdeauna şi valenţe spirituale şi ezoterice în mistica vetero-testamentară.  În Cartea profetului Ezechiel (Ez 9,4) citim: Mergi în piaţa cetăţii, în piaţa Ierusalimului şi înseamnă-i pe frunte cu un Tau pe aceia care suspină şi plâng… Taul este semnul care, pus pe fruntea sărmanilor lui Israel, îi salvează de la masacru.

Cu acelaşi sens salvific trece şi în spiritualitatea creştină. Cartea Apocalipsei (Ap 7,2-3) evidenţiază acest lucru: Şi am văzut apoi un alt înger ridicându-se de la răsăritul soarelui şi având  sigiliul Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora le fusese dat să dăuneze pământului şi mării, spunând: Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici copacilor până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru.

Litera Tau este deci un semn exterior al mântuirii, al acelei schimbări  adusă de Cristos în viaţa noastră, este Sigiliul Duhului Sfânt dăruit fiecăruia la Botez (cfr. Ef 1,13).  Datorită asemănării ei cu o cruce, litera Tau a devenit, alături de peşte şi de miel, unul dintre primele simboluri iconografice creştine ce reaminteau jertfa mântuitoare a lui Cristos pe cruce.

Acest semn, care are deci o lungă şi solidă tradiţie biblico-creştină, a fost adoptat şi de sf. Francisc, care şi l-a însuşit ca pe un sigiliu personal, ca pe un semn al unei convingeri spirituale profunde, adică că numai în crucea lui Cristos este mântuirea fiecărui om. Cu acest sigiliu sfântul Francisc semna ori de câte ori, din necesitate, sau din spirit de caritate, scria câte o scrisoare (FF: 980); cu el începea orice acţiune a sa (FF: 1347). Cea mai cunoscută în acest sens este Scrisoarea către Fratele Leon (FF: 249-250).

Franciscanii, de-a lungul istoriei şi al generaţiilor, au preluat de la sf. Francisc simbolistica şi afecţiunea faţă de acest semn. Găsim astfel chilii ce au sculptat în lemnul uşii acest semn, documente semnate cu el sau chiar sigilii oficiale ale uneia sau alteia dintre provinciile franciscane ale de acum stufosului arbore franciscan al originilor. Cronicarii din vechime, mai ales Bonaventura şi Celano, îl prezintă pe sf. Francisc ca fiind omul providenţial ce reactualizează misterul mântuirii, îngerul celui de-al şaptelea sigiliu, profetul care înseamnă pe frunte cu el pe slujitorii Domnului (FF: 1678-1684).

Azi, mulţi dintre aceia care aparţin familiei franciscane poartă acest semn ca pe o dovadă de recunoaştere, de apartenenţă, iar aspiranţii la viaţa consacrată lui Dumnezeu după exemplul lăsat de sf. Francisc primesc Taul ca pe un semn concret al consacrării lor.

8. Crucifixul de la sf. Damian
Tradiţia franciscană ne spune că acest crucifix, păstrat azi în bazilica Sf. Clara din Assisi, este acelaşi care i-a vorbit lui Francisc la începutul convertirii sale, îndemnându-l să repare casa Domnului (FF: 593). Este vorba despre o pictură pe pânză lipită pe lemn, asemănătoare altor asemenea cruci răspândite prin centrul şi sudul Italiei, de factură orientală, datând din jurul anului 1100, de autor necunoscut (unii autori susţin provenienţa sârbă, alţii pe cea siriacă a modelului iconografic). Cert este că în perioada iconoclastă (726-843) a bisericii bizantine, mulţi monahi iconografi, adversari ai noii erezii, s-au refugiat în sudul Italiei, creând adevărate şcoli de pictat icoane, confirmare stând în acest sens fiind o bogată serie de mărturii arhitecturale şi iconografice ale vremii; de altfel, stilul bizantin era comun în Italia central-meridională înainte de Cimabue şi Giotto.

Crucifixul este dominat de chipul luminos al Celui Răstignit, reprezentat în acelaşi timp rănit, dar şi puternic. Este icoana lui Christus triumphants, icoana Crucii Biruitoare, a victoriei vieţii asupra morţii.

Deasupra aureolei găsim scris în latină IHS NAZARE REX IUDEORU (Isus nazarineanul, regele iudeilor, aşa numitul titulus crucis). În partea de sus a crucii, deasupra inscripţiei, este reprezentată într-un cerc ascensiunea la Cer a celui Înviat, cu mulţimea corurilor de îngeri ce preamăresc acest eveniment, iar la extremitate superioară,într-un semicerc deschis infinitului, este pictată o mână binecuvântând, mâna Tatălui ce-şi primeşte Fiul la dreapta sa.

La extremităţile celor două braţe sunt reprezentaţi câte trei îngeri, martori, mesageri şi adoratori ai misterului reprezentat, iar poziţia mâinilor lor ne indică faptul că discutau despre acel eveniment extraordinar şi par să invite pe observator să se minuneze împreună cu ei în faţa acestui mare mister.

Sub braţe, la dreapta şi la stânga trupului, găsim aşa numitul grup al martorilor majori ai răstignirii şi morţii lui Isus pe cruce, doi la stânga şi trei la dreapta celui care priveşte. Este vorba  (la stânga) despre Preasfânta Fecioară Maria şi de sf. Ioan, ucenicul preaiubit, cel căruia Isus muribund i-a încredinţat-o pe mama sa; în dreapta, sunt reprezentaţi alte trei personaje. Studiile spun că este vorba despre Maria Magdalena, cea căreia i s-a arătat pentru prima oară, Cel Înviat, Maria lui Cleopa, mama lui Iacob cel mic şi a lui Iosif şi Centurionul, care pare să dea mărturie: Acesta este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu! De altfel numele acestor martori majori sunt inscripţionate sub figurile fiecăruia. Tot în grupul martorilor majori, dar mult mai mici, sunt alte două personaje, pe care tradiţia şi studiile le identifică a fi: la stânga, soldatul Longinus, cel care a străpuns coasta lui Isus şi din care a curs sânge şi apă, iar în dreapta soldatul Stephaton, cel care i-a întins lui Isus, înfipt într-un băţ, buretele îmbibat în fiere şi oţet.

La picioarele crucii, în partea sa de jos, găsim şase figuri, din care doar două se mai pot distinge bine, restul fiind destul de şterse, probabil şi de numeroasele atingeri şi săruturi la persoanelor ce s-au închinat în faţa acestei cruci de-a lungul timpului, pe care studiile şi tradiţia îi identifică cu sfinţii patroni ai Umbriei: Sf. Ioan apostolul, sf. Mihail arhanghelul, sf. Rufino, sf. Ioan Botezătorul, sf. Petru şi sf. Paul.

Datorită încărcăturii sale istorice şi simbolice, imaginea crucifixului de la Sf. Damian este dragă franciscanilor de pretutindeni pentru că reprezintă pentru ei tot ceea ce a reprezentat şi pentru sf. Francisc, este moştenirea lor de fapt şi de drept: Eu mi-am făcut partea; pe a voastră, să v-o arate Cristos (FF: 1239). Este pentru franciscani şi o invitaţie să privească întotdeauna la Cristos, ai cărui privire este aţintită asupra fiecăruia, o invitaţie la a avea pe buze tot timpul întrebarea: Doamne, ce vrei ca eu să fac?

Rugăciune în faţa Celui Răstignit

Preaînalte şi slăvite Doamne,
străpunge întunericul inimii mele,
dăruieşte-mi credinţă dreaptă, speranţă sigură
şi dragoste desăvârşită,
înţelepciune şi cunoaştere dă-mi, Doamne,
ca să împlinesc sfânta şi adevărata ta poruncă.

Absorbeat

Te rog, Doamne,
ca arzătoarea şi dulcea forţă a iubirii Tale
să-mi răpească mintea mea
de la tot ce există sub soare, pentru ca astfel
să pot muri din iubire faţă de iubirea Ta,
aşa cum şi Tu ai crezut de cuviinţă
să mori din iubire faţă de iubirea mea!

Surse:
Fonti francescane
Dizionario Francescano
Wikipedia
Studii proprii

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap. 

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.