Oneşti – 16 Octombrie – Întâlnirea persoanelor consacrate din Dieceza de Iaşi

Oneşti – Întâlnirea persoanelor consacrate din Dieceza de Iaşi

Sanctuarul din Oneşti, dedicat fericitului Ieremia Valahul, a găzduit duminică, 16 octombrie 2011, întâlnirea persoanelor consacrate din dieceza de Iaşi.

În ciuda timpului nefavorabil care părea să prevestească sosirea timpurie a anotimpului geros, membrii comunităţilor religioase din dieceza noastră s-au adunat într-un număr foarte frumos în jurul fratelui Ieremia pentru a reflecta la vocaţia şi misiunea pe fiecare o are de îndeplinit în Biserică şi pentru a trăi momente de comuniune şi har.

Primul moment al acestei întâlniri l-a constituit Sfânta Liturghie, la care ne-am bucurat de prezenţa PS Petru Gherghel, episcop al diecezei de Iaşi, şi de cea a pr. Alois Fechet, vicar episcopal responsabil cu viaţa consacrată.

Bucuria acestui moment a căpătat amploare ţinând cont de faptul că la Sfânta Liturghie a participat şi comunitatea credincioşilor care participă cu regularitate la serviciul liturgic duminical din Sanctuarul „Fericitul Ieremia”, pentru toţi aceştia grupul numeros de persoane consacrate prezente devenind cu adevărat semn şi mărturie a acestei realităţi prezente în dieceza noastră.

Cuvântul de învăţătură din cadrul Sfintei Liturghii a căpătat o nuanţă deosebită şi inedită prin dialogul pe care pr. Lucian Iosif Dumea, OFMCap. l-a avut cu fratele nostru Ieremia, dialog care a avut ca argument principal realitatea vieţii consacrate din zilele noastre şi trăirea umilului frate capucin, care s-a sfinţit la Napoli.

Părintele predicator a scos în evidenţă faptul că familia consacrată din dieceza de Iaşi este destul de tânără, „născută din sângele martirilor”, iar în lipsa mărturisitorilor şi sub influenţa timpurilor în care trăieşte riscă să piardă din vedere scopurile propriei consacrări, motiv pentru care fratele Ieremia stă ca model al transformării propriei vieţi într-o Evanghelie.

De asemenea, de notat este şi faptul că fericitul Ieremia a reuşit să dea cezarului ceea ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, şi aceasta prin simplitatea vieţii sale, pe care, mai întâi, a văzut-o în Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, să o recunoască în forma de viaţă pe care a trăit-o sfântul Francisc din Assisi, şi pe care a îmbrăţişat-o intrând în Ordinul Fraţilor Minori Capucini de curând născut.

Provocatoare rămân cuvintele cu care părintele Lucian şi-a încheiat cuvântarea, cuvinte care ne interpelează pe toţi şi ne deschid drumul reflecţiei personale: „… viaţa ta frate Ieremia, ne umple de uimire, dar de rămânem cu atât, ce-i drept, nu am făcut nimic!”

Un moment important al acestei întâlniri l-a constituit conferinţa pe care pr. Cristian Lupu, OFMCap., a ţinut-o la scurt timp după terminarea Sfintei Liturghii, conferinţă intitulată „Consacrare şi spiritualitate în fericitul Ieremia Valahul”. Prezentăm aici doar câteva aspecte esenţiale, materialul complet regăsindu-se în partea de jos a acestei pagini.

Prima parte a conferinţei s-a concentrat asupra vieţii spirituale caracteristice persoanelor consacrate, fiind subliniat sensul tăcerii şi condiţiile care favorizează trăirea ei. Tăcerea se prezintă ca un aspect fundamental al vieţii consacrate, iar stăpânirea ei devine o adevărată virtute. De asemenea, tăcerea presupune câteva elemente fundamentale, cum ar fi liniştea, ca reducere şi controlare a comunicării verbale, precum şi singurătatea, ca o completare a celei dintâi, după exemplul lui Cristos, primul consacrat Tatălui. Astfel, tăcerea devine un pas fundamental în cultivarea vieţii interioare, mai ales în zilele noastre, când se înregistrează un flux tot mai abundent de informaţii care invadează viaţa cotidiană.

Totodată, cultivarea vieţii interioare, pe lângă aspectul tăcerii, îl presupune şi pe cel al rugăciunii, în cadrul unui exerciţiu zilnic, care are menirea de a-i conduce pe cei consacraţi la formarea unui stil de viaţă din care aceste elemente nu pot lipsi.

În cea de-a doua parte a conferinţei pr. Cristian a adus în prim plan exemplul de consacrare al sfântului Francisc de Assisi, al sfintei Tereza de Lisieux şi al fericitului IeremiaValahul, care „au ajuns la sfinţenie colaborând cu generozitate şi încredere cu harul lui Dumnezeu şi hrănindu-şi vocaţia de consacraţi printr-o viaţă spirituală constantă şi robustă”.

Consacrarea şi spiritualitatea sfântului Francisc îşi găseşte importanţa în reînnoirea vieţii religioase a timpului său, prin răspunsul dat invitaţiei Crucifixului din biserica Sfântul Damian: „Mergi, Francisc, şi repară Biserica mea în ruină”, rămânând mereu supus autorităţii bisericeşti. De asemenea, foarte important se dovedeşte şi îndemnul sărăcuţului din Assisi cu privire la preţuirea Preasfântului Sacrament, oferind lui Cristos toată simplitatea vieţii, umilinţa, credinţa şi iubirea.

Cu privire la exemplul sfintei Tereza de Lisieux, pr. Cristian a evidenţia dorinţa arzătoare a acesteia de sfinţenie, manifestată încă din copilărie, în ciuda vicisitudinilor de care a avut parte în scurta sa viaţă pământească. Caracteristica vieţii sale a fost iubirea faţă de Isus şi faţă de fraţi, precum şi încrederea fără limite în Milostivirea divină.

În continuare, părintele conferenţiar a prezentat spiritualitatea şi consacrarea fericitului Ieremia, subliniind aspectul dăruirii totale a confratelui nostru român în slujirea aproapelui. Iar această slujire totală a celor bolnavi şi nevoiaşi nu l-a împiedicat pe umilul frate capucin să trăiască o intensă viaţă de rugăciune, prin care regăsea forţa de a sluji zilnic „celui mai mare Domn” şi fraţilor.

Aşa cum afirma chiar pr. Cristian, conferinţa nu s-ar fi putut încheia fără a face referinţă la Sfânta Fecioară Maria, „model de consacrare şi de urmare a lui Cristos”, subliniind importanţa pe care exemplul Marie îl are în trăirea zilnică a fiecărei comunităţi religioase, ca un „ajutor foarte eficient pentru a progresa în răspunsul dat şi pentru trăirea plenară a chemării”.

Cum era normal, după ce am primit hrana spirituală, prin Sfânta Euharistie şi prin cuvintele auzite în cadrul conferinţei, în jurul orei 12.30 am servit masa de prânz, prilej cu care toţi cei prezenţi s-au bucurat de câteva momente de comuniune şi împărtăşire fraternă.

Mai apoi ne-am regăsit din nou în jurul fratelui Ieremia, moment în care pr. Alois Fechet a făcut câteva comunicări de interes general, lansând totodată şi invitaţia ca fiecare să împărtăşească o idee din spiritualitatea şi viaţa fondatorului propriului institut. În ciuda emoţiilor şi a reţinerii iniţiale, intervenţiile au curs una după alta, aproape că nu se mai terminau. Şi este interesant de remarcat că, aşa cum observa şi pr. Alois, „sfinţii s-au copiat unii pe alţii”; această remarcă subliniază faptul că, în ciuda diversităţii carismelor şi a slujirilor, consacrarea religioasă este unică pentru toţi îndreptată către acelaşi Cristos, care reprezintă centrul vieţii consacrate.

Întâlnirea s-a încheiat cu un moment de adoraţie euharistică animată de fraţii capucini studenţi de la Roman şi condusă de pr. Marian Huşanu, OFMCap., guardian al conventului din Oneşti. Uniţi în rugăciune, cântare, dar şi tăcere, i-am cerut Domnului să ne păstreze statornici în consacrarea noastră şi să deschidă inima cât mai multor persoane generoase care să îşi închine viaţa prin consacrarea religioasă.

Însufleţiţi de cele trăite şi auzite la această întâlnire, participanţii s-au întors în propriile comunităţi religioase, purtând în inimă bucuria întâlnirii cu ceilalţi şi a comuniunii fraterne.

Fr. Daniel Cosmin Constantin, O.F.M. Cap.


Familia consacrată din Dieceza de Iaşi, în dialog cu fericitul Ieremia

Astăzi în Sanctuarul Fericitul Ieremia, e sărbătoare, deoarece a venit în pelerinaj, familia celor care s-au consacrat lui Dumnezeu, din Dieceza de Iaşi. Cei care i-au promis să-şi trăiască viaţa după Cuvântul Evangheliei, acea Scrisoare de iubire adresată nouă tuturor, iar pelerinajul nostru constă tocmai în această dorinţă, să creştem din ce în ce mai mult în cunoaşterea acestui Cuvânt al lui Dumnezeu, şi mai ales în redescoperirea valorii pe care Cuvântul Evangheliei îl are în viaţa noastră, personală şi comunitară.

Mai întâi vrem să-i mulţumim şi să aducem laudă lui Dumnezeu, împreună cu tine, frate Ieremia, pentru darul vocaţiei  revărsat  asupra fiecărui dintre noi, asupra Diecezei noastre, asupra ţării noastre.

Faptul că suntem aici nu este întâmplător, Frate Ieremia, căci suntem o familie foarte tânără, iar 20 de ani nu sunt deloc mulţi. Am renăscut, ce-i drept, din sângele martirilor, apoi ne-au adunat şi ne-au iniţiat puţinii mărturisitori. Dar astăzi ne dăm seama că am cam rămas orfani; ne mor martirii frate Ieremia, şi ce-i mai rău e că se duc şi mărturisitorii, pe unul chiar mai ieri l-am îngropat, iar noi, uitându-ne unii la alţii, ne descoperim a fi din ce în ce mai mulţi maeştri, învăţători, şi asta nu e bine pentru viitor. Faptul că te-ai întors acasă, e un semn pentru noi. Cineva acolo sus vede cu ochii lui de Tată, iar cu grija lui maternă, a decis să nu ne lase singuri, în vâltoarea tinereţii noastre. Deci pentru noi eşti un semn, un mesager divin. Intenţia noastră nu este să ne plângem de faptul că suntem tineri; acest lucru nu este un defect, ba dimpotrivă. Tot ceea ce am realizat împreună, pentru Biserica noastră, pentru Ţara noastră, este în mare parte rodul entuziasmului şi al dăruirii specific celor tineri.

Sunt totuşi anumite lucruri care ne întristează, iar pe acestea vrem să ţi le împărtăşim. Scăderea numerică şi progresivă a vocaţiilor; înmulţirea documentelor asupra Vieţii consacrate, care exprimă ceea ce am voi să fie Viaţa consacrată, nu ceea ce în mod real este, documente care, de multe ori, rămân doar literă moartă; vorbim mult despre reîntoarcerea la carisma fondatoare, dar ne vine foarte greu să o actualizăm şi să o contextualizăm; ne vine uneori greu să înfăptuim o comuniune mai strânsă între noi şi oameni; identitatea noastră se oglindeşte încă în profesiunea celor trei voturi, uitând cu uşurinţă că de fapt noi trăim o viaţă consacrată, aşa cum a trăit Cristos, într-o dăruire totală lui Dumnezeu; trăim în tensiunea unei lupte continue: pe de o parte primejdia mediocrităţii, a îmburghezirii şi a unei mentalităţi consumiste, iar de cealaltă parte necesitatea, ba mai mult, exigenţa unei mărturii de viaţă cu adevărat evanghelice, actualizată prin alegeri curajoase, atât la nivel personal cât şi la nivel comunitar.

De aceea ochii noştri sunt îndreptaţi spre tine, şi ne-ntrebăm şi te-ntrebăm; cum ai trăit tu viaţa consacrată?. Dar mai ales cum ai făcut să-i dai cezarului ce-i al cezarului şi Domnului ce este al lui Dumnezeu? Eu aş putea să spun, văzând că eşti un sfânt, că viaţa ta a fost o Evanghelie.

Totul a început de la acele cuvinte ascultate da la mama Margareta, şi s-au înrădăcinat prin spusele tatălui tău, Stoica, care mai apoi au trezit în tine o dorinţă puternică: de a nu merge în iad. Nu te-ai mulţumit doar să împlineşti faptele de milostenie şi să asculţi de legea lui Dumnezeu, dar ţi-ai dorit să intri în slujba unui Domn mare, după cum ţi-a prorocit bătrânul întâlnit pe cale. Astfel ai făcut primul tău gest de curaj: ai părăsit pe furiş tot ce aveai. Dar mai ales l-ai părăsit pe tatăl tău, ştiind că-n cer aveai un Dumnezeu care îţi este tată; ai părăsit-o şi pe mama ta, convins fiind că Dumnezeu îţi e, de fapt, şi mamă. Ai început, deci, prin credinţă. După mai multe încercări prin care te-a condus numai credinţa, ai înţeles că Dumnezeu este simplitate. Ajuns la Napoli, tu l-ai descoperit pe Dumnezeu ca simplitate, în viaţa capucină. În timpul de formare ai învăţat de la Francisc că totul stă doar în a-l imita pe Cristos; astfel, idealul vieţii consacrate pentru tine  era să trăieşti în mod stabil şi radical forma de viaţă pe care a trăit-o Cristos însuşi. Şi astfel, zi de zi, ai început să-i dai lui Dumnezeu ce era de fapt al lui Dumnezeu: timpul tău, darurile tale, fiinţa ta. Nu ţi-a fost greu să-nţelegi că acest lucru trebuia să-ţi deschidă ochii spre cele ce erau ale cezarului. Ai fost mereu alături chiar şi de regi, de principi, cu rugăciunea şi cu sfatul. Ne te-ai sfiit să intervii pentru a aduce pacea între ei şi cei mai simpli din popor. Dar, mai ales, ai fost un frate al săracilor, i-ai ajutat, i-ai susţinut, i-ai întărit, contribuind uşor la binele spiritual dar şi material pentru întregul popor. Ai priceput că de fapt erai chemat să fii  tu sare şi lumină pentru societatea în care ai trăit. Gesturile materne ale lui Isus te-au inspirat în munca ta de bucătar, de grădinar şi de infirmier. Bolnavul este Dumnezeul nostru, le spuneai fraţilor, iar pentru binele lor ai preferat sa dormi sub scară şi nu ezitai să le împlineşti toate dorinţele, ajutat de fratele bandit, la nevoie. Te mirai când fraţii, ori săracii, ori oamenii cei mari, te căutau ca să te aibă-n preajmă, căci fără să-ţi dai seama, tu ai făcut să crească prin gesturi şi cuvinte acea Împărăţie a Tatălui Ceresc, bazată pe adevăr, dreptate şi iubire, … acea Împărăţie care, de fapt, e dar, e har şi pentru buni şi pentru răi, la care suntem invitaţi cu toţii s-o construim în noi şi lângă noi. Pe lângă toate astea, ştim toţi că nu ţi-a fost uşor când ai plecat de-acasă, când te-au bătut tâlharii, când ai muncit din greu la ziduri de cetate, când ai călătorit pe jos, sau când ai aşteptat, sau când te-au refuzat să intri în mănăstire, când ai dormit sub scară, sau când te dojeneau chiar unii dintre fraţi, când nu aveai să dai de-ale gurii la oamenii săraci…, şi totuşi, toate astea le-ai depăşit, căci te simţeai iubit de Dumnezeu şi de a sa mamă.

Multe ar mai fi de spus despre viaţa ta, frate Ieremia, însă aş vrea să conclud, cu un lucru important…, tu ai fost un semn pentru timpurile în care ai trăit, dar mai ales eşti un semn pentru timpul de astăzi, pentru noi cei care ne-am consacrat, pentru tinerii care sunt în căutarea unui ideal de viaţă, pentru toţi creştinii; acel semn care ne invită să conştientizăm provocările timpului nostru, să ne lăsăm interpelaţi de ele printr-un discernământ făcut cu ajutorul Duhului Sfânt, în lumina Evangheliei, fără să ne fie teamă.

… viaţa ta frate Ieremia, ne umple de uimire, dar de rămânem cu atât, ce-i drept, nu am făcut nimic!

Fr. Lucian Iosif Dumea O.F.M. Cap.


Consacrare şi spiritualitate în Fericitul Ieremia Valahul

„Viaţa consacrată «imită mai îndeaproape şi reprezintă necontenit în Biserică» (LG 44), datorită elanului dat de Duhul Sfânt, forma de viaţă pe care Isus, primul consacrat şi primul misionar al Tatălui pentru Împărăţia lui, a îmbrăţişat-o şi a propus-o şi ucenicilor care îl urmau (cf. Mt 4,18-22; Mc 1,16-20; Lc 5,10-11; In 15,16)”1. Cu aceste cuvinte se adresa fericitul papă Ioan Paul al II-lea tuturor oamenilor în Îndemnul apostolic postsinodal „Vita consecrata” din 1996. Persoanele consacrate sunt chemate, în virtutea vocaţiei primite, să devină tot mai mult „o amintire vie a modului de existenţă şi de acţiune a lui Isus […] faţă de Tatăl şi de fraţii săi”.

Viaţa spirituală, înţeleasă ca viaţă în Cristos şi viaţă după Duh, trebuie să fie pe primul loc în proiectul familiilor de viaţă consacrată. „De această opţiune prioritară, dezvoltată în angajarea personală şi comunitară, depind rodnicia apostolică, generozitatea în iubire faţă de cei săraci precum şi capacitatea de a trezi chemări în rândul noilor generaţii. Tocmai calitatea spirituală a vieţii consacrate este aceea care îi poate mişca pe oamenii din timpul nostru, însetaţi şi ei de valori absolute, şi poate deveni o mărturie atrăgătoare”3.

Chemarea la sfinţenie nu poate fi auzită şi urmată decât în tăcerea adoraţiei în faţa transcendenţei infinite a lui Dumnezeu şi acest lucru comportă acceptarea luptei spirituale asemenea luptei patriarhului Iacob cu misterul lui Dumnezeu, pe care îl înfruntă pentru a-i obţine binecuvântarea şi pentru a ajunge la viziunea lui (cf. Gen 32,23-31). „Toţi oamenii […] au de învăţat valoarea tăcerii care îi îngăduie Celuilalt să vorbească, atunci când vrea şi cum vrea, şi care să ne îngăduie nouă să înţelegem acest cuvânt. În practică, acest lucru presupune o mare fidelitate faţă de rugăciunea liturgică şi personală, faţă de momentele consacrate meditaţiei şi contemplaţiei, faţă de adoraţia euharistică, de reculegerile lunare şi exerciţiile spirituale”4.

Vom încerca să reflectăm aşadar, asupra unor consideraţii şi idei practice despre importanţa experienţei spirituale şi mai ales a tăcerii, inspirându-ne din patrimoniul de înţelepciune care în decursul secolelor s-a format în jurul acestei practici.

Tăcerea: sensuri şi condiţii
Există diferite tipuri de tăcere, unele sunt fără îndoială de preţuit, în timp ce altele au o valenţă negativă. Tăcerea poate fi expresie a concentrării şi atenţiei, dar şi mutism şi refuz; poate comunica apropiere intensă şi afectuoasă, dar şi agresivitate mascată; poate fi un mijloc pentru a ne recupera forţa vitală lăuntrică, dar poate fi şi o modalitate de apărare şi o fortăreaţă protectivă.

Ne vom referi la acel tip de tăcere ce reprezintă o experienţă pozitivă şi necesară unei corecte sănătăţi mintale şi în ajutorul unei vieţi interioare autentice. În această privinţă Romano Guardini scria că „a fi stăpâni asupra propriei tăceri este o virtute”5 : trebuie să învăţăm aceasta cu un angajament constant.

Tăcerea înseamnă linişte, singurătate, discreţie, aşteptare, pace. Poate fi favorizată de izolarea în locuri retrase şi liniştite, deseori ne cere să fugim de locurile unde se desfăşoară viaţa cotidiană. Însă un lucru sunt condiţiile externe care favorizează tăcerea şi altceva este tăcerea interioară a inimii. Tot Guardini face această remarcă: „Trebuie să ne punem pe treabă. Trebuie să ne apărăm împotriva râului neîntrerupt de vorbe ce străbate lumea, să ne apărăm ca şi cum am avea o greutate care ne sufocă şi să încercăm să respirăm. Altfel ceva se va veşteji în interiorul nostru. Gălăgia exterioară este doar o jumătate şi poate nici măcar partea cea mai greu de depăşit. Cealaltă jumătate este cea interioară: haosul gândurilor, confuzia dorinţelor, neliniştile şi angoasele spiritului, greutatea depresiilor, zidul absurdităţilor şi toate celelalte lucruri care se îngrămădesc în universul nostru interior ca molozul peste un izvor înfundat”6. Să vedem pe scurt unele aspecte ale tăcerii.

Liniştea
Tăcere înseamnă, înainte de toate, linişte, reducerea şi controlarea comunicării verbale. Tăcerea nu este un lucru de preferat oricum şi mereu, aşa cum ne aminteşte şi autorul sacru: „Este un timp pentru a tăcea şi este un timp pentru a vorbi” (Ecl 3,7). Cunoaştem cu toţii cât de mult se subliniază în Biblie importanţa de a şti să veghem asupra modului de a vorbi. E suficient acest citat din Scrisoarea sfântului Iacob: „Dacă cineva nu greşeşte cu cuvântul, este un om desăvârşit, capabil să-şi înfrâneze tot trupul” (Iac 3,2). Liniştea la care ne referim se naşte din motivaţii valide şi dintr-o disciplină interioară.

De-a lungul secolelor mulţi au reflectat asupra importanţei de a învăţa să păstrăm liniştea. Tânărul Angelo Roncalli (viitorul papă fericitul Ioan al XXIII-lea) ori de câte ori intra în casa parohului său, în satul natal, privirea i se oprea asupra unei fraze, înrămată şi aşezată pe perete, despre care i s-a spus că i-ar aparţine sf. Bernard, frază care s-a imprimat pentru totdeauna în mintea sa: „Nu crede tot ceeace auzi; nu judeca tot ceeace vezi; nu spune tot ceeace ştii. Roagă-te, citeşte, fugi, taci, stai în pace”7.

Există, aşadar, o linişte care se naşte din controlul acelui impuls atât de răspândit de a judeca şi de a ne pronunţa în privinţa situaţiilor, lucrurilor şi persoanelor faţă de care nu suntem competenţi sau, în orice caz, nu este pur şi simplu nevoie să ne pronunţăm.

Există o linişte care frânează tendinţa vorbei superficiale şi a bârfei, a voinţei de a impune altora convingerile dacă nu chiar şi voinţa noastră, frânează tendinţa nevoii compulsive de a vindeca vreo rană narcisistă (spre exemplu, un reproş aspru adresat cuiva sau o răbufnire agresivă pentru a ne reafirma valoarea şi a nu da impresia că suntem slabi).

Există o linişte care se naşte din controlul anxietăţii şi din capacitatea de a rezista sub presiunea cauzată de grijile vieţii sau de problemele personale; o linişte care se naşte din controlul nevoii mai mult sau mai puţin conştiente de a căuta continuu înţelegere şi ascultare din partea altora.

Imitaţiunea lui Cristos dă acest sfat: „Caută un loc ascuns, unde să-ţi fie bine să stai singur, faţă-n faţă cu tine însuţi; să n-ai nevoie să schimbi nicio vorbă cu nimeni, ci lui Dumnezeu singur să-i vorbeşti prin rugăciune fierbinte, ca să-ţi păzească curăţenia cugetului şi îndurerarea pocăită a sufletului”8.

Există şi o tăcere în faţa suferinţelor celuilalt. Este o tăcere ce se naşte din conştientizarea, în anumite situaţii tragice şi disperate, a inutilităţii oricărui cuvânt uman şi din voinţa de a evita riscul de a spune cuvinte ce sunt de folos mai mult celui care le pronunţă decât celui care le ascultă.

Ne este spontan să ne gândim la Cristos care, aşa cum ne spune Evanghelia, în faţa cruzimii acuzatorilor săi şi a sentinţei nedrepte nu răspunde nimic, tace (cf. Mt 26,63; 27,14; Mc 15,5; Lc 23,9.): o linişte care stârneşte o mare mirare. Este tăcerea misterioasă a nevinovatului asuprit.

Singurătatea
Singurătatea este deseori condiţie importantă, necesară chiar, pentru a trăi tăcerea. „O expresie specifică singurătăţii este starea de tăcere. Singurătatea şi tăcerea se urmează reciproc. Singurătatea aspiră către tăcere iar tăcerea conduce la singurătate. Cine nu este solitar nu poate fi tăcut şi invers”9. Este important să reuşim a trăi momente de singurătate, însă aceasta presupune o anumită stabilitate interioară şi o disciplină dură; chiar şi experienţele din familie şi cele sociale prin care am trecut îşi au rolul lor în acest sens. Psihologul italian Vittorio Castellazzi afirmă că „experienţa singurătăţii implică mereu prezenţa unei persoane: a mamei interiorizate. A experimenta capacitatea de a fi singuri, mai întâi în prezenţa mamei iar apoi în lipsa ei, este o premisă pentru a fi în stare, mai întâi ca şi copii, apoi ca adulţi, de a intra în relaţie cu propria lume interioară şi de a o administra fără a da cont lumii exterioare despre propria stare sufletească. Capacitatea de a fi singuri este adevăratul recipient al existenţei noastre”10. Pentru a preţui singurătatea este nevoie să ne acordăm timp, să încetinim ritmul propriei existenţe ce ne educă la sensibilitate şi ne permite să ne bucurăm de gustul vieţii, să stabilim priorităţi, să programăm cu inteligenţă activităţile zilnice. E necesar „să căutăm să avem umilinţa, curajul de a ne odihni”11.

Precum tăcerea, la fel şi singurătatea poate fi izvor de pace, dar şi motiv de chin şi angoasă; ocazie pentru a ne hrăni din profunzimile fiinţei noastre, dar şi teren fertil ispitei. Unii sunt înclinaţi datorită temperamentului să stea singuri; pentru alţii acesta poate fi un efort care necesită răbdare pentru a beneficia progresiv de roadele dorite. Este cunoscut un gând al lui B. Pascal, care scrie: „Când am încercat, uneori, să iau în considerare diferitele nelinişti ale oamenilor, pericolele şi chinurile la care se supun, am descoperit că toată nefericirea oamenilor derivă de la un singur lucru: de a nu şti să rămână liniştiţi într-o cameră”12.

A fi singuri înseamnă mai mult decât a nu avea pe nimeni în jur: înseamnă a fi închişi în propria plinătate: cine este singur se recucereşte, se întoarce în sine însuşi. Biograful sfântului Bernard elogia capacitatea de a sta în singurătate a sfântului: trăia stând cu sine însuşi (secum vivebat). Singurătatea nu este sălbăticie sau abandon, la fel cum tăcerea nu este pur şi simplu muţenie. Cu siguranţă noi avem nevoie de ceilalţi, dar nu trebuie să mergem după turmă. Singurătatea e în concordanţă cu viaţa socială la fel ca şi armonia dintre tăcere şi vorbire. Iubirea, vorba bună, un gest de ajutor, capacitatea de a intra în contact profund cu persoanele pot lua naştere doar din profunzimea intimă a inimii, ce poate fi ascultată şi cunoscută numai în singurătate şi tăcere.

Cultivarea vieţii interioare astăzi
Nu e suficient şi nu durează mult timp dacă ne limităm doar la a bloca impulsul de a vorbi şi de a bârfi, nici nu e de ajuns să stăm singuri. Avem nevoie să ne deprindem cu tăcerea interioară, să ne hrănim spiritul, e necesar să ne înrădăcinăm în izvoarele fiinţei noastre. Într-un cuvânt trebuie să cultivăm şi să îmbogăţim viaţa interioară: „dacă nu vom regăsi interioritatea, nu vom regăsi nimic”13.

În faţa excesului de imbolduri, de alegeri, de informaţii ce caracterizează epoca noastră este adecvat apelul papei Benedict al XVI-lea, care afirmă că: „Aşa cum există o poluare atmosferică, ce înveninează mediul înconjurător şi fiinţele vii, la fel există o poluare a inimii şi a spiritului, care mortifică şi înveninează existenţa spirituală”14.

Viaţa interioară este hrănită prin disponibilitatea la contemplaţie şi se alimentează din exterior. Sufletul se clădeşte datorită frumuseţilor pe cale le întâlnim în jurul nostru. „Persoanele ce emană interioritate îşi datorează această bogăţie impresiilor primite din exterior. Pentru unii poate fi un sentiment de extaz în faţa unui tablou; pentru alţii admiraţia în faţa unei privelişti, o bucurie împărtăşită cu un copil, o conversaţie cu o fiinţă dragă, un moment de reculegere în cadrul unei ceremonii religioase. Viaţa interioară se formează prin acumularea de amintiri, de clipe în care am fost primitori faţă de lumea înconjurătoare”15. Din acest stil de viaţă face parte şi grija pentru lectură: cărţile ne sprijină în singurătate şi evită să devenim o greutate pentru noi înşine.

Este actuală invitaţia asceticii din secolele trecute ce amintea despre paza simţurilor. „Trăim într-o societate în care fiecare loc, fiecare moment se pare că trebuie să fie umplut cu iniţiative, activităţi, sunete. Deseori nu este timp nici măcar pentru a asculta şi pentru a dialoga. Să nu ne fie frică să facem linişte în afară şi în interiorul nostru”16.

Binomul tăcere şi rugăciune este subliniat şi de către papa Benedict al XVI-lea: „Adevărata rugăciune cere disciplină, cere să găsim zilnic momente de tăcere. Aceasta înseamnă adesea să aşteptăm ca Domnul să ne vorbească. Chiar şi în mijlocul activităţilor şi al stresului vieţii cotidiene avem nevoie de spaţii dedicate tăcerii, pentru că în tăcere îl găsim pe Dumnezeu si tocmai în tăcere descoperim cine suntem cu adevărat”17.

În partea a doua a întâlnirii vom parcurge, pe scurt, experienţa Sf. Francisc, a sfintei Tereza de Lisieux şi a fericitului Ieremia Valahul, persoane care au ajuns la sfinţenie colaborând cu generozitate şi încredere cu harul lui Dumnezeu şi hrănindu-şi vocaţia de consacraţi printr-o viaţă spirituală constantă şi robustă.

Sfântul Francisc de Assisi
„S-a născut pe lume un soare”. Cu aceste cuvinte din Divina Comedie (Paradis, Cântecul XI), marele poet italian Dante Alighieri face aluzie la naşterea lui Francisc, petrecută la sfârşitul lui 1181 sau la începutul lui 1182, la Assisi în Italia. Aparţinând unei familii bogate, Francisc a trăit perioada adolescenţei şi a tinereţii fără griji, cultivând idealurile cavalereşti ale timpului. La 20 de ani a luat parte la o campanie militară şi a fost luat prizonier. S-a îmbolnăvit iar apoi a fost eliberat. După întoarcerea la Assisi a început în el un proces lent de convertire spirituală, ce l-a condus să părăsească treptat modul de viaţă lumesc, pe care îl practicase până atunci. Din această perioadă sunt celebrele episoade ale întâlnirii cu leprosul, căruia Francisc coborând de pe cal, i-a dăruit sărutul păcii şi episodul mesajului primit din partea Crucifixului din bisericuţa Sfântului Damian. De trei ori Cristos de pe cruce a prins viaţă şi i-a spus: „Mergi Francisc, şi repară Biserica mea în ruină”. Acest simplu episod al cuvântului ascultat în biserica Sfântului Damian ascunde un simbolism profund. Sf. Francisc este chemat să repare această bisericuţă, dar starea jalnică a acestui edificiu este imaginea situaţiei dramatice şi tulburătoare a Bisericii din acel timp, cu o credinţă superficială ce nu formează şi nu transformă viaţa, cu un cler puţin zelos, cu o iubire care se răcise. O distrugere interioară a Bisericii care însemna şi o descompunere a unităţii şi naşterea mişcărilor eretice.

Totuşi, în această Biserică în ruină stă în centru Crucifixul şi vorbeşte. Cheamă la reînnoire, îl cheamă pe Francisc la o muncă manuală pentru a repara concret bisericuţa Sfântului Damian, imagine a chemării mai profunde de a reînnoi însăşi Biserica lui Cristos, cu radicalitatea sa de credinţă şi cu entuziasmul său de iubire pentru Isus. Acest fapt, petrecut probabil în 1205, ne duce cu gândul la un alt episod similar din 1207: visul papei Inocenţiu al III-lea. Acesta vede în vis Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, biserica mamă a tuturor bisericilor, că se prăbuşeşte şi un religios mic şi neînsemnat sprijină cu umerii săi biserica încât aceasta să nu cadă. E interesant de subliniat, pe de o parte, că nu este papa cel care ajută ca biserica să nu cadă, dar un religios mic şi neînsemnat, în care papa îl recunoaşte pe Francisc ce îl vizitează. Inocenţiu al III-lea era un papă puternic, cu o mare cultură teologică, precum şi cu o mare putere politică, totuşi nu este el cel care reînnoieşte Biserica, ci micul şi neînsemnatul religios: este sf. Francisc, chemat de Dumnezeu. Pe de altă parte, însă, e important de subliniat că sf. Francisc nu reînnoieşte Biserica fără sau împotriva papei, ci numai în comuniune cu el. Cele două realităţi sunt împreună: Succesorul lui Petru, episcopii, Biserica fondată pe succesiunea Apostolilor şi carisma cea nouă pe care Duhul Sfânt o creează în acest moment pentru a reînnoi Biserica. Adevărata reînnoire creşte împreună.

Sărăcuţul din Assisi a înţeles că orice carismă dăruită de Duhul Sfânt trebuie pusă în slujba Trupului lui Cristos, care este Biserica; prin urmare a acţionat mereu în deplină comuniune cu autoritatea bisericească. În viaţa sfinţilor nu este opoziţie între carisma profetică şi carisma de conducere şi chiar dacă se creează oarecare tensiune, ştiu să aştepte cu răbdare timpii Duhului Sfânt.

Sf. Francisc a avut cu adevărat o relaţie imediată cu Isus şi cuvântul lui Dumnezeu, pe care vroia să-l urmeze fără comentarii (sine glossa), aşa cum este, în radicalitate şi adevăr. Ştia că Cristos nu este niciodată „al meu”, ci este mereu „al nostru”, că pe Cristos nu îl pot avea „eu” şi reconstrui „eu” împotriva Bisericii, a voinţei şi învăţăturii sale, dar numai în comuniunea Bisericii construite pe succesiunea Apostolilor se reînnoieşte şi ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu.

Intenţia lui Francisc nu a fost aceea de a crea un nou ordin religios, ci de a reînnoi doar poporul lui Dumnezeu pentru Domnul ce vine. Dar a înţeles cu durere şi suferinţă că toate trebuie să aibă o ordine, că şi dreptul Bisericii este necesar pentru a da formă reînnoirii şi în acest fel s-a inserat în întregime, cu toată inima, în comuniunea Bisericii, cu papa şi cu episcopii. Era conştient că centrul Bisericii este Euharistia, unde Trupul şi Sângele lui Cristos devin prezente. Acolo unde preoţia, Cristos şi comuniunea Bisericii sunt unite, locuieşte şi cuvântul lui Dumnezeu.

Francisc şi fraţii săi, tot mai numeroşi, s-au stabilit la Porţiuncula, la biserica Sfânta Maria a Îngerilor, loc sacru prin excelenţă a spiritualităţii franciscane. Şi Clara, o tânără din Assisi, de viţă nobilă, a intrat la şcoala lui Francisc. Astfel a luat naştere al Doilea Ordin franciscan, cel al Clariselor, o altă experienţă destinată să producă roade de sfinţenie în Biserică.

În 1224, în schitul de la Verna, Francisc îl vede pe Răstignit sub chipul unui serafim şi în urma întâlnirii cu acesta a primit stigmatele; a devenit astfel una cu Cristos răstignit: un dar, prin urmare, ce exprimă identificarea intimă cu Cristos.

Moartea lui Francisc (tranzitul său) a avut loc în seara zilei de 3 octombrie 1226 la Porţiuncula. După ce şi-a binecuvântat fii spirituali a murit întins pe pământul gol. Doi ani mai târziu papa Grigore al IX-lea l-a trecut în rândul sfinţilor.

S-a spus despre Francisc că reprezintă un alter Christus, era într-adevăr o imagine vie a lui Cristos. Acesta era idealul său: de a fi ca Isus; de a-l contempla pe Isus din Evanghelie, de a-l iubi cu ardoare, de a-i imita virtuţile. În mod special a dorit să acorde o valoare fundamentală sărăciei interioare şi exterioare, transmiţând-o şi fiilor săi spirituali. Prima fericire din predica de pe munte – „Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3) – şi-a găsit o realizare luminoasă în viaţa şi cuvintele sf. Francisc. Într-adevăr sfinţii sunt cei mai buni interpreţi ai Bibliei. Ei, încarnează în viaţa lor cuvântul lui Dumnezeu, o fac atrăgătoare, astfel încât Biblia vorbeşte în mod real cu noi. Mărturia lui Francisc, care a urmat sărăcia pentru a se conforma lui Cristos cu dăruire şi libertate totală, continuă să fie şi pentru noi o invitaţie la a cultiva sărăcia interioară pentru a creşte în încrederea faţă de Dumnezeu, unind la aceasta şi un stil de viaţă sobru dar şi o dezlipire de bunurile materiale.

În Francisc iubirea faţă de Cristos s-a exprimat în mod special în adorarea Preasfântului Sacrament al Euharistiei. În Izvoarele franciscane se întâlnesc expresii mişcătoare, ca aceasta: „Întreaga omenire să se teamă, universul întreg să tremure şi cerul să exulte, când pe altar, în mâna preotului, este Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. O favoare minunată! O sublimitate umilă, ca Domnul universului, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, să se umilească aşa încât să se ascundă pentru mântuirea noastră, sub forma modestă a pâinii”19.

Vreau să reamintesc un îndemn adresat de Francisc preoţilor: „Când vor dori să celebreze sf. Liturghie, curaţi şi în mod curat, să realizeze cu devoţiune adevăratul sacrificiu al preasfântului Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos”20. Francisc avea mereu un mare respect pentru preoţi şi îi îndemna şi pe alţii să-i respecte mereu, chiar şi în cazul în care ar fi fost mai puţin demni prin comportamentul personal. Aducea ca argument în favoarea acestui respect profund faptul că ei au primit darul de a consacra Euharistia. Dragi confraţi întru preoţie, să nu uităm niciodată această învăţătură: sfinţenia Euharistiei ne cere să fim curaţi, să trăim în mod coerent cu Misterul pe care îl celebrăm.

Din iubirea faţă de Cristos se naşte iubirea faţă de oameni şi faţă de toate creaturile Domnului. Aceasta este o altă caracteristică a spiritualităţii lui Francisc: sensul fraternităţii universale şi iubirea faţă de creaţie, care l-a inspirat în celebrul Cântec al creaturilor. Francisc ne aminteşte că în creaţie se exprimă înţelepciunea şi bunăvoinţa Creatorului. Natura este înţeleasă de el ca limbajul prin care Dumnezeu vorbeşte cu noi, prin care realitatea devine transparentă şi putem şi noi să vorbim despre Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

Francisc a fost un mare sfânt şi un om vesel. Simplitatea sa, umilinţa, credinţa, iubirea pentru Isus, bunătatea faţă de orice făptură l-au făcut să fie fericit în orice situaţie. De fapt, între sfinţenie şi bucurie există un raport intim şi indisolubil. Un scriitor spunea că nu există pe lume decât o singură tristeţe: aceea de a nu fi sfinţi, adică de a nu fi aproape de Dumnezeu. Privind la mărturia sf. Francisc, înţelegem că acesta este secretul adevăratei fericiri: de a deveni sfinţi, aproape de Dumnezeu!

Sfânta Tereza de Lisieux
Sfânta Tereza de Lisieux, (Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe,) a trăit în această lume numai 24 de ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ducând o viaţă foarte simplă şi ascunsă, dar care, după moarte şi după publicarea scrierilor sale, a devenit una din sfintele cele mai cunoscute şi iubite. “Tereza cea mică” nu a încetat niciodată să ajute sufletele cele mai simple, pe cei mici, pe cei săraci şi pe cei suferinzi care o roagă, dar a şi luminat Biserica întreagă cu profunda ei învăţătură spirituală, până acolo încât fericitul Ioan Paul al II-lea, în anul 1997, a voit să-i dea titlul de Învăţător al Bisericii, adaos la cel de Patroană a Misiunilor, deja atribuit ei de Pius al XI-lea în anul 1939. Ştiinţa iubirii, care vede strălucind în iubire tot adevărul credinţei, Tereza o exprimă îndeosebi în relatarea vieţii sale, publicată la un an după moartea sa sub titlul Istoria unui suflet. Să redescoperim, să recitim această comoară, acest luminos comentariu al Evangheliei trăite pe deplin! De fapt, Istoria unui suflet este o minunată istorie de Iubire, relatată cu o aşa autenticitate, simplitate şi prospeţime încât cititorul nu poate să nu fie fascinat! Dar care este această Iubire care a umplut toată viaţa Terezei, din copilărie până la moarte? Această Iubire are un Chip, are un Nume, este Isus! Sfânta vorbeşte încontinuu despre Isus. Să parcurgem, pe scurt, marile etape ale vieţii sale, pentru a intra în inima învăţăturii sale.

Tereza se naşte la 2 ianuarie 1873 la Alençon în Franţa. Este ultima fiică a lui Ludovic şi Zelia Martin, soţi şi părinţi exemplari, beatificaţi împreună la 19 octombrie 2008. Au avut nouă copii; dintre ei patru au murit la vârstă fragedă. Au rămas cele cinci fiice, care au devenit toate călugăriţe. Tereza, la vârsta de 4 ani, a rămas profund rănită de moartea mamei (Ms A, 13r). Tatăl cu fiicele s-a mutat atunci în oraşul Lisieux, unde se va desfăşura toată viaţa sfintei. Mai târziu Tereza, lovită de o gravă boală nervoasă, s-a vindecat printr-un har divin, pe care ea însăşi îl defineşte “zâmbetul Sfintei Fecioare” (ibid., 29v-30v). Apoi a primit Prima Împărtăşanie, trăită în mod intens (ibid., 35r) şi l-a pus pe Isus Euharistie în centrul existenţei sale.

“Harul de Crăciun” din anul 1886 marchează marea cotitură, numită de ea “convertirea sa completă” (ibid., 44v-45r). De fapt, se vindecă total de hipersensibilitatea sa infantilă şi începe o “cursă de uriaş”. La vârsta de 14 ani, Tereza se apropie tot mai mult, cu mare credinţă, de Isus Răstignit, şi îndrăgeşte cazul, aparent disperat, al unui criminal condamnat la moarte şi nepocăit (ibid., 45v-46v). “Am voit cu orice preţ să împiedic ca el să cadă în iad”, scrie sfânta, având certitudinea că rugăciunea ei îl va pune în contact cu Sângele răscumpărător al lui Isus. Este prima şi fundamentala ei experienţă de maternitate spirituală: “Atâta încredere aveam în Milostivirea Infinită a lui Isus”, scrie ea. Împreună cu Preasfânta Fecioară Maria, tânăra Tereza iubeşte, crede şi speră cu “o inimă de mamă” (cf. PR 6/10r).

În noiembrie 1887, Tereza merge în pelerinaj la Roma împreună cu tatăl şi cu sora Celina (ibid., 55v-67r). Pentru ea, momentul culminant este Audienţa Papei Leon al XIII-lea, căruia îi cere permisiunea de a intra, la numai cincisprezece ani, în Carmelul din Lisieux. După un an, dorinţa ei se realizează: devine carmelitană, “pentru a mântui sufletele şi pentru a se ruga pentru preoţi” (ibid., 69v). În acelaşi timp, începe şi dureroasa şi umilitoarea boală mentală a tatălui său. Este o mare suferinţă care o conduce pe Tereza la contemplarea Chipului lui Isus în Pătimirea sa (ibid., 71rv). Astfel, numele ei de călugăriţă – sora Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe – exprimă programul întregii sale vieţi, în comuniune cu Misterele centrale ale Întrupării şi Răscumpărării. Depunerea voturilor călugăreşti, în sărbătoarea Naşterii Mariei, la 8 septembrie 1890, reprezintă pentru ea o adevărată căsătorie spirituală în “micimea” evanghelică, caracterizată de simbolul florii: “Ce sărbătoare frumoasă este Naşterea Mariei pentru a deveni mireasa lui Isus! – scrie ea – Era mica Fecioară Sfântă de odinioară care prezenta mica ei floare micului Isus” (ibid., 77r). Pentru Tereza a fi călugăriţă înseamnă a fi mireasa lui Isus şi mamă a sufletelor (cf. Ms B, 2v). În aceeaşi zi, Sfânta scrie o rugăciune care indică toată orientarea vieţii sale: îi cere lui Isus darul Iubirii sale infinite, să fie cea mai mică, şi mai ales cere mântuirea tuturor oamenilor: “Nici un suflet să nu fie osândit astăzi” (Pr 2).

La zece ani după “Harul de Crăciun”, în 1896, vine “Harul de Paşte”, care deschide ultima perioadă a vieţii Terezei, cu începutul pătimirii ei în unire profundă cu Pătimirea lui Isus; e vorba de pătimirea trupului, cu boala care o va duce la moarte prin mari suferinţe, dar mai ales e vorba de pătimirea sufletului cu o foarte dureroasă încercare a credinţei (Ms C, 4v-7v). Cu Maria alături de Crucea lui Isus, Tereza trăieşte credinţa cea mai eroică, drept lumină în întunericul care îi invadează sufletul. Sfânta are conştiinţa că trăieşte această mare încercare pentru mântuirea tuturor ateilor din lumea modernă, numiţi de ea “fraţi”. Trăieşte atunci şi mai intens iubirea fraternă (8r-33v): faţă de surorile din comunitatea ei, faţă de cei doi fraţi spirituali misionari, faţă de preoţi şi faţă de toţi oamenii, în special cei mai îndepărtaţi. Devine cu adevărat o “soră universală”! Caritatea ei amabilă şi surâzătoare este expresia bucuriei profunde al cărei secret îl revelează: “Isuse, bucuria mea este să te iubesc pe Tine” (P 45/7). În acest context de suferinţă, trăind cea mai mare iubire în cele mai mici lucruri din viaţa zilnică, sfânta duce la împlinire vocaţia ei de a fi Iubirea în inima Bisericii (cf. Ms B, 3v).

Tereza moare în seara zilei de 30 septembrie 1897, rostind cuvintele simple “Dumnezeul meu, te iubesc!” şi privind Crucifixul pe care-l strângea în mâini. Aceste ultime cuvinte ale sfintei sunt cheia întregii sale învăţături, a interpretării Evangheliei. Actul de iubire, exprimat la ultima ei suflare, era ca respiraţia continuă a sufletului ei, ca bătaia inimii ei. Cuvintele simple “Isuse, Te iubesc” sunt în centrul tuturor scrierilor ei. Actul de iubire faţă de Isus o scufundă în Preasfânta Treime. Ea scrie: “Ah, tu ştii, Isuse Dumnezeiesc, Te iubesc, / Duhul de Iubire mă înflăcărează cu focul său, / Iubindu-te pe Tine eu îl atrag pe Tatăl” (P 17/2).

Şi noi împreună cu sfânta Tereza a Pruncului Isus să-i repetăm în fiecare zi Domnului că vrem să trăim din iubire faţă de El şi faţă de alţii, să învăţăm la şcoala sfinţilor să iubim în mod autentic şi total. Tereza este unul din acei “mici” din Evanghelie care se lasă conduşi de Dumnezeu în profunzimile Misterului său. Cu umilinţă şi caritate, credinţă şi speranţă, Tereza intră încontinuu în inima Sfintei Scripturi care cuprinde Misterul lui Cristos. Şi această citire a Bibliei, hrănită de ştiinţa iubirii, nu se opune ştiinţei academice. De fapt, ştiinţa sfinţilor, despre care ea însăşi vorbeşte în ultima pagină din Istoria unui suflet, este ştiinţa cea mai înaltă. “Toţi sfinţii au înţeles asta şi probabil în mod mai deosebit cei care au umplut universul cu iradierea învăţăturii evanghelice. Oare nu din rugăciune sfinţii Paul, Augustin, Ioan al Crucii, Toma de Aquino, Francisc, Dominic şi atâţia alţi iluştri Prieteni ai lui Dumnezeu au luat această ştiinţă divină care fascinează cele mai mari genii?” (Ms C, 36r). Inseparabilă de Evanghelie, Euharistia este pentru Tereza Sacramentul Iubirii Divine care se înjoseşte până la extrem pentru a ne înălţa până la El. În ultima ei Scrisoare, despre o imagine care îl reprezintă pe Pruncul Isus în Ostia consacrată, Sfânta scrie aceste cuvinte simple: “Nu pot să mă tem de un Dumnezeu care pentru mine s-a făcut aşa de mic! […] Eu Îl iubesc! De fapt, El nu este decât Iubire şi Milostivire!” (LT 266).

În Evanghelie, Tereza descoperă mai ales Milostivirea lui Isus, aşa încât ajunge să afirme: “Mie el mi-a dat Milostivirea sa infinită, prin ea contemplu şi ador celelalte perfecţiuni divine! […] Atunci toate mi se par radioase de iubire, Dreptatea însăşi mi se pare îmbrăcată cu iubire” (Ms A, 84r). Aşa se exprimă şi în ultimele rânduri din Istoria unui suflet: “Imediat ce arunc o privire la Sfânta Evanghelie, îndată respir parfumurile vieţii lui Isus şi ştiu în ce parte să alerg. Nu mă lansez spre primul loc, ci spre ultimul loc. Da, simt asta, chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate păcatele care se pot comite, aş merge, cu inima frântă de căinţă, să mă arunc în braţele lui Isus, pentru că ştiu cât de mult îl iubeşte pe fiul risipitor care se întoarce la El” (Ms C, 36v-37r). “Încrederea şi Iubirea” sunt aşadar punctul final al relatării vieţii ei, două cuvinte care asemenea farurilor au luminat întregul ei drum de sfinţenie, pentru a putea conduce pe alţii pe aceeaşi “cale mică de încredere şi de iubire”, a copilăriei spirituale” (cf. Ms C, 2v-3r; LT 226). Încredere ca aceea a copilului care se abandonează în mâinile lui Dumnezeu, inseparabilă de angajarea puternică, radicală a iubirii adevărate, care este dăruire totală de sine, pentru totdeauna, aşa cum spune sfânta contemplând-o pe Maria: “A iubi înseamnă a dărui totul, şi a te dărui pe tine însuţi” (Pentru că te iubesc, o, Marie, P 54/22). Astfel Tereza ne indică nouă tuturor că viaţa creştină consistă în a trăi pe deplin harul Botezului în dăruirea totală de sine Iubirii Tatălui, pentru a trăi asemenea lui Cristos, în focul Duhului Sfânt.

Fericitul Ieremia Valahul – pelerinul iubirii
„Providenţa a făcut ca un fiu al poporului nostru credincios din Valahia Minor să caute drumul sfinţeniei şi să ajungă pe pământul Italiei, unde să se sfinţească intrând în mănăstirea părinţilor capucini din Napoli. Viaţa lui simplă a fost oferită în totalitate preamăririi lui Dumnezeu, cinstirii Preacuratei Fecioare Maria şi slujirii fraţilor în suferinţă”22. Cu aceste gânduri preasfinţitul Petru Gherghel, episcop de Iaşi, începea Scrisoarea circulară: „Întoarcerea pelerinului iubirii, fratele Ieremia Valahul” din 21 februarie 2008.

Viaţa fratelui Ieremia din orice unghi ar fi examinată, apare în întregime dedicată slujirii aproapelui; însă ne apare într-o lumină nouă, cu o specificitate proprie, dacă o vedem din partea care priveşte slujirea bolnavilor, mai ales a acelora care nu mai erau în stare să-şi poarte singuri de grijă.

Timp de patruzeci şi cinci de ani acest frate laic a avut misiunea de infirmier, fără însă a o neglija pe cea de cerşetor, care îl punea în contact cu poporul din Napoli, martor fidel al virtuţilor umilului capucin.

„Regatul” său era însă infirmeria mănăstirii Sfântul Efrem cel Nou, construită tocmai pentru a-i îngriji pe numeroşii fraţi bolnavi şi aflată într-o zonă salubră a oraşului.

În această activitate îl regăsim pe fratele Ieremia totdeauna fericit atunci când putea să pună în lumină valoarea suferinţei celor bolnavi, ajutând întotdeauna pe cine se afla în nevoie, atât înăuntrul cât şi în afara zidurilor mănăstirii, pentru că a-i ajuta pe cei suferinzi devenise a doua sa natură.

Este interesantă lectura mărturiilor conţinute în actele procesului apostolic. Se perindă, ca într-un film documentar, imagini de bolnavi loviţi de podagră, hidropizie, tuberculoză, bolnavi torturaţi de dureri sfâşietoare, plini de răni urât mirositoare, cu minţile rătăcite. Ni se pare că revedem în mod real acele scene triste şi înfiorătoare, care deveniseră tragice în acel timp din cauza lipsei unor structuri terapeutice potrivite şi din cauza lipsei calmantelor.

Cine îşi desfăşoară activitatea în contact cu bolnavi sfâşiaţi de durere, agitaţi sau cu slabă luciditate mentală, ştie bine cât de grea este îngrijirea acestora, cu toate că astăzi structurile sunt diferenţiate şi că se recurge foarte uşor la sedative. Cu motivul de a uşura suferinţele altora, vrem mai ales să evităm repulsia fizică pe care ne-o provoacă suferinţa.

Toate acestea fratele Ieremia le-a înţeles şi cu iubire a inversat direcţia sentimentelor sale naturale, pătrunzând în durere până la a-i simţi puternicele răsfrângeri în sufletul său. Iar atunci când, într-un caz deosebit de grav, au fost mai puternice sentimentele sale, după doar câteva zile de abandon voluntar al câmpului de luptă, a simţit nevoia de a se reîntoarce, pentru că acolo era comoara sa; şi acolo a rămas toată viaţa!

Oboselii şi rutinei unei astfel de munci fără satisfacţii, fratele Ieremia le răspundea cu jovialitatea pe care o revărsa în sufletul pacientului.

Acest român, întărit de acea simplitate şi curăţie proprie aceluia care şi-a petrecut tinereţea în mijlocul naturii, îşi găsise idealul de viaţă. Poate că la Napoli, oraş cu un popor gălăgios şi dinamic, bogat în peisaje fascinante, fratele Ieremia şi-a întărit sufletul deja bogat în generozitate şi dăruire şi s-a plăsmuit pe sine însuşi, ajungând pe culmile eroismului.

Acest frate în contact cu mizeriile omeneşti, fără a lăsa opere ştiinţifice sau culturale, cu viaţa sa plăsmuită la şcoala seraficului Francisc, a dat o lecţie care anticipă şi depăşeşte modernele descoperiri privind aspectele psihologice şi comportamentale privind asistenţa bolnavilor cronici şi cu lungă degenţă.

Fratele Ieremia, întărit de înţelepciune, a trecut la acţiune, punând în practică o adevărată metodologie, aproape revoluţionară pentru acele timpuri.

Înainte de toate, şi-a îndeplinit munca cu dragoste şi scrupulozitate, curăţind răni, schimbând bolnavii de hainele murdare, aerisind şi parfumând încăperile urât mirositoare, ţinându-i totdeauna curaţi pe bolnavii care îşi pierduseră controlul simţurilor. Ceea ce îl distinge şi îi scoate în evidenţă figura este însă aspectul psihologic, pe care el îl practică în mod special. Cu bolnavii el devine unul dintre ei, se preface că nu simte duhoarea acolo unde aerul era irespirabil, mânca şi dormea cu ei; cu alte cuvinte, pacientul nu mai simţea diferenţa dintre el şi cel care îl asista. Căuta să nu se arate nerăbdător sau obosit, ci voia să se arate interesat de lungile predici ale exaltaţilor, ţinându-i la curent cu evenimentele, continuând să schimbe poziţia în pat acelora care deveniseră irascibili din cauza bolii. Respecta deciziile medicilor în privinţa terapiei, însă nu se simţea obligat să respecte întotdeauna rigidele şi uneori exasperantele scheme dietetice. În faţa unui bolnav grav sau incurabil, nu ezita să satisfacă acestor bolnavi câte o mică dorinţă pentru o mâncare interzisă.

“Putem învăţa de la el că numai munca cinstită, dăruirea de sine, sacrificiul, chiar dacă momentan par a nu fi apreciate, ci de cele mai multe ori luate în râs, pot aduce rezultate care să dureze în timp. Şi în viaţa fericitului Ieremia au fost destule neînţelegeri, derâderi, însă el a ştiut să le transforme în virtuţi, pentru sfinţirea sa şi a acelora care nu-l înţelegeau”23.

Din mărturiile ce-l privesc pe fratele Ieremia iese la iveală figura unui om care, în timp ce trăieşte la unison cu mistica timpului său, lucrează în mod activ şi inteligent, având întotdeauna prezentă măreţia omului pe care-l îngrijeşte, chiar dacă acesta este un bolnav irecuperabil.

Probabil aceasta este o lecţie fundamentală a fratelui Ieremia şi actualitatea acestuia pentru noi, cei care ne confruntăm cu realitatea creşterii duratei medii de viaţă şi, în consecinţă, cu creşterea duratei îngrijirii bolilor cronice şi a perioadei mai lungi a degenţei.

Nu există terapie şi nici loc de internare care să poată înlocui o privire, o vorbă bună, cu alte cuvinte a-l simţi pe altul aproape de tine. În epoca noastră, în care printre alte aberaţii o găsim şi pe cea a eutanasiei, poate că Providenţa divină a dorit să ne repropună figura acestui umil capucin, pentru ca astfel să se extindă şi la oamenii de azi lecţia sa. Mesajul fericitului Ieremia derivă din adevărata înţelepciune a aceluia care în aproapele vede chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dar se vede şi pe sine însuşi24.

Fericitul Ioan Paul al II-lea se adresa pelerinilor din Piaţa Sf. Petru, cu ocazia beatificării pe 30 octombrie 1983, spunând: “Izvor nesecat al vieţii sale interioare era rugăciunea, ce îl făcea să crească zi de zi în iubirea faţă de Tatăl şi faţă de fraţi. Sorbea inspraţie şi forţă din meditarea asiduă a Crucifixului, din intimitatea cu Isus prezent în Euharistie şi dintr-o devoţiune de fiu către Maica Domnului.

Şi-a oferit întreaga bogăţie a generoasei şi eroicei sale abnegaţii în asistenţa faţă de cei bolnavi. Slujea neobosit, rezervându-şi ca domeniu privilegiat serviciile cele mai umile şi grele, alegând să-i îngrijească pe bolnavii cei mai dificili şi exigenţi”25. Fericitul Ieremia s-a lăsat instruit de Sfânta Biserică, pe care a iubit-o şi a urmat-o cu mare docilitate şi astfel a ajuns la acea culme a perfecţiunii şi a sfinţeniei, către care Biserica nu încetează să îndrume şi să conducă sufletele26.

Nu putem încheia aceste gânduri despre consacrare şi spiritualitate fără să facem referinţă la Fecioara Maria, model de consacrare şi de urmare a lui Cristos. “La toate [Institutele de viaţă consacrată] există convingerea că prezenţa Mariei are o importanţă fundamentală atât pentru viaţa spirituală a oricărui suflet consacrat cât şi pentru consistenţa, unitatea şi progresul întregii comunităţi. Într-adevăr, Maria este exemplu sublim de consacrare desăvârşită, prin apartenenţa sa deplină lui Dumnezeu şi prin dăruirea sa totală. Aleasă de Domnul […] le aminteşte celor consacraţi faptul că prima iniţiativă îi aparţine lui Dumnezeu. In acelaşi timp, deoarece şi-a dat asentimentul la Cuvântul dumnezeiesc care s-a făcut trup în ea, Maria apare ca modelul primirii harului de către făptura omenească”27.

Fericitul Ieremia, ca de altfel toţi sfinţii, au recunoscut în Fecioara Maria o Mamă cu un titlu cu totul special. Maica Domnului ne împărtăşeşte şi nouă consacraţilor, iubirea ce ne permite să ne oferim în fiecare zi viaţa pentru Cristos, colaborând cu El la mântuirea lumii. “De aceea relaţia filială cu Maria constituie calea privilegiată a fidelităţii faţă de chemarea primită şi un ajutor foarte eficient pentru a progresa în răspunsul dat şi pentru trăirea plenară a chemării”28.

Invocare către Fecioara Maria
Sfântă Marie, prefigurare a Bisericii, Mireasa cea fără pată şi fără zbârcitură, susţine persoanele consacrate, care tind spre fericirea unică şi veşnică. Ţie ţi le încredinţăm, Fecioară a Vizitaţiunii, ca ele să ştie să se grăbească în întâmpinarea celor nevoiaşi pentru a le da ajutor, dar mai ales pentru a-l aduce oamenilor pe Isus.

O, Mamă, care voieşti reînnoirea spirituală şi apostolică a fiilor şi fiicelor tale, printr-un răspuns de iubire şi de oferire totală lui Cristos, îţi adresăm rugăciunea noastră cu încredere. Tu care ai făcut voia Tatălui, promptă în ascultare, curajoasă în sărăcie, primitoare în fecioria ta rodnică, dobândeşte de la dumnezeiescul tău Fiu ca aceia care au primit darul de a-l urma în viaţa consacrată să ştie să-i dea mărturie printr-o viaţă transfigurată, înaintând cu bucurie, împreună cu toţi ceilalţi fraţi şi surori, spre patria cerească şi spre lumina cea neînserată.

Îţi cerem aceasta, pentru ca în toţi şi în totul să fie preamărit, binecuvântat şi iubit Stăpânul suprem a toate, care este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Amin

Note:
1 Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic postsinodal „Vita consecrata”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Traian (NT) 1996, nr. 22.

2 Ibidem.

3 Ibidem, nr. 93.

4 Ibidem, nr. 38.

5 Romano Guardini, Virtu, Morcelliana, Brescia 1972, 198.

6 Ibidem, 203.

7 Giovanni XXIII, Il giornale dell´anima, Edizioni di Storia e Letteratura, Roma 1964, 485.

8 Thomas a Kempis, Imitaţiunea lui Cristos, Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, Bucureşti 1992, 232-233. Se poate vedea şi preţiosul capitol despre „Înfrânarea limbuţiei”, 19-20.

9 Vittorio Luigi Castellazzi, Dentro la solitudine, Citta Nuova Editrice, Roma 1998, 65.

10 Ibidem, 35.

11 Cuvinte folosite de papa Benedict al XVI-lea în dialogul avut cu preoţii la o seară de rugăciune la Roma din 10 iunie 2010, în: http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/speeches/2010/june/documents/hf_ben-xvi_spe_20100610_concl-anno-sac_it.html (accesat: 8 octombrie 2011).

12 Blaise Pascal, Pensieri, Rizzoli editore, Milano 1952, 65.

13 Jean Guitton, Il secolo che verra, Bompiani, Milano 1997, 28.

14 Benedict al XVI-lea, Omilia din solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, din 31 mai 2009, în: http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/homilies/2009/documents/hf_ben-xvi_hom_20090531_pentecoste_it. html (accesat: 8 octombrie 2011).

15 Michel Lacroix, Il culto dell´emozione, Vita e Pensiero, Milano 2002, 113.

16 Benedict al XVI-lea, Omilia din cadul Sfintei Liturghii la Sulmona (Italia), din 4 iulie 2010, în: http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/homilies/2010/documents/hf_ben-xvi_hom_20100704_sulmona_it. html (accesat: 8 octombrie 2011).

17 Benedict al XVI-lea, Salutul Sfântului Părinte adresat tinerilor în catedrala Westminster, din 18 septembrie 2010, în: http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/homilies/2010/documents/hf_ben-xvi_hom_20100918_westminster_it.html (accesat: 8 octombrie 2011). Pentru această primă parte a conferinţei a se vedea şi Aldo Basso, „Silenzio e vita spirituale”, în Testimoni, nr. 14 (2011), 12-15.

18 Cf. Benedict al XVI-lea, Cateheza din 27 ianuarie 2010, în: http://www.vatican.va/holy_father/ benedict_xvi/audiences/2010/documents/hf_benxvi_aud_20100127_it.html (accesat: 21 septembrie 2011).

19 Francesco di Assisi, Scritti, Editrici Francescane, Padova 2002, 401.

20 Ibidem, 399.

21 Cf. Benedict al XVI-lea, Cateheza din 6 aprilie 2011, în: http://www.vatican.va/holy_father/ benedict_xvi /audiences/2011/documents/hf_benxvi_aud_20110406_it.html (accesat: 21 septembrie 2011).

22 Petru Gherghel, episcop de Iaşi, “Scrisoare circulară: Întoarcerea pelerinului iubirii, fratele Ieremia Valahul” din 21 februarie 2008, în http://www.ercis.ro/biblioteca/scrisori.asp?id=20080221 (accesat: 13 octombrie 2011).

23 Petre-Marian Ianoş, OFMCap., „Actualitatea fericitului Ieremia”, în: http://www.ercis.ro/actualitate/viata. asp?id=20080598 (accesat: 13 octombrie 2011).

24 Cf. Felice D’Onofrio, OFMCap., „În slujirea sa, a ţinut întotdeauna seama de măreţia şi demnitatea omului”, în Osservatore Romano, 30 octombrie 1983, 5. Articol tradus de fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap., în: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201010126 (accesat: 21 septembrie 2011).

25 Ioan Paul al II-lea, Omilia din 30 octombrie 1983, în: http://www.vatican.va/holy_father /john_paul_ii/ homilies/1983/documents/hf_jp-ii_hom_19831030_tre-beati_it.html (accesat: 13 octombrie 2011).

26 Cf. ibidem.

27 Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic postsinodal „Vita consecrata”, op.cit., nr. 28.

28 Ibidem.

29 Cf. ibidem, nr. 112.

Fr. Cristian Lupu O.F.M. Cap

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.