Postul Mare: un timp în care să trecem de la lege la desăvârşirea legii

Postul Mare:  un timp în care să trecem de la lege la desăvârşirea legii! 

Fraţii Capucini din toate conventele din ţară au participat sâmbătă, 17 martie 2012, la o zi de reculegere desfăşurată la Conventul din Oneşti. Tema generală a acestei zile a fost: “Postul Mare;  un timp în care să trecem de la lege, la desăvârşirea legii!”. Meditaţia a fost şinută de fr. Marian-Mihai Huşanu O.F.M. Cap. În continuare voi reda textul meditaţiei:

Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta asupra inimii vieţii creştine: caritatea. De fapt, acesta este un timp propice pentru ca, ajutaţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramente, să reînnoim drumul nostru de credinţă, atât personal cât şi comunitar. Este un parcurs marcat de rugăciune şi de împărtăşire, de tăcere şi de post, aşteptând să trăim bucuria pascală.

“Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune” (Evr 10,24) sunt cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, pe care le găsim în mesajul cu ocazia Postului Mare.

“Să fim atenţi“: responsabilitatea faţă de fratele.

Atenţia faţă de celălalt comportă a dori pentru el sau pentru ea binele, sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual.

Sfânta Scriptură avertizează cu privire la pericolul de a avea inima împietrită de un soi de “anestezie spirituală” care ne face orbi faţă de suferinţele celuilalt. Evanghelistul Luca prezintă două parabole ale lui Isus în care sunt indicate două exemple ale acestei situaţii care se poate crea în inima omului. În cea a samariteanului milostiv, preotul şi levitul “trec mai departe”, cu indiferenţă, în faţa omului prădat şi bătut de tâlhari (cf. Lc 10,30-32), iar în cea a bogatului nemilos, acest om sătul de bunuri nu ia seama la condiţia săracului Lazăr care moare de foame în faţa uşii sale (cf. Lc 16,19). În ambele cazuri avem de-a face cu contrariul acelui “a fi atenţi”, a privi cu iubire şi compasiune.

 În faţa iubirii, noi oamenii punem  în general dreptatea care vine din respectarea legilor. Este mult mai uşor să respecţi legile cu stricteţe, decât să trăieşti iubirea cu responsabilitatea ei. Este mult mai uşoară o credinţă în care să respectăm cu desăvârşire legea; în schimb este atât de greu să trăieşti viaţa de credinţă în libertatea plină de responsabilitate a iubirii. Iubirea comportă în totdeauna  dreptatea; în schimb dreptatea poate exista şi fără iubire. Mesajul principal al lui Isus a fost acela de a trece de la lege, la desăvârşirea legii. Nu am venit să desfiinţez legea dar am veni să o desăvârşesc, spunea El mulţimii.

Aşadar în inima omului trăiesc acestea două: dreptatea şi iubirea! Dreptatea care se naşte din respectarea cu stricteţe a legilor, şi iubirea care se naşte din cunoaşterea şi raportul nostru cu Dumnezeu. 

Atunci când Sfântul Francisc, a început să trăiască o viaţă de pocăinţă şi rugăciune, şi în jurul său s-au adunat alte persoane care doreau să trăiască asemenea lui, Francisc a fost nevoit să scrie o regulă în care să fie cuprins tot ceea ce trebuia să caracterizeze viaţa de pocăinţă şi rugăciune începută de el. Într-un cuvânt: era nevoie de legi! Aşadar, noi oamenii avem nevoie de legi, avem nevoie ca ceva să ne spună că ceea ce facem este corect. Cei drept legea ne uşurează mult viaţa. Însă, în acelaşi timp, legea poate să facă din noi persoane lipsite de sensibilitate şi iubire. Mai mult, legea înţeleasă greşit poate face din noi sclavi ai unor precepte fie ele chiar şi religioase. Şi aş dori să mă opresc asupra unui exemplu din Sfânta Scriptură, Carte pe care părintele nostru Sf. Francisc a iubit-o atât de mult, încât întreaga viaţă şi-a orânduit-o după ea. Este vorba despre parabola samariteanului milostiv pe care a amintit-o şi papa Benedict în mesajul său pentru Postul mare.  

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon  şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort.  Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel şi un levit, trecând prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce ( Lc 10, 30-35).

Potrivit mentălităţii noastre de secol douăzeci şi unu, suntem surprinşi să vedem că cei doi au trecut pe lăngă acel om. Poate că ne aşteptam mai mult de la acei oameni religioşi, şi de aici concluzia că cei doi erau prea grăbiţi şi ocupaţi ca să-l observe pe cel rănit. Dar orice evreu care a ascultat aceea istorisire ştia că sistemul lor religios îi obliga să se ţină deoparte de omul rănit. Un preot care se apropia prea mult de un cadavru devenea necurat şi, astfel, timp de câteva zile nu mai putea să oficieze nici un serviciu religios. Chiar şi simplul fapt de a se fi apropiat de om, să vadă dacă trăieşte sau dacă este mort, ar fi însemnat un risc prea mare pentru curăţia lui.  În mintea preotului, ceea ce a făcut era un gest îndreptăţit (plin de drepatate). Levitul, văzând cum a reacţionat preotul, şi-a găsit foarte uşor scuza în exemplul acestuia.

Morala parabolei nu se concentrează asupra faptului că  cei doi au fost distanţi şi reci sau lipsiţi de sensibilitate aşa cum am putea crede noi. Accentual este că cei doi erau adevăratele victime ale evenimentului. Ei, erau victimele legii şi ale noţiunii de neprihănire (dreptate) atât de distorsionate, astfel că ei ajunseseră incapabili de a se supune celei mai mari porunci: aceea de a-l iubi pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toate puterile, iar pe aproapele ca pe tine însuşi.

În viaţa noastră de comunitate, lucrurile de multe ori pot sta la fel. Sf. Francisc, cei drept ne-a lăsat o regulă de viaţă, de asemenea avem şi constituţiile care au rolul de a ne face viaţa în comun mai plăcută. Însă nici Francisc asemenea lui Isus, nu a pus legea mai presus de caritate, sau iubire. Vă aduceţi aminte acel episod din viaţa  sf. Francisc când i-a trezit pe toţi fraţii pentru a mânca cu acel frate care în timpul nopţii se plângea că îi este foame? Ei bine, aceasta este regula de viaţa pe care sf. Francisc o propune: să trecem dincolo de lege,  să trecem la desăvârşirea ei.

 Să nu înţelegem greşit: legea trebuie respectată! Trebuie respectată începând de la cele 10 porunci până la cele mai mici detalii ale regulii noastre de viaţă. Întrun fel sau altul, respectarea legii ne face drepţi, însă ceea ce dă viaţă tuturor lucrărilor noastre este iubirea care desăvârşeşte legea. Şi aceasta ne-a spus-o Isus, iar mai apoi Francisc. În comunitate când întâmpinăm probleme, soluţia cea mai uşoară este aceea de a aplica legea. Însă uităm de caritate. Şi din această cauză de multe ori viaţa noastră este plină de suferinţă. Nu vrem să renunţăm la unele legi, pe care noi înşine ni le-am făcut şi nu au nici o legătură cu ceea ce Sf. Francisc ne-a propus. De multe ori ne ascundem în spatele legii. Însă maturitatea noastră se poate observa atunci când suntem invitaţi de situaţie să trecem dincolo de lege, să tregem dincolo de siguranţă şi să riscăm totul. Să riscăm să fim luaţi de fraieri.

Nu ne vom găsi liniştea până când nu vom trece de la comoditatea pe care ne-o oferă legea, şi să trăim în libertatea plină de responsabilitate şi renunţare de sine, pe care ne-o oferă desăvârşirea legii adică iubirea! Iubirea faţă de Dumnezeu care trece prin iubirea faţă de aproapele.  Iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi separate de iubirea faţă de aproapele. De fapt iubirea manifestată faţă de aproapele dovedeşte iubirea noastră faţă de Dumnezeu.  Iubirea nu este un cuvânt care descrie romantismul, iubirea este plină de responsabilitate, care implică persoana. Iubirea de multe ori ne face să suferim. Şi aş dori să închei cu un gând al unui tânăr:  

Lumea ne aduce in faţa unui ecran mare pe care se derulează imagini pline de senzualitate, şi invitându-ne să le urmărim ne spune: “Asta este dragostea”.

Dumnezeu ne aduce în faţă unui lemn de care atârnă un om gol şi însângerat şi ne spune: “Asta este dragostea!”

Fr. Marian-Mihai Huşanu O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.