Oneşti, 23 noiembrie 2013: Zi de reculegere pentru Advent

“Voi veţi fi martorii acestor lucruri…”

Click pe imagine pentru a vedea Albumul foto

Sâmbătă, 23 noiembrie 2013, a avut loc, la Oneşti, ziua de reculegere pentru Advent a fraţilor minori capucini din România. La începutul întâlnirii ne-am rugat Domnului cu psalmi pentru a fi alături de noi şi a ne călăuzi. A urmat salutul fr. Leon Budău, custodele fraţilor capucini, care şi-a exprimat bucuria de a ne revedea şi ne-a adresat îndemnul de a fi generoşi cu Domnul. 

Meditaţia, ţinută de fr. Daniel Cosmin Constantin, intitulată „Credinţa ca misiune”, s-a concentrat asupra credinţei, pentru a fi în comuniune cu Biserica întreagă, care în duminica aceasta celebrează încheierea Anului Credinţei.

Fr. Cosmin a amintit că noi, creştinii, mai ales consacraţii, suntem chemaţi la a fi pentru lume drojdie, sare şi lumină, lucru pe care îl împlinim prin trăirea şi mărturisirea credinţei. Am reflectat şi asupra exemplului Sfântului Francisc, pentru care credinţa izvora din Evanghelie. El se simţea contemporan cu Isus, avea o relaţie personală şi continuă cu Isus. La finalul meditaţiei a fost adresat îndemnul de a creşte în sfinţenie şi de a ajuta oamenii să deschidă poarta credinţei.  

Au urmat comunicările custodelui şi intervenţiile unor fraţi. Din intervenţiile fraţilor şi predica custodelui, au ieşit în evidenţă câteva aspecte ce trebuie tratate cu seriozitate:    

  • credinţa nu este o doctrină, ci viaţă trăită în simplitate şi slujire;
  • să construim mai întâi în inima noastră şi abia apoi în afara noastră;
  • rugăciunea pentru familii este rugăciune pentru vocaţii;
  • să se dedice o zi din săptămână rugăciunii pentru familii prin mijlocirea Fericitului Ieremia;
  • să ne rugăm chiar şi atunci când nu avem pasiune sau tragere de inimă;
  • să reînsufleţim misiunea noastră ecumenică, rugându-ne pentru şi promovând unitatea creştinilor fără încetare;
  • să dăm importanţă muncii, după îndemnul ministrului general din ultima sa scrisoare („Harul de a munci”)
  • să ascultăm Cuvântul lui Isus, care ne vorbeşte în Evanghelie, şi să îi vorbim lui Isus în rugăciune;
  • să punem în practică tot sfatul bun şi vorba înţeleaptă ce Bunul Dumnezeu ni le-a dăruit prin fraţi la această întâlnire pentru a nu rămâne – după cum atenţiona custodele – „doar teorie, căci aceasta nu are valoare”.

În centrul acestei zile de reculegere s-a aflat Isus din Euharistie, prin celebrarea Sfintei Liturghii în Cripta Fericitului Ieremia.

După momentul fratern al prânzului şi alte câteva clipe de împărtăşire, ne-am despărţit, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot binele pe care ni l-a făcut în această zi, purtând în inimă speranţa unei revederi cât mai apropiate.

Fr. Lucian Dămoc, O.F.M. Cap.


Credinţa ca misiune
Conferinţa fr. Daniel Cosmin Constantin pentru ziua de reculegere        

Apostolii i-au spus Domnului: „Măreşte-ne credinşa!” Iar Domnul a spus: „Dacă aţi avea credinşă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» Şi v-ar asculta. (Lc 17,5-6)         

Isus îi invită pe discipolii săi să trăiască forma sa de viaţă. Şi ne invită şi pe noi să trăim la fel. Este acelaşi Isus care ne cere acest lucru, este aceeaşi chemare. După cum ne aminteşte sfântul Ioan, discipolul preaiubit, Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa (In 14,6). El ne dă exemplul acestei noi căi de viaţă iar apoi, prin viaţa, moartea şi învierea sa, ne face capabili de a o trăi şi noi, prin harul său. 

Alegând să facem astfel, noi intrăm în misiunea Bisericii de a continua opera de mântuire a lui Cristos, şi de a-i pregăti calea pentru întoarcerea sa, atunci când va duce la îndeplinire opera sa răscumpărătoare. Isus Cristos este viu. El a înviat din morţi. El trăieşte acum, în noi şi prin noi, prin puterea Duhului Sfânt. Aplicând aceasta la propria viaţă implică a decide zilnic să intrăm într-un stil de viaţă şi de trăire a credinţei.

În versiunea evanghelistului Matei, această parabolă este mai bogată în imagini, care ne comunică acest adevăr. Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul său. Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă, crescând, este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi locuiesc între ramurile lui. Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul. (Mt 13,31-33). Toate aceste imagini se referă la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Ele aduc în prim plan noua realitate care provine din discipolatul nostru, atunci când cooperăm cu harul. În calitate de creştini avem menirea de a iubi lumea, după cum Dumnezeu iubeşte lumea. Noi suntem – ca să folosim cuvintele sfântului Ioan – în lume, după cum El este în lume (1In 4,17). Deoarece trăim în Isus Cristos, el continuă opera sa răscumpărătoare în noi şi prin noi! Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa. Ne-a aşezat în lumea creată cu un scop. Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât l-a trimis pe unicul său Fiu pentru a o mântui! ( cf. In 3,16). Isus mai păşeşte încă în această lume prin Trupul său, Biserica, şi îşi continuă opera.

Înţelegând şi trăind această realitate putem schimba modul în care vedem întreaga noastră existenţă umană. Ca şi creştini suntem invitaţi  la o nouă formă de viaţă. Noi putem şi trebuie să ne trăim viaţa zilnică în Domnul. Într-un sens foarte real noi trăim în Biserică şi mergem în lume. O lume pe care Dumnezeu a creat-o şi despre care a spus că este bună. Lumea încă este bună. Este plină de frumuseţe şi îl reflectă pe artizanul Divin care a creat-o. Apoi mai există un sistem, acea cultură a morţii şi a utilităţii, care l-a înlăturat pe Dumnezeu din locul care i se cuvenea, şi a pus în loc idoli. Acest sistem este numit tot lume. Suntem chemaţi să nu iubim această lume, în sensul de a ne oferi pe noi înşine în faţa dominării sale. Suntem chemaţi să respingem acest sistem, cu scopul de a-i elibera pe cei care sunt înlănţuiţi de minciunile sale. Tatăl vrea să readucem întreaga omenire într-o relaţie de prietenie cu el, prin Fiul său Isus Cristos. Aceia dintre noi care trăiesc în Cristos sunt trimişi în lume cu această misiune.

Puterea necesară pentru a aduce schimbarea răscumpărătoare în lume vine din trăirea credinţei. Aceasta implică recunoaşterea vieţii lui Dumnezeu în interiorul nostru, acordând prioritate efectelor sale transformatoare. Este uimitor cât de puţină drojdie este necesară pentru a obţine o pâine mare. Aceasta pentru că în acele particule mici de ferment se află puterea de a face să crească aluatul, de a transforma acea grămadă umedă de aluat într-o pâine aromată, gustoasă şi hrănitoare. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt.

Oricum, puterea pe care o conţine acea drojdie nu se activează decât atunci când este amestecată şi frământată în aluat. Odată ce este pusă drojdia, ea este ascunsă ochilor, dar ce transformare aduce întregului aluat!!! Tot aşa este şi cu creştinii în mijlocul culturii umane! Forţa care este în noi este aceeaşi forţă care l-a ridicat pe Cristos din morţi. Tot ceea ce ni se cere este să facem amestecul. Este necesar să intrăm în aluat. Trebuie să fim în lume – unde se află Cristos – ca să putem fi folosiţi pentru a împlini opera sa activă de răscumpărare. 

Drojdia care nu se foloseşte la timp se strică şi îşi pierde capacitatea de a fermenta acel aluat; trebuie să fie activă, altfel devine nefolositoare. Acea drojdie trebuie să se afle în aluat pentru a acţiona schimbarea extraordinară. Aşa este şi cu noi toţi. Trebuie să fim în lume pentru a acţiona la transformarea ei. Atâta timp cât este ascunsă în aluat, drojdia întotdeauna va face să crească aluatul. Este nevoie, de asemenea, şi de efort uman – trebuie frământat. La fel este şi cu viaţa noastră de credinţă. Credinţa – mai bine zis „a crede” – este un verb; indică acţiune, motiv pentru care credinţa trebuie exercitată. Trăind în inima Bisericii, în centrul lumii, într-o formă activă de trăire a credinţei, putem contribui la întoarcerea lumii înapoi la Dumnezeu. 

Această concepţie asupra credinţei a alimentat perioade întregi de misionarism în trecut, şi a adus schimbări extraordinare în toate culturile. Aceasta se va întâmpla din nou! Oricum, întotdeauna se începe cu o persoană, un grăunte, o sămânţă… una câte una, pe rând. Atunci când îi spunem „Da!” lui Dumnezeu, el îşi dezvăluie planurile pe căile cele mai minunate. Împărăţia lui Dumnezeu cu adevărat începe să se manifeste.

Papa Ioan al XXIII-lea scria: Fiecare credincios, în această lume a noastră, trebuie să fie un licăr de lumină, un centru al iubirii, o drojdie vie în interiorul aluatului. Va fi astfel în măsura în care, în adâncul fiinţei sale, va trăi în comuniune cu Dumnezeu. 

Evanghelia ne cere fiecăruia dintre noi să trăim o nouă formă de viaţă. Putem deveni lumină şi drojdie, sare şi sămânţă pentru lumea care are nevoie de harul lui Dumnezeu. Avem menirea de a fi un licăr de lumină, un centru al iubirii, o drojdie vie în interiorul aluatului. Noi suntem seminţe de muştar într-o lume care aşteaptă să renască – în şi prin Isus Cristos.

Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul său de proclamare a Anului Credinţei, ne-a spus: Poarta credinţei, care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa, este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă.

Expresia „Poarta credinţei” provine dintr-un pasaj aparţinând Faptelor Apostolilor, care se încheie astfel: Dumnezeu a deschis păgânilor poarta credinţei (Fap 14,27). Înaintea acestui verset se vorbeşte despre misiunea lui Paul şi a lui Barnaba, şi cum au predicat ei Vestea cea Bună în multe oraşe, făcând mulţi discipoli şi încurajându-i pe aceia care credeau deja în Isus Cristos. Ei au atribuit succesul aparent al acţiunilor lor, lui Dumnezeu, care a lucrat prin ei, în vederea deschiderii porţii credinţei pentru păgâni. Astfel, harul lui Dumnezeu este cel care lucrase în felul său specific, aducând cu sine darul credinţei în acei credincioşi noi, dar opera lui Dumnezeu avusese nevoie şi de contribuţia şi efortul cuvintelor şi acţiunilor umane  pentru a fi eficace şi pentru a deveni activă. Credinţa, ca dar al lui Dumnezeu, este personală – darul său faţă de fiecare din noi, un dar care creşte şi se hrăneşte în Trupul lui Cristos, în sânul Bisericii. În Biserică noi ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi primim sacramentele; astfel creştem în viaţa noastră prin harul lui Dumnezeu, căutând cu orice preţ împlinirea credinţei noastre în Isus Cristos, în plinătatea învierii sale. În acest an al credinţei am fost invitaţi să reflectăm asupra acestui dar al credinţei şi, în măsura în care am intrat pe această poartă, am reînnoit şi întărit înţelegerea noastră asupra credinţei şi a practicării ei, de-a lungul fiecărui sector al vieţii noastre.

În a doua scrisoare a sfântului apostol Paul către Timotei, acesta ne îndeamnă să proclamăm mesajul şi, fie că va fi primit sau nu, să insistăm. După aceste cuvinte el face un comentariu interesant: Căci va veni timpul când nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de învăţători care să le delecteze auzul. Îşi vor întoarce auzul de la adevăr ca să se îndrepte spre basme (2Tim 4,3-4).

În istoria Bisericii au existat momente când oamenii au făcut exact ceea ce Paul a prezis, întorcându-se către basme sau reinterpretări ale credinţei catolice – astfel de tendinţe se întâlnesc şi în zilele noastre. Atunci când au apărut dispute cu privire la înţelegerea corectă a credinţei, Biserica a reunit aşa-numitul Conciliu, pentru a defini în mod precis care este adevărata credinţă şi pentru a respinge erorile apărute la momentul respectiv. Cel mai recent Conciliu Ecumenic al Bisericii – Conciliul al II-lea din Vatican, s-a reunit în urmă cu 50 de ani, şi a avut ca scop prezentarea credinţei catolice pentru oamenii acelor timpuri, având valabilitate şi în zilele noastre. A fost un conciliu care nu s-a stabilit pentru a respinge vreo eroare, ci pentru a reînnoi Biserica şi pentru a oferi tuturor credincioşilor un dar reînnoit al credinţei.

Prin lucrările Conciliului, la care au fost invitaţi toţi episcopii din lume, Biserica a dorit să exprime credinţa strămoşească într-o formă reînnoită, pentru oamenii timpurilor actuale, şi să deschidă „poarta credinţei” atât celor credincioşi cât şi celor necredincioşi. Aceasta a fost o misiune foarte importantă iar papa Benedict al XVI-lea ne-a încurajat în a înţelege că această misiune este încă în curs de desfăşurare, la care am fost invitaţi cu toţii să aderăm cu o reînnoită vigoare în acest an dedicat credinţei. Un rod important al lucrărilor Conciliului a fost publicarea Catehismului Bisericii Catolice, promulgat în urmă cu 23 de ani. În acest catehism se găseşte un rezumat care cuprinde tot ceea ce Biserica ne învaţă, şi am fost invitaţi să îl folosim pentru a dobândi un suflu nou al credinţei noastre. 

În Evanghelia după Luca, Cristos înviat din morţi îi instruieşte pe discipoli cu privire la adevărurile despre el: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri”. (Lc 24,44-48)

Discipolii care erau cu el în acea zi în care el se pregătea să se înalţe la ceruri erau, într-adevăr, primii martori, martori oculari, dar care au fost urmaţi de o imensitate de martori de-a lungul secolelor, martori care, binecuvântaţi fiind de Duhul Sfânt, l-au proclamat pe Cristos prin cuvânt şi faptă, iar alţii prin vărsarea sângelui pentru credinţă. Acum este rândul nostru, în timpurile pe care le trăim acum; suntem martori în virtutea vocaţiei noastre de creştini, în virtutea vocaţiei noastre de persoane consacrate lui Dumnezeu, chemaţi să împlinim voinţa sa. Noi oferim cel mai bun exemplu posibil în măsura în care îi dăruim Domnului întreaga noastră viaţă şi în măsura în care încercăm să arătăm prezenţa sa înăuntrul nostru, în tot ceea ce spunem şi facem. 

Conform învăţăturii Conciliului al II-lea din Vatican, toţi credincioşii au primit o încurajare enormă în a fi sfinţi şi în a da o mărturie adevărată. Capitolul 5 al Constituţiei Dogmatice despre Biserică – Lumen gentium – este intitulat „Chemarea universală la sfinţenie în Biserică”, iar la numărul 35 găsim următoarele:

Toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: “Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră” (1Tes 4,3; cf. Ef 1,4). Această sfinţenie a Bisericii se manifestă continuu şi trebuie să se manifeste prin roadele harului pe care Duhul Sfânt le face să crească în sufletul credincioşilor; ea se exprimă diferit în fiecare dintre aceia care, în modul lor de viaţă, ajung la desăvârşirea iubirii, edificându-i pe ceilalţi; ea apare într-un mod aparte în practicarea sfaturilor numite, de obicei, “evanghelice”. Această practicare a sfaturilor, îmbrăţişată de mulţi creştini sub impulsul Duhului Sfânt, fie în particular, fie într-o condiţie sau stare recunoscută de Biserică, aduce şi trebuie să aducă în lume o mărturie şi o pildă strălucită a acestei sfinţenii.

Această învăţătură a fost reluată şi afirmată în mod constant de către papi de la conciliu până în zilele noastre. Într-una din audienţele sale ţinute în cadrul acestui an al credinţei, Benedict al XVI-lea afirma: Ceea ce doreşte Dumnezeu cel mai mult de la noi este să devenim sfinţi. El ne-a iubit mult mai mult decât ne-am putea noi imagina, şi doreşte tot ceea ce este mai bun pentru noi. Şi, de departe, cel mai bun lucru pentru noi este acela de a creşte în sfinţenie. Cu siguranţă, fiecare dintre noi doreşte să răspundă cât mai bine la această chemare la sfinţenie, pentru binele nostru şi al celorlalţi, şi dorim să fim cu adevărat credincioşi întotdeauna Domnului şi să facem ceea ce el aşteaptă de la noi.

În scrisoarea apostolică Novo Millennio Ineunte, fericitul papă Ioan Paul al II-lea explică foarte bine ce este sfinţenia: Mântuirea noastră nu stă într-o formulă, ci într-o persoană. Sfinţenia este raportul nostru cu Cristos, felul în care noi trăim viaţa pe care a trăit-o el şi care ne este dăruită prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu şi al sacramentelor. Dacă el este Fiul lui Dumnezeu făcut om, atitudinea noastră nu poate să fie alta decât aceea a unirii cu Cristos, a asimilării lui Cristos. Atunci, programul nostru se concentrează, în ultimă instanţă, pe faptul de a-l cunoaşte pe Cristos, de a-l iubi, de a-l imita, de a trăi în el viaţa trinitară şi de a transforma istoria, împreună cu el, până la împlinirea ei în Ierusalimul ceresc. (NMI 29).

În discursul de la Angelus din Solemnitatea Tuturor Sfinţilor de anul acesta, papa Francisc s-a adresat pelerinilor prezenţi la Roma cu următoarele cuvinte: În Evanghelie, Domnul ne indică drumul, care este acela al Fericirilor. Împărăţia lui Dumnezeu este pentru cei care nu îşi pun încrederea în lucruri, ci în iubirea lui Dumnezeu; este pentru cei care au o inimă simplă, umilă, pentru cei care nu trăiesc cu prezumţia de a fi drepţi şi nu îi judecă pe ceilalţi, pentru cei care ştiu să sufere cu cei care suferă, şi să se bucure cu cei care se bucură; este pentru cei care nu sunt violenţi, ci milostivi, şi caută să fie promotori ai împăcării şi ai păcii. Aşadar, este frumoasă sfinţenia, nu? Este un drum frumos. Sfinţii ne transmit un mesaj în această sărbătoare. Ei ne spun: „Aveţi încredere în Domnul, căci Domnul nu dezamăgeşte niciodată! El este un prieten bun, care ne stă mereu alături. Nu dezamăgeşte niciodată! Prin mărturia lor, sfinţii ne încurajează să nu ne fie teamă să mergem împotriva curentului, să nu ne fie teamă dacă nu vom fi înţeleşi, sau dacă vom fi luaţi în râs atunci când vom vorbi despre Isus şi despre Evanghelie; ei ne demonstrează, prin intermediul vieţii lor, că toţi aceia care rămân fideli lui Dumnezeu şi Cuvântului său, experimentează deja pe acest pământ, iubirea sa, şi însutit în veşnicie.”

Şi pentru a nu vorbi în gol, să vedem exemplul a doi sfinţi atât de dragi nouă, şi anume: sfântul Francisc şi fericitul Ieremia.

În centrul vieţii franciscane se află experienţa de credinţă în Dumnezeu, în cadrul întâlnirii personale cu Cristos. Importanţa acestei afirmaţii nu constă în a spune că Francisc a fost un om de credinţă, ci în a proclama că credinţa este temelia pe care se clădeşte, izvorul din care ţâşneşte şi forţa care animă viaţa lui Francisc şi a urmaşilor săi. Din momentul convertirii, Evanghelia devine, pentru Francisc, axul în jurul căruia intenţionează să îşi restaureze propria viaţă. Evanghelia şi evenimentele relatate în ea, pentru Francisc nu reprezentau realităţi trecute. Pentru el, Cristos era prezent cu aceeaşi intensitate cu care, în urmă cu 1200 de ani, se manifestase faţă de ucenicii săi. Francisc se simţea contemporan cu Cristos, iar secretul vieţii sale evanghelice constă tocmai în contemporaneitatea cu Cristos.

Atunci când citeşte sau ascultă Evanghelia, Francisc o primeşte ca pe un mesaj care i se adresează lui, şi căruia trebuie să-i răspundă în mod prompt, prin fapte, atitudini şi acţiuni concrete. Centralitatea absolută a Evangheliei este principala noutate pe care o introduce Francisc în lume şi în Biserică, din moment ce, în elaborarea proiectului său de viaţă, pentru sine şi pentru fraţii săi, înlocuieşte definitiv referinţa la „forma de viaţă a Bisercii primare” sau „viaţa apostolică” cu „forma de viaţă după Evanghelie”. Evanghelia era credinţa lui Francisc. Iar această formă de viaţă era o trăire continuă a credinţei, o întâlnire perpetuă a lui Francisc cu Cristos, o legătură de iubire şi prietenie.

Încă de la începerea Anului Credinţei, cred că mai mulţi dintre noi l-am auzit pe părintele Ubaldo zicând următoarele: Esta rugăciunea de ferişitu’ Ieremia despre credinţa este cel mai bun predică şi meditaţie che se po’te face in anu’ credinţe’!!! Şi esta rugăciunea nu are nevoie de nici o explicaţie!!! Şi cred că are dreptate.

Fericite Ieremia, tu nu te-ai mulţumit cu viaţa trecătoare, ci ai urmat învăţătura pe care Domnul Isus ne-a dat-o prin Evanghelia sa. Pe aripile credinţei te-ai ridicat până la tronul Celui Preaînalt şi ai trăit din plin viaţa harului ce ţi s-a dăruit la Botez. Tu ai permis Stăpânului cerului şi al pământului să înfăptuiască în tine lucrările sale minunate. O, cerescule protector, mijloceşte-ne şi nouă harul de a trăi în spirit de credinţă, de a ne împlini făgăduinţele de la Botez, prin care ne-am lepădat de Satana şi de răutatea lui, pentru a-i sluji numai lui Cristos şi a ne dovedi fii credincioşi ai Bisericii sale. Ajută-ne să evităm cu grijă tot ceea ce pune în primejdie credinţa noastră.

Cu toate acestea, îmi permit să trasez câteva linii esenţiale, deşi sărăcia cuvintelor confirmă concluzia la care ajunsese părintele Ubaldo.

Din această rugăciune putem înţelege că, deşi se manifestă în timpul acestei „vieţi trecătoare”, credinţa are aspiraţii mai înalte, care ajung până la tronul Celui Preaînalt. De asemenea, credinţa este garanţia unei vieţi evanghelice, specific franciscane. Credinţa este strâns unită cu Botezul. În momentul Botezului primim darul credinţei, iar în virtutea credinţei împlinim făgăduinţele de la Botez. A trăi în spirit de credinţă înseamnă a ne lepăda de Satana şi a trăi în şi pentru Cristos, în sânul Bisericii sale sfinte. În trăirea vieţii de credinţă nu suntem lipsiţi de dificultăţi, însă mijlocirea sfinţilor, înaintaşii şi exemplele noastre de credinţă, pot mijloci pentru noi ajutorul necesar păstrării credinţei.

Pe lângă faptul că, aseară, un frate m-a întrebat cine ţine conferinţa pentru ziua de reculegere…, un alt frate m-a întrebat despre ce voi vorbi. Şi i-am răspuns scurt cu titlul acestui material: „Credinţa ca misiune”… Iar fratele a continuat: Şi despre Advent???

Probabil este o întrebare la care fiecare din voi se gândeşte, însă, datorită importanţei acestui an al credinţei pentru viaţa Bisericii, am considerat că este suficientă tratarea acestei teme, care este valabilă în orice timp liturgic pe care îl trăim.

La sfârşitul acestui an al credinţei suntem invitaţi la reflecţie cu privire la situaţia credinţei noastre. În ce măsură i-am cerut Domnului să mărească în noi credinţa? Am trăit acest an al credinţei cu angajament? Am reuşit să îi edificăm pe alţii în credinţă?

Ne dăm seama cu toţii că, deşi Anul Credinţei se încheie, experienţa de credinţă continuă, şi dacă nu am reuşit să o înflăcărăm suficient în acest timp special de reflecţie şi reînnoire, drumul continuă. În faţa noastră se deschide drumul Adventului, un drum de aşteptare şi de pregătire la sărbătoarea Iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin trimiterea Fiului său  în mijlocul nostru (Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică – In 3,16).

Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să ne ajute în îndeplinirea acestei chemări de a deschide „poarta credinţei”. Îndemnul de a citi şi medita zilnic Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât dragostea noastră faţă de el şi mărturia noastră să crească tot mai mult, rămâne valabil şi după acest an al credinţei, aşa cum a fost valabil şi înainte. Pentru noi, cei consacraţi, Anul Credinţei devine „Viaţa Credinţei” (de aici şi titlul propus pentru acest material), adică o datorie perpetuă de a reînnoi credinţa, astfel încât să avem cu ce ne prezenta în faţa oamenilor, să devenim martori ai credinţei pe care o profesăm, şi aceasta nu doar prin cuvinte, dar mai ales prin fapte. În acest sens, invocăm ajutorul şi binecuvântarea sfântului Francisc, a fericitului Ieremia şi a tuturor sfinţilor, care ne sunt modele de trăire şi de mărturisire a credinţei. 

Pace şi Bine!

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.