„Voi veți fi martorii acestor lucruri…”
Sâmbătă, 23 noiembrie 2013, a avut loc, la Onești, ziua de reculegere pentru Advent a fraților minori capucini din România. La începutul întâlnirii ne-am rugat Domnului cu psalmi pentru a fi alături de noi și a ne călăuzi. A urmat salutul fr. Leon Budău, custodele fraților capucini, care și-a exprimat bucuria de a ne revedea și ne-a adresat îndemnul de a fi generoși cu Domnul.
Meditația, ținută de fr. Daniel Cosmin Constantin, intitulată „Credința ca misiune”, s-a concentrat asupra credinței, pentru a fi în comuniune cu Biserica întreagă, care în duminica aceasta celebrează încheierea Anului Credinței.
Fr. Cosmin a amintit că noi, creștinii, mai ales consacrații, suntem chemați la a fi pentru lume drojdie, sare și lumină, lucru pe care îl împlinim prin trăirea și mărturisirea credinței. Am reflectat și asupra exemplului Sfântului Francisc, pentru care credința izvora din Evanghelie. El se simțea contemporan cu Isus, avea o relație personală și continuă cu Isus. La finalul meditației a fost adresat îndemnul de a crește în sfințenie și de a ajuta oamenii să deschidă poarta credinței.
Au urmat comunicările custodelui și intervențiile unor frați. Din intervențiile fraților și predica custodelui, au ieșit în evidență câteva aspecte ce trebuie tratate cu seriozitate:
- credința nu este o doctrină, ci viață trăită în simplitate și slujire;
- să construim mai întâi în inima noastră și abia apoi în afara noastră;
- rugăciunea pentru familii este rugăciune pentru vocații;
- să se dedice o zi din săptămână rugăciunii pentru familii prin mijlocirea Fericitului Ieremia;
- să ne rugăm chiar și atunci când nu avem pasiune sau tragere de inimă;
- să reînsuflețim misiunea noastră ecumenică, rugându-ne pentru și promovând unitatea creștinilor fără încetare;
- să dăm importanță muncii, după îndemnul ministrului general din ultima sa scrisoare („Harul de a munci”)
- să ascultăm Cuvântul lui Isus, care ne vorbește în Evanghelie, și să îi vorbim lui Isus în rugăciune;
- să punem în practică tot sfatul bun și vorba înțeleaptă ce Bunul Dumnezeu ni le-a dăruit prin frați la această întâlnire pentru a nu rămâne – după cum atenționa custodele – „doar teorie, căci aceasta nu are valoare”.
În centrul acestei zile de reculegere s-a aflat Isus din Euharistie, prin celebrarea Sfintei Liturghii în Cripta Fericitului Ieremia.
După momentul fratern al prânzului și alte câteva clipe de împărtășire, ne-am despărțit, mulțumind lui Dumnezeu pentru tot binele pe care ni l-a făcut în această zi, purtând în inimă speranța unei revederi cât mai apropiate.
Fr. Lucian Dămoc, O.F.M. Cap.
Credința ca misiune
Conferința fr. Daniel Cosmin Constantin pentru ziua de reculegere
Apostolii i-au spus Domnului: „Mărește-ne credinșa!” Iar Domnul a spus: „Dacă ați avea credinșă cât un grăunte de muștar, ați spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te și plantează-te în mare!» Și v-ar asculta. (Lc 17,5-6)
Isus îi invită pe discipolii săi să trăiască forma sa de viață. Și ne invită și pe noi să trăim la fel. Este același Isus care ne cere acest lucru, este aceeași chemare. După cum ne amintește sfântul Ioan, discipolul preaiubit, Isus este Calea, Adevărul și Viața (In 14,6). El ne dă exemplul acestei noi căi de viață iar apoi, prin viața, moartea și învierea sa, ne face capabili de a o trăi și noi, prin harul său.
Alegând să facem astfel, noi intrăm în misiunea Bisericii de a continua opera de mântuire a lui Cristos, și de a-i pregăti calea pentru întoarcerea sa, atunci când va duce la îndeplinire opera sa răscumpărătoare. Isus Cristos este viu. El a înviat din morți. El trăiește acum, în noi și prin noi, prin puterea Duhului Sfânt. Aplicând aceasta la propria viață implică a decide zilnic să intrăm într-un stil de viață și de trăire a credinței.
În versiunea evanghelistului Matei, această parabolă este mai bogată în imagini, care ne comunică acest adevăr. Împărăția lui Dumnezeu este asemenea cu un grăunte de muștar pe care un om îl ia și îl seamănă în ogorul său. Acesta este mai mic decât toate semințele, însă, crescând, este mai mare decât toate legumele și devine copac, așa încât vin păsările cerului și locuiesc între ramurile lui. Împărăția cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia și o ascunde în trei măsuri de făină până când dospește totul. (Mt 13,31-33). Toate aceste imagini se referă la răspândirea împărăției lui Dumnezeu. Ele aduc în prim plan noua realitate care provine din discipolatul nostru, atunci când cooperăm cu harul. În calitate de creștini avem menirea de a iubi lumea, după cum Dumnezeu iubește lumea. Noi suntem – ca să folosim cuvintele sfântului Ioan – în lume, după cum El este în lume (1In 4,17). Deoarece trăim în Isus Cristos, el continuă opera sa răscumpărătoare în noi și prin noi! Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa. Ne-a așezat în lumea creată cu un scop. Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât l-a trimis pe unicul său Fiu pentru a o mântui! ( cf. In 3,16). Isus mai pășește încă în această lume prin Trupul său, Biserica, și își continuă opera.
Înțelegând și trăind această realitate putem schimba modul în care vedem întreaga noastră existență umană. Ca și creștini suntem invitați la o nouă formă de viață. Noi putem și trebuie să ne trăim viața zilnică în Domnul. Într-un sens foarte real noi trăim în Biserică și mergem în lume. O lume pe care Dumnezeu a creat-o și despre care a spus că este bună. Lumea încă este bună. Este plină de frumusețe și îl reflectă pe artizanul Divin care a creat-o. Apoi mai există un sistem, acea cultură a morții și a utilității, care l-a înlăturat pe Dumnezeu din locul care i se cuvenea, și a pus în loc idoli. Acest sistem este numit tot lume. Suntem chemați să nu iubim această lume, în sensul de a ne oferi pe noi înșine în fața dominării sale. Suntem chemați să respingem acest sistem, cu scopul de a-i elibera pe cei care sunt înlănțuiți de minciunile sale. Tatăl vrea să readucem întreaga omenire într-o relație de prietenie cu el, prin Fiul său Isus Cristos. Aceia dintre noi care trăiesc în Cristos sunt trimiși în lume cu această misiune.
Puterea necesară pentru a aduce schimbarea răscumpărătoare în lume vine din trăirea credinței. Aceasta implică recunoașterea vieții lui Dumnezeu în interiorul nostru, acordând prioritate efectelor sale transformatoare. Este uimitor cât de puțină drojdie este necesară pentru a obține o pâine mare. Aceasta pentru că în acele particule mici de ferment se află puterea de a face să crească aluatul, de a transforma acea grămadă umedă de aluat într-o pâine aromată, gustoasă și hrănitoare. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt.
Oricum, puterea pe care o conține acea drojdie nu se activează decât atunci când este amestecată și frământată în aluat. Odată ce este pusă drojdia, ea este ascunsă ochilor, dar ce transformare aduce întregului aluat!!! Tot așa este și cu creștinii în mijlocul culturii umane! Forța care este în noi este aceeași forță care l-a ridicat pe Cristos din morți. Tot ceea ce ni se cere este să facem amestecul. Este necesar să intrăm în aluat. Trebuie să fim în lume – unde se află Cristos – ca să putem fi folosiți pentru a împlini opera sa activă de răscumpărare.
Drojdia care nu se folosește la timp se strică și își pierde capacitatea de a fermenta acel aluat; trebuie să fie activă, altfel devine nefolositoare. Acea drojdie trebuie să se afle în aluat pentru a acționa schimbarea extraordinară. Așa este și cu noi toți. Trebuie să fim în lume pentru a acționa la transformarea ei. Atâta timp cât este ascunsă în aluat, drojdia întotdeauna va face să crească aluatul. Este nevoie, de asemenea, și de efort uman – trebuie frământat. La fel este și cu viața noastră de credință. Credința – mai bine zis „a crede” – este un verb; indică acțiune, motiv pentru care credința trebuie exercitată. Trăind în inima Bisericii, în centrul lumii, într-o formă activă de trăire a credinței, putem contribui la întoarcerea lumii înapoi la Dumnezeu.
Această concepție asupra credinței a alimentat perioade întregi de misionarism în trecut, și a adus schimbări extraordinare în toate culturile. Aceasta se va întâmpla din nou! Oricum, întotdeauna se începe cu o persoană, un grăunte, o sămânță… una câte una, pe rând. Atunci când îi spunem „Da!” lui Dumnezeu, el își dezvăluie planurile pe căile cele mai minunate. Împărăția lui Dumnezeu cu adevărat începe să se manifeste.
Papa Ioan al XXIII-lea scria: Fiecare credincios, în această lume a noastră, trebuie să fie un licăr de lumină, un centru al iubirii, o drojdie vie în interiorul aluatului. Va fi astfel în măsura în care, în adâncul ființei sale, va trăi în comuniune cu Dumnezeu.
Evanghelia ne cere fiecăruia dintre noi să trăim o nouă formă de viață. Putem deveni lumină și drojdie, sare și sămânță pentru lumea care are nevoie de harul lui Dumnezeu. Avem menirea de a fi un licăr de lumină, un centru al iubirii, o drojdie vie în interiorul aluatului. Noi suntem semințe de muștar într-o lume care așteaptă să renască – în și prin Isus Cristos.
Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul său de proclamare a Anului Credinței, ne-a spus: Poarta credinței, care introduce la viața de comuniune cu Dumnezeu și permite intrarea în Biserica sa, este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este vestit și inima se lasă plăsmuită de harul care transformă.
Expresia „Poarta credinței” provine dintr-un pasaj aparținând Faptelor Apostolilor, care se încheie astfel: Dumnezeu a deschis păgânilor poarta credinței (Fap 14,27). Înaintea acestui verset se vorbește despre misiunea lui Paul și a lui Barnaba, și cum au predicat ei Vestea cea Bună în multe orașe, făcând mulți discipoli și încurajându-i pe aceia care credeau deja în Isus Cristos. Ei au atribuit succesul aparent al acțiunilor lor, lui Dumnezeu, care a lucrat prin ei, în vederea deschiderii porții credinței pentru păgâni. Astfel, harul lui Dumnezeu este cel care lucrase în felul său specific, aducând cu sine darul credinței în acei credincioși noi, dar opera lui Dumnezeu avusese nevoie și de contribuția și efortul cuvintelor și acțiunilor umane pentru a fi eficace și pentru a deveni activă. Credința, ca dar al lui Dumnezeu, este personală – darul său față de fiecare din noi, un dar care crește și se hrănește în Trupul lui Cristos, în sânul Bisericii. În Biserică noi ascultăm cuvântul lui Dumnezeu și primim sacramentele; astfel creștem în viața noastră prin harul lui Dumnezeu, căutând cu orice preț împlinirea credinței noastre în Isus Cristos, în plinătatea învierii sale. În acest an al credinței am fost invitați să reflectăm asupra acestui dar al credinței și, în măsura în care am intrat pe această poartă, am reînnoit și întărit înțelegerea noastră asupra credinței și a practicării ei, de-a lungul fiecărui sector al vieții noastre.
În a doua scrisoare a sfântului apostol Paul către Timotei, acesta ne îndeamnă să proclamăm mesajul și, fie că va fi primit sau nu, să insistăm. După aceste cuvinte el face un comentariu interesant: Căci va veni timpul când nu vor mai primi învățătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de învățători care să le delecteze auzul. Își vor întoarce auzul de la adevăr ca să se îndrepte spre basme (2Tim 4,3-4).
În istoria Bisericii au existat momente când oamenii au făcut exact ceea ce Paul a prezis, întorcându-se către basme sau reinterpretări ale credinței catolice – astfel de tendințe se întâlnesc și în zilele noastre. Atunci când au apărut dispute cu privire la înțelegerea corectă a credinței, Biserica a reunit așa-numitul Conciliu, pentru a defini în mod precis care este adevărata credință și pentru a respinge erorile apărute la momentul respectiv. Cel mai recent Conciliu Ecumenic al Bisericii – Conciliul al II-lea din Vatican, s-a reunit în urmă cu 50 de ani, și a avut ca scop prezentarea credinței catolice pentru oamenii acelor timpuri, având valabilitate și în zilele noastre. A fost un conciliu care nu s-a stabilit pentru a respinge vreo eroare, ci pentru a reînnoi Biserica și pentru a oferi tuturor credincioșilor un dar reînnoit al credinței.
Prin lucrările Conciliului, la care au fost invitați toți episcopii din lume, Biserica a dorit să exprime credința strămoșească într-o formă reînnoită, pentru oamenii timpurilor actuale, și să deschidă „poarta credinței” atât celor credincioși cât și celor necredincioși. Aceasta a fost o misiune foarte importantă iar papa Benedict al XVI-lea ne-a încurajat în a înțelege că această misiune este încă în curs de desfășurare, la care am fost invitați cu toții să aderăm cu o reînnoită vigoare în acest an dedicat credinței. Un rod important al lucrărilor Conciliului a fost publicarea Catehismului Bisericii Catolice, promulgat în urmă cu 23 de ani. În acest catehism se găsește un rezumat care cuprinde tot ceea ce Biserica ne învață, și am fost invitați să îl folosim pentru a dobândi un suflu nou al credinței noastre.
În Evanghelia după Luca, Cristos înviat din morți îi instruiește pe discipoli cu privire la adevărurile despre el: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile și le-a spus: „Așa este scris: Cristos trebuia să sufere și să învie din morți a treia zi și să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, voi veți fi martorii acestor lucruri”. (Lc 24,44-48)
Discipolii care erau cu el în acea zi în care el se pregătea să se înalțe la ceruri erau, într-adevăr, primii martori, martori oculari, dar care au fost urmați de o imensitate de martori de-a lungul secolelor, martori care, binecuvântați fiind de Duhul Sfânt, l-au proclamat pe Cristos prin cuvânt și faptă, iar alții prin vărsarea sângelui pentru credință. Acum este rândul nostru, în timpurile pe care le trăim acum; suntem martori în virtutea vocației noastre de creștini, în virtutea vocației noastre de persoane consacrate lui Dumnezeu, chemați să împlinim voința sa. Noi oferim cel mai bun exemplu posibil în măsura în care îi dăruim Domnului întreaga noastră viață și în măsura în care încercăm să arătăm prezența sa înăuntrul nostru, în tot ceea ce spunem și facem.
Conform învățăturii Conciliului al II-lea din Vatican, toți credincioșii au primit o încurajare enormă în a fi sfinți și în a da o mărturie adevărată. Capitolul 5 al Constituției Dogmatice despre Biserică – Lumen gentium – este intitulat „Chemarea universală la sfințenie în Biserică”, iar la numărul 35 găsim următoarele:
Toți membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriți de ea, sunt chemați la sfințenie, după cuvântul Apostolului: “Aceasta este voința lui Dumnezeu: sfințirea voastră” (1Tes 4,3; cf. Ef 1,4). Această sfințenie a Bisericii se manifestă continuu și trebuie să se manifeste prin roadele harului pe care Duhul Sfânt le face să crească în sufletul credincioșilor; ea se exprimă diferit în fiecare dintre aceia care, în modul lor de viață, ajung la desăvârșirea iubirii, edificându-i pe ceilalți; ea apare într-un mod aparte în practicarea sfaturilor numite, de obicei, “evanghelice”. Această practicare a sfaturilor, îmbrățișată de mulți creștini sub impulsul Duhului Sfânt, fie în particular, fie într-o condiție sau stare recunoscută de Biserică, aduce și trebuie să aducă în lume o mărturie și o pildă strălucită a acestei sfințenii.
Această învățătură a fost reluată și afirmată în mod constant de către papi de la conciliu până în zilele noastre. Într-una din audiențele sale ținute în cadrul acestui an al credinței, Benedict al XVI-lea afirma: Ceea ce dorește Dumnezeu cel mai mult de la noi este să devenim sfinți. El ne-a iubit mult mai mult decât ne-am putea noi imagina, și dorește tot ceea ce este mai bun pentru noi. Și, de departe, cel mai bun lucru pentru noi este acela de a crește în sfințenie. Cu siguranță, fiecare dintre noi dorește să răspundă cât mai bine la această chemare la sfințenie, pentru binele nostru și al celorlalți, și dorim să fim cu adevărat credincioși întotdeauna Domnului și să facem ceea ce el așteaptă de la noi.
În scrisoarea apostolică Novo Millennio Ineunte, fericitul papă Ioan Paul al II-lea explică foarte bine ce este sfințenia: Mântuirea noastră nu stă într-o formulă, ci într-o persoană. Sfințenia este raportul nostru cu Cristos, felul în care noi trăim viața pe care a trăit-o el și care ne este dăruită prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu și al sacramentelor. Dacă el este Fiul lui Dumnezeu făcut om, atitudinea noastră nu poate să fie alta decât aceea a unirii cu Cristos, a asimilării lui Cristos. Atunci, programul nostru se concentrează, în ultimă instanță, pe faptul de a-l cunoaște pe Cristos, de a-l iubi, de a-l imita, de a trăi în el viața trinitară și de a transforma istoria, împreună cu el, până la împlinirea ei în Ierusalimul ceresc. (NMI 29).
În discursul de la Angelus din Solemnitatea Tuturor Sfinților de anul acesta, papa Francisc s-a adresat pelerinilor prezenți la Roma cu următoarele cuvinte: În Evanghelie, Domnul ne indică drumul, care este acela al Fericirilor. Împărăția lui Dumnezeu este pentru cei care nu își pun încrederea în lucruri, ci în iubirea lui Dumnezeu; este pentru cei care au o inimă simplă, umilă, pentru cei care nu trăiesc cu prezumția de a fi drepți și nu îi judecă pe ceilalți, pentru cei care știu să sufere cu cei care suferă, și să se bucure cu cei care se bucură; este pentru cei care nu sunt violenți, ci milostivi, și caută să fie promotori ai împăcării și ai păcii. Așadar, este frumoasă sfințenia, nu? Este un drum frumos. Sfinții ne transmit un mesaj în această sărbătoare. Ei ne spun: „Aveți încredere în Domnul, căci Domnul nu dezamăgește niciodată! El este un prieten bun, care ne stă mereu alături. Nu dezamăgește niciodată! Prin mărturia lor, sfinții ne încurajează să nu ne fie teamă să mergem împotriva curentului, să nu ne fie teamă dacă nu vom fi înțeleși, sau dacă vom fi luați în râs atunci când vom vorbi despre Isus și despre Evanghelie; ei ne demonstrează, prin intermediul vieții lor, că toți aceia care rămân fideli lui Dumnezeu și Cuvântului său, experimentează deja pe acest pământ, iubirea sa, și însutit în veșnicie.”
Și pentru a nu vorbi în gol, să vedem exemplul a doi sfinți atât de dragi nouă, și anume: sfântul Francisc și fericitul Ieremia.
În centrul vieții franciscane se află experiența de credință în Dumnezeu, în cadrul întâlnirii personale cu Cristos. Importanța acestei afirmații nu constă în a spune că Francisc a fost un om de credință, ci în a proclama că credința este temelia pe care se clădește, izvorul din care țâșnește și forța care animă viața lui Francisc și a urmașilor săi. Din momentul convertirii, Evanghelia devine, pentru Francisc, axul în jurul căruia intenționează să își restaureze propria viață. Evanghelia și evenimentele relatate în ea, pentru Francisc nu reprezentau realități trecute. Pentru el, Cristos era prezent cu aceeași intensitate cu care, în urmă cu 1200 de ani, se manifestase față de ucenicii săi. Francisc se simțea contemporan cu Cristos, iar secretul vieții sale evanghelice constă tocmai în contemporaneitatea cu Cristos.
Atunci când citește sau ascultă Evanghelia, Francisc o primește ca pe un mesaj care i se adresează lui, și căruia trebuie să-i răspundă în mod prompt, prin fapte, atitudini și acțiuni concrete. Centralitatea absolută a Evangheliei este principala noutate pe care o introduce Francisc în lume și în Biserică, din moment ce, în elaborarea proiectului său de viață, pentru sine și pentru frații săi, înlocuiește definitiv referința la „forma de viață a Bisercii primare” sau „viața apostolică” cu „forma de viață după Evanghelie”. Evanghelia era credința lui Francisc. Iar această formă de viață era o trăire continuă a credinței, o întâlnire perpetuă a lui Francisc cu Cristos, o legătură de iubire și prietenie.
Încă de la începerea Anului Credinței, cred că mai mulți dintre noi l-am auzit pe părintele Ubaldo zicând următoarele: Esta rugăciunea de ferișitu’ Ieremia despre credința este cel mai bun predică și meditație che se po’te face in anu’ credințe’!!! Și esta rugăciunea nu are nevoie de nici o explicație!!! Și cred că are dreptate.
Fericite Ieremia, tu nu te-ai mulțumit cu viața trecătoare, ci ai urmat învățătura pe care Domnul Isus ne-a dat-o prin Evanghelia sa. Pe aripile credinței te-ai ridicat până la tronul Celui Preaînalt și ai trăit din plin viața harului ce ți s-a dăruit la Botez. Tu ai permis Stăpânului cerului și al pământului să înfăptuiască în tine lucrările sale minunate. O, cerescule protector, mijlocește-ne și nouă harul de a trăi în spirit de credință, de a ne împlini făgăduințele de la Botez, prin care ne-am lepădat de Satana și de răutatea lui, pentru a-i sluji numai lui Cristos și a ne dovedi fii credincioși ai Bisericii sale. Ajută-ne să evităm cu grijă tot ceea ce pune în primejdie credința noastră.
Cu toate acestea, îmi permit să trasez câteva linii esențiale, deși sărăcia cuvintelor confirmă concluzia la care ajunsese părintele Ubaldo.
Din această rugăciune putem înțelege că, deși se manifestă în timpul acestei „vieți trecătoare”, credința are aspirații mai înalte, care ajung până la tronul Celui Preaînalt. De asemenea, credința este garanția unei vieți evanghelice, specific franciscane. Credința este strâns unită cu Botezul. În momentul Botezului primim darul credinței, iar în virtutea credinței împlinim făgăduințele de la Botez. A trăi în spirit de credință înseamnă a ne lepăda de Satana și a trăi în și pentru Cristos, în sânul Bisericii sale sfinte. În trăirea vieții de credință nu suntem lipsiți de dificultăți, însă mijlocirea sfinților, înaintașii și exemplele noastre de credință, pot mijloci pentru noi ajutorul necesar păstrării credinței.
Pe lângă faptul că, aseară, un frate m-a întrebat cine ține conferința pentru ziua de reculegere…, un alt frate m-a întrebat despre ce voi vorbi. Și i-am răspuns scurt cu titlul acestui material: „Credința ca misiune”… Iar fratele a continuat: Și despre Advent???
Probabil este o întrebare la care fiecare din voi se gândește, însă, datorită importanței acestui an al credinței pentru viața Bisericii, am considerat că este suficientă tratarea acestei teme, care este valabilă în orice timp liturgic pe care îl trăim.
La sfârșitul acestui an al credinței suntem invitați la reflecție cu privire la situația credinței noastre. În ce măsură i-am cerut Domnului să mărească în noi credința? Am trăit acest an al credinței cu angajament? Am reușit să îi edificăm pe alții în credință?
Ne dăm seama cu toții că, deși Anul Credinței se încheie, experiența de credință continuă, și dacă nu am reușit să o înflăcărăm suficient în acest timp special de reflecție și reînnoire, drumul continuă. În fața noastră se deschide drumul Adventului, un drum de așteptare și de pregătire la sărbătoarea Iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin trimiterea Fiului său în mijlocul nostru (Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică – In 3,16).
Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne ajute în îndeplinirea acestei chemări de a deschide „poarta credinței”. Îndemnul de a citi și medita zilnic Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât dragostea noastră față de el și mărturia noastră să crească tot mai mult, rămâne valabil și după acest an al credinței, așa cum a fost valabil și înainte. Pentru noi, cei consacrați, Anul Credinței devine „Viața Credinței” (de aici și titlul propus pentru acest material), adică o datorie perpetuă de a reînnoi credința, astfel încât să avem cu ce ne prezenta în fața oamenilor, să devenim martori ai credinței pe care o profesăm, și aceasta nu doar prin cuvinte, dar mai ales prin fapte. În acest sens, invocăm ajutorul și binecuvântarea sfântului Francisc, a fericitului Ieremia și a tuturor sfinților, care ne sunt modele de trăire și de mărturisire a credinței.
Pace și Bine!
