Parabola ecumenică a grăuntelui de muştar

Parabola ecumenică a grăuntelui de muştar

La a 60-a aniversare a instituirii Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

De cardinal Kurt Koch
prefect al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

În ziua de Rusalii, în urmă cu şaizeci de ani, la 5 iunie 1960, sfântul Papă Ioan al XXIII-lea, cu motu proprio Superno Dei nutu, a instituit Secretariatul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi, în ziua următoare, a numit ca preşedinte al său pe iezuitul german Augustin Bea, rector al Institutului Biblic, care a fost creat cardinal la sfârşitul anului 1959 şi care, după aceea, a fost descris cu apelativul foarte frumos de “cardinal al unităţii”. Pe la sfârşitul conciliului, cardinalul Bea a comparat originile şi întemeierea Secretariatului cu grăuntele de muştar despre care vorbeşte Evanghelia, “atât de simple şi aproape nesemnificative erau ele”. Grăuntele de muştar, ştim asta, este cea mai mică dintre seminţe, însă este destinat la o creştere abundentă.

Instituirea şi promovarea pontificală a Secretariatului

Primul impuls pentru instituirea Secretariatului a venit de la arhiepiscopul de Paderborn, monseniorul Lorenz Jäger, pionier convins al ecumenismului după al doilea război mondial şi fondator al Johann-Adam-Möhler – Institut für Konfessions und Diasporakunde în 1957. Papa Ioan al XXIII-lea a primit această iniţiativă, deoarece corespundea viziunii pe care o avea despre Conciliul Vatican II, o viziune care a înflorit în el în manieră semnificativă în timpul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Cele două preocupări principale care l-au motivat pe Papa Ioan al XXIII-lea să convoace conciliul erau, de fapt, strâns legate, adică reînnoirea Bisericii Catolice şi refacerea unităţii creştinilor. Pontiful era convins că, pentru a reînnoi Biserica Catolică, era esenţial să se rezerve un rol prioritar opţiunii ecumenice.

Pentru ca această viziune să poată furniza o orientare conciliului, cu doi ani înainte ca să fie convocat conciliul el a instituit Secretariatul cu o intenţie precisă, aşa cum afirmă motu proprio: “Pentru a arăta în manieră specială iubirea noastră şi bunăvoinţa noastră faţă de cei care poartă numele de creştini, dar sunt despărţiţi de acest Scaun Apostolic”. Puţin după instituire, au fost numiţi cincisprezece consultanţi şi zece membri, între care primul secretar, Johannes Willebrands, care i-a urmat cardinalului Bea ca preşedinte după moartea sa în 1968. În lumina diferenţelor de mare însemnătate care există între Bisericile ortodoxe şi Bisericile şi comunităţile ecleziale născute din Reformă, în 1962 Secretariatul a fost structurat în două secţiuni, cea orientală şi cea occidentală, încă active.

Cât de mult avea la inimă angajarea ecumenică Papa Ioan al XXIII-lea şi, prin urmare, cât de puternic a promovat el Secretariatul rezultă clar mai ales în două decizii pe care le-a luat. Deoarece la început Secretariatul, diferit de comisiile conciliului, avea o competenţă limitată fiind un organ pre-conciliar, Papa Ioan al XXIII-lea, în octombrie 1962, i-a conferit acelaşi status al comisiilor. Astfel Secretariatul a devenit o Comisie în care însă membrii nu erau aleşi de conciliu, motiv pentru care în acea epocă această decizie a fost definită o “revoluţie din palat”. A doua decizie cu care Papa Ioan al XXIII-lea a arătat o încredere deosebită faţă de Secretariat a fost cea adoptată în noiembrie 1962, când a încredinţat misiunea de a studia ulterior Schema despre izvoarele revelaţiei, a cărei discuţie a pus în mare dificultate conciliul, unei comisii mixte compuse din Comisia teologică şi Secretariat.

Roadele ecumenice în conciliu

Primele misiuni încredinţate Secretariatului au fost iniţial acelea de a transmite invitaţia Papei Ioan al XXIII-lea adresată celorlalte Biserici şi comunităţi ecleziale, de a trimite observatori la Conciliul Vatican II şi să aibă grijă de ei în timpul conciliului. În afară de asta Secretariatului i s-a cerut să pregătească diferite documente şi să le prezinte la conciliu. Printre acestea, figurează mai ales decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate, declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae şi, redactează în colaborare cu Comisia teologică, constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum.

Munca Secretariatului în sânul conciliului a contribuit în mod semnificativ la menţinerea trează şi la aprofundarea cauzei ecumenice. Multe roade apăruseră deja la sfârşitul conciliului. La 4 decembrie 1965, Papa Paul al VI-lea a celebrat o liturgie a Cuvântului în bazilica “Sfântul Paul din afara Zidurilor”, la care au luat parte părinţii conciliari şi observatorii din diferitele Biserici creştine. La sfârşitul liturgiei, pontiful a dăruit tuturor un clopoţel de bronz şi o diplomă de participare. Acest eveniment poate fi considerat ca prima celebrare ecumenică prezidată de un papă la “Sfântul Paul din afara Zidurilor”, o celebrare care a devenit punctul de plecare al tradiţiei frumoase instaurate succesiv, când în fiecare an episcopul de Roma, în ziua sărbătorii convertirii apostolului Paul, încheie Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor cu celebrarea solemnă a vesperelor în prezenţa reprezentanţilor diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale prezenţi la Roma.

Un eveniment şi mai incisiv a avut loc la 7 decembrie 1965, când în acelaşi timp în bazilica “Sfântul Petru” la Roma şi în biserica patriarhală “Sfântul Gheorghe la Phanar” la Constantinopol, în numele celor doi reprezentanţi suverani ai celor două Biserici a fost citită declaraţia comună cu care anathemata reciproce din 1054 erau înlăturate “din amintirea şi din centrul Bisericii” în aşa fel încât să nu mai poată reprezenta “o piedică în calea reapropierii în iubire”. Încredinţând astfel uitării evenimentele tragice din 1054 şi înlăturând otrava excomunicării din organismul Bisericii, ziua de 7 decembrie 1965 a devenit punctul de plecare pentru reconciliere în Biserică între Orient şi Occident.

Aceste două evenimente importante arată cât de mult aveau la inimă cauza ecumenică şi marele papă conciliar, sfântul Paul al VI-lea. Încă de la începutul celei de-a doua sesiuni, în discursul său fundamental de deschidere, el a subliniat că reapropierea ecumenică între creştini şi Biserici despărţite era unul din obiectivele centrale, adică drama spirituală, pentru care a fost convocat Conciliul Vatican II. Conform acestei viziuni de fond, Papa Paul al VI-lea era convins că eforturile ecumenice ale Bisericii Catolice nu se putea termina cu conciliul, ci acest conciliu reprezenta numai un început. De aceea, cu motu proprio Finis Concilio din 3 ianuarie 1966, a declarat Secretariatul pentru promovarea unităţii creştinilor dicaster permanent al Curiei Romane şi a confirmat structura sa cu constituţia apostolică Regimini Ecclesiae universae din 15 august 1967. În sfârşit, cu constituţia apostolică Pastor Bonus din 28 iunie 1988, numele Secretariatului a fost schimbat de Papa Ioan Paul al II-lea în Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor.

Misiunile Secretariatului

Conform acestei constituţii, Consiliul Pontifical are un rol dublu. Primul este acela de a promova ecumenismul autentic în cadrul Bisericii Catolice în conformitate cu liniile directoare stabilite în decretul conciliar Unitatis redintegratio. Cu acest obiectiv în minte, între 1967 şi 1970 Consiliul a pus la punct Directoriul ecumenic, care a fost ulterior reelaborat pe baza promulgării celor două noi coduri juridice, Codex iuris canonici din 1983 şi Codex canonum Ecclesiarum orientalium din 1990, pentru a fi aprobat după aceea de Papa Ioan Paul al II-lea la 25 martie 1993 şi republicat. Directoriul se vrea ca un ghid pentru punerea în practică a principiilor şi normelor despre ecumenism şi pentru implementarea practică a obligaţiei ecumenice în viaţa de toate zilele.

Aşa cum arată capitolul al treilea, dedicat “formării la ecumenism în Biserica Catolică”, Directoriul pune o emfază puternică asupra formării ecumenice a tuturor celor botezaţi: “Scopul formării ecumenice este ca toţi creştinii să fie animaţi de spiritul ecumenic, oricare ar fi misiunea lor deosebită şi funcţia lor specifică în lume şi în societate” (nr. 58). Pentru ca Biserica să-şi poată îndeplini această misiune, Directoriul evidenţiază mai ales importanţa formării ecumenice a celor care vor fi activi în pastoraţie. Pentru a sublinia ulterior această misiune, în 1998 Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a publicat un document propriu intitulat Dimensiunea ecumenică în formarea celor care se dedică slujirii pastorale.

În Bisericile locale, principalii responsabili ai promovării unităţii creştinilor sunt episcopii diecezani. Codex iuris canonici afirmă asta vorbind despre obligaţia ecumenică a episcopului în contextul descrierii slujirii sale pastorale (CIC 1983, can. 383 § 3). Codex canonum Ecclesiarum orientalium dedică misiunii ecumenice un capitol întreg, amintind că “grija de a restabili unitatea” este deosebit de recomandată păstorilor Bisericii (CCEO 1990, can. 902-908). Asta scoate în evidenţă faptul că slujirea pastorală este în mod esenţial o slujire a unităţii, o unitate care trebuie să fie înţeleasă în manieră mai amplă faţă de unitatea propriei Biserici, îmbrăţişându-i şi pe botezaţii necatolici. Cu scopul de a-i ajuta pe episcopi, îndeosebi cei care tocmai au fost numiţi, ca să-şi asume această responsabilitate, Consiliul Pontifical a redactat un “Vademecum”, care va fi publicat la toamnă cu binecuvântarea Papei Francisc.

Şi mai importante decât documentele citate mai sus sunt întâlnirile care au loc direct cu diferitele Biserici şi comunităţi ecleziale creştine. A colabora cu ei şi a cultiva dialogul carităţii şi al adevărului este a doua misiune a Consiliului Pontifical. În ultimii şaizeci de ani, numeroasele întâlniri, diferitele conversaţii şi schimbul de vizite între Bisericile şi comunităţile ecleziale au creat o reţea de relaţii de prietenie care formează o bază solidă pentru dialogurile ecumenice. Între timp, Consiliul Pontifical a legat şi continuă să facă aceste dialoguri cu aproape toate Bisericile şi comunităţile ecleziale creştine: Biserica asiriană din Orient şi Bisericile ortodoxe orientale, precum copţii, armenii şi sirienii, Bisericile ortodoxe din tradiţia bizantină, Bisericile şi comunităţile ecleziale născute din Reformă precum luteranii, reformaţii, baptiştii şi menoniţii, Comuniunea anglicană mondială şi Consiliul metodist mondial, vetero-catolicii şi diferitele Biserici libere, comunităţile evanghelice şi penticostale, care au înregistrat o creştere surprinzătoare în special în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea. În afară de asta, este în desfăşurare o amplă colaborarea cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva.

Din aceste dialoguri a fost posibil să se adune multe roade pozitive, aşa cum a ilustrat de exemplu cardinalul Walter Kasper în cartea sa Harvesting the Fruits, publicat în 2009. Însă în pofida acestor rezultate pozitive, nu se poate ignora că obiectivul real al mişcării ecumenice, adică refacerea unităţii Bisericii, adică a întregii comuniuni ecleziale, încă nu s-a obţinut. Chiar şi la şaizeci de ani distanţă de la instituirea Consiliului Pontifical, apare aceeaşi întrebare cu care sfântul Papă Ioan Paul al II-lea începe capitolul al treilea al enciclicei sale despre angajarea ecumenică Ut unum sint, publicată în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, la 25 mai 1995, adică întrebarea despre cât de lung este drumul care “ne mai desparte de acea zi binecuvântată în care se va ajunge la unitatea deplină în credinţă şi vom putea concelebra împreună sfânta Euharistie a Domnului”. În vederea acestui obiectiv al mişcării ecumenice, rezultatele obţinute până acum, pentru Ioan Paul al II-lea “nu sunt decât o etapă, chiar dacă promiţătoare şi pozitivă” (nr. 77).

În slujba papilor angajaţi în ecumenism

Aşadar este vorba de a înainta pe acest drum cu răbdare pasionată. Pentru Consiliul Pontifical, acest lucru este uşor mai ales pentru că s-a putut baza mereu pe sprijinul diferiţilor pontifi, în numele cărora îşi îndeplineşte mandatul său. De fapt, diferiţii pontifi care s-au succedat după conciliu au dus înainte, au promovat şi au aprofundat angajarea ecumenică. Acest lucru deosebit de adevărat în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, puternic convins că al treilea mileniu va trebui să înfrunte marea misiune de a restabili unitatea creştinilor care s-a pierdut în decursul secolelor. Pentru el, a fost fundamental de evidenţiat legătura strânsă între ecleziologia conciliară şi codificarea dreptului Bisericii universale şi în perspectiva responsabilităţii ecumenice a Bisericii Catolice. Şi în enciclica sa de pionierat Ut unum sint, a afirmat că această cale ecumenică este calea Bisericii şi este “ireversibilă” (3).

În pontificatul său, şi Papa Benedict al XVI-lea a recunoscut o prioritate specială obiectivului ecumenic. Deja în primul său mesaj după alegerea sa la scaunul pontifical, el a declarat în manieră programatică faptul că obligaţia primară a succesorului lui Petru era acela “de a lucra fără precupeţire de energii la reconstituirea unităţii depline şi vizibile a tuturor ucenicilor lui Cristos. Aceasta este ambiţia sa, aceasta este obligaţia sa imperioasă” (Primul mesaj în Missa pro Ecclesia din 20 aprilie 2005). În ochii săi, obiectivul ecumenic constă în a recompune unitatea Bisericii drept comunitate care trăieşte în fidelitatea faţă de Evanghelie şi faţă de credinţa apostolică. Ecumenismul este, aşadar, la nivel profund, o problemă de credinţă şi de unire a tuturor botezaţilor în rugăciunea sacerdotală a Domnului, care se roagă ca toţi să fie una.

Papa Francisc continuă drumul dialogului ecumenic cu stilul propriu. Pentru el este deosebit de important ca diferiţii creştini şi diferitele comunităţi ecleziale să înainteze împreună pe calea unităţii şi ca împreună să meargă, să se roage şi să colaboreze. El este convins că unitatea creşte atunci când se merge unii cu alţii şi că a parcurge împreună acelaşi drum înseamnă deja a trăi unitatea, aşa cum a demonstrat de exemplu în manieră elocventă cu întâlnirea memorabilă avută cu patriarhul Chiril, conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse, în aeroportul din Havana din Cuba, la 12 februarie 2016, sau cu participarea sa la comemorarea comună a Reformei la Lund, în Suedia, la 31 octombrie 2016. Şi el, în primul discurs rostit după începutul pontificatului său, a exprimat voinţa fermă de a continua drumul dialogului ecumenic. În acest context, el a afirmat: “Mulţumesc încă de acum Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, pentru ajutorul pe care va continua să-l ofere, în numele meu, pentru această cauză foarte nobilă” (20 martie 2013).

La rândul său, Consiliul Pontifical este recunoscător pentru exprimarea acestei recunoştinţe, având conştiinţa obligaţiei care-i revine de a promova unitatea creştinilor cu toate forţele sale şi având convingerea că nu există alternativă la ecumenism. Ecumenismul este indispensabil pentru credibilitatea credinţei Domnului, aşa cum a subliniat clar Papa Francisc în exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium: “De aceea, angajarea pentru o unitate care să uşureze primirea lui Isus Cristos încetează să fie simplă diplomaţie sau o îndeplinire forţată, pentru a se transforma într-o cale a evanghelizării de care nu se poate face abstracţie” (246).

Privind în urmă, la peste şaizeci de ani în urmă, comparaţia făcută de cardinalul Bea între instituirea Consiliului Pontifical şi grăuntele de muştar se revelează eficace. Asemenea grăuntelui de muştar, Consiliul era mic la începutul său, însă între timp a crescut. Însă ceea ce contează în primul rând nu este dimensiunea sa, ci faptul că – aşa cum evidenţiază toate parabolele creşterii în Evanghelii – creşterea nu este o cucerire umană, ci un dar al lui Dumnezeu. Conciliul Vatican II din era convins pe bună dreptate că mişcarea ecumenică era un rod al Duhului Sfânt şi al capacităţii sale de a duce la împlinire – desigur în momentul şi în modul în care va voi El – ceea ce a demarat în manieră aşa de promiţătoare. A-l asculta şi a-l urma este imperativul ecumenismului şi astăzi.

Cu această încredere, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor înţelege a şaizecea aniversare a instituirii sale ca o obligaţie: aceea de a continua drumul ecumenic în numele şi în mandatul Papei Francisc şi în slujba întregii Biserici, pentru ca rugăciunea Domnului să se poată împlini în manieră tot mai credibilă: Ut unum sint.

(După L’Osservatore Romano, 4 iunie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:http://www.ercis.ro

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.