Onești – 16 Octombrie – Întâlnirea persoanelor consacrate din Dieceza de Iași

Onești – Întâlnirea persoanelor consacrate din Dieceza de Iași

Sanctuarul din Onești, dedicat fericitului Ieremia Valahul, a găzduit duminică, 16 octombrie 2011, întâlnirea persoanelor consacrate din dieceza de Iași.

În ciuda timpului nefavorabil care părea să prevestească sosirea timpurie a anotimpului geros, membrii comunităților religioase din dieceza noastră s-au adunat într-un număr foarte frumos în jurul fratelui Ieremia pentru a reflecta la vocația și misiunea pe fiecare o are de îndeplinit în Biserică și pentru a trăi momente de comuniune și har.

Primul moment al acestei întâlniri l-a constituit Sfânta Liturghie, la care ne-am bucurat de prezența PS Petru Gherghel, episcop al diecezei de Iași, și de cea a pr. Alois Fechet, vicar episcopal responsabil cu viața consacrată.

Bucuria acestui moment a căpătat amploare ținând cont de faptul că la Sfânta Liturghie a participat și comunitatea credincioșilor care participă cu regularitate la serviciul liturgic duminical din Sanctuarul „Fericitul Ieremia”, pentru toți aceștia grupul numeros de persoane consacrate prezente devenind cu adevărat semn și mărturie a acestei realități prezente în dieceza noastră.

Cuvântul de învățătură din cadrul Sfintei Liturghii a căpătat o nuanță deosebită și inedită prin dialogul pe care pr. Lucian Iosif Dumea, OFMCap. l-a avut cu fratele nostru Ieremia, dialog care a avut ca argument principal realitatea vieții consacrate din zilele noastre și trăirea umilului frate capucin, care s-a sfințit la Napoli.

Părintele predicator a scos în evidență faptul că familia consacrată din dieceza de Iași este destul de tânără, „născută din sângele martirilor”, iar în lipsa mărturisitorilor și sub influența timpurilor în care trăiește riscă să piardă din vedere scopurile propriei consacrări, motiv pentru care fratele Ieremia stă ca model al transformării propriei vieți într-o Evanghelie.

De asemenea, de notat este și faptul că fericitul Ieremia a reușit să dea cezarului ceea ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, și aceasta prin simplitatea vieții sale, pe care, mai întâi, a văzut-o în Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, să o recunoască în forma de viață pe care a trăit-o sfântul Francisc din Assisi, și pe care a îmbrățișat-o intrând în Ordinul Fraților Minori Capucini de curând născut.

Provocatoare rămân cuvintele cu care părintele Lucian și-a încheiat cuvântarea, cuvinte care ne interpelează pe toți și ne deschid drumul reflecției personale: „… viața ta frate Ieremia, ne umple de uimire, dar de rămânem cu atât, ce-i drept, nu am făcut nimic!”

Un moment important al acestei întâlniri l-a constituit conferința pe care pr. Cristian Lupu, OFMCap., a ținut-o la scurt timp după terminarea Sfintei Liturghii, conferință intitulată „Consacrare și spiritualitate în fericitul Ieremia Valahul”. Prezentăm aici doar câteva aspecte esențiale, materialul complet regăsindu-se în partea de jos a acestei pagini.

Prima parte a conferinței s-a concentrat asupra vieții spirituale caracteristice persoanelor consacrate, fiind subliniat sensul tăcerii și condițiile care favorizează trăirea ei. Tăcerea se prezintă ca un aspect fundamental al vieții consacrate, iar stăpânirea ei devine o adevărată virtute. De asemenea, tăcerea presupune câteva elemente fundamentale, cum ar fi liniștea, ca reducere și controlare a comunicării verbale, precum și singurătatea, ca o completare a celei dintâi, după exemplul lui Cristos, primul consacrat Tatălui. Astfel, tăcerea devine un pas fundamental în cultivarea vieții interioare, mai ales în zilele noastre, când se înregistrează un flux tot mai abundent de informații care invadează viața cotidiană.

Totodată, cultivarea vieții interioare, pe lângă aspectul tăcerii, îl presupune și pe cel al rugăciunii, în cadrul unui exercițiu zilnic, care are menirea de a-i conduce pe cei consacrați la formarea unui stil de viață din care aceste elemente nu pot lipsi.

În cea de-a doua parte a conferinței pr. Cristian a adus în prim plan exemplul de consacrare al sfântului Francisc de Assisi, al sfintei Tereza de Lisieux și al fericitului IeremiaValahul, care „au ajuns la sfințenie colaborând cu generozitate și încredere cu harul lui Dumnezeu și hrănindu-și vocația de consacrați printr-o viață spirituală constantă și robustă”.

Consacrarea și spiritualitatea sfântului Francisc își găsește importanța în reînnoirea vieții religioase a timpului său, prin răspunsul dat invitației Crucifixului din biserica Sfântul Damian: „Mergi, Francisc, și repară Biserica mea în ruină”, rămânând mereu supus autorității bisericești. De asemenea, foarte important se dovedește și îndemnul sărăcuțului din Assisi cu privire la prețuirea Preasfântului Sacrament, oferind lui Cristos toată simplitatea vieții, umilința, credința și iubirea.

Cu privire la exemplul sfintei Tereza de Lisieux, pr. Cristian a evidenția dorința arzătoare a acesteia de sfințenie, manifestată încă din copilărie, în ciuda vicisitudinilor de care a avut parte în scurta sa viață pământească. Caracteristica vieții sale a fost iubirea față de Isus și față de frați, precum și încrederea fără limite în Milostivirea divină.

În continuare, părintele conferențiar a prezentat spiritualitatea și consacrarea fericitului Ieremia, subliniind aspectul dăruirii totale a confratelui nostru român în slujirea aproapelui. Iar această slujire totală a celor bolnavi și nevoiași nu l-a împiedicat pe umilul frate capucin să trăiască o intensă viață de rugăciune, prin care regăsea forța de a sluji zilnic „celui mai mare Domn” și fraților.

Așa cum afirma chiar pr. Cristian, conferința nu s-ar fi putut încheia fără a face referință la Sfânta Fecioară Maria, „model de consacrare și de urmare a lui Cristos”, subliniind importanța pe care exemplul Marie îl are în trăirea zilnică a fiecărei comunități religioase, ca un „ajutor foarte eficient pentru a progresa în răspunsul dat și pentru trăirea plenară a chemării”.

Cum era normal, după ce am primit hrana spirituală, prin Sfânta Euharistie și prin cuvintele auzite în cadrul conferinței, în jurul orei 12.30 am servit masa de prânz, prilej cu care toți cei prezenți s-au bucurat de câteva momente de comuniune și împărtășire fraternă.

Mai apoi ne-am regăsit din nou în jurul fratelui Ieremia, moment în care pr. Alois Fechet a făcut câteva comunicări de interes general, lansând totodată și invitația ca fiecare să împărtășească o idee din spiritualitatea și viața fondatorului propriului institut. În ciuda emoțiilor și a reținerii inițiale, intervențiile au curs una după alta, aproape că nu se mai terminau. Și este interesant de remarcat că, așa cum observa și pr. Alois, „sfinții s-au copiat unii pe alții”; această remarcă subliniază faptul că, în ciuda diversității carismelor și a slujirilor, consacrarea religioasă este unică pentru toți îndreptată către același Cristos, care reprezintă centrul vieții consacrate.

Întâlnirea s-a încheiat cu un moment de adorație euharistică animată de frații capucini studenți de la Roman și condusă de pr. Marian Hușanu, OFMCap., guardian al conventului din Onești. Uniți în rugăciune, cântare, dar și tăcere, i-am cerut Domnului să ne păstreze statornici în consacrarea noastră și să deschidă inima cât mai multor persoane generoase care să își închine viața prin consacrarea religioasă.

Însuflețiți de cele trăite și auzite la această întâlnire, participanții s-au întors în propriile comunități religioase, purtând în inimă bucuria întâlnirii cu ceilalți și a comuniunii fraterne.

Fr. Daniel Cosmin Constantin, O.F.M. Cap.


Familia consacrată din Dieceza de Iași, în dialog cu fericitul Ieremia

Astăzi în Sanctuarul Fericitul Ieremia, e sărbătoare, deoarece a venit în pelerinaj, familia celor care s-au consacrat lui Dumnezeu, din Dieceza de Iași. Cei care i-au promis să-și trăiască viața după Cuvântul Evangheliei, acea Scrisoare de iubire adresată nouă tuturor, iar pelerinajul nostru constă tocmai în această dorință, să creștem din ce în ce mai mult în cunoașterea acestui Cuvânt al lui Dumnezeu, și mai ales în redescoperirea valorii pe care Cuvântul Evangheliei îl are în viața noastră, personală și comunitară.

Mai întâi vrem să-i mulțumim și să aducem laudă lui Dumnezeu, împreună cu tine, frate Ieremia, pentru darul vocației  revărsat  asupra fiecărui dintre noi, asupra Diecezei noastre, asupra țării noastre.

Faptul că suntem aici nu este întâmplător, Frate Ieremia, căci suntem o familie foarte tânără, iar 20 de ani nu sunt deloc mulți. Am renăscut, ce-i drept, din sângele martirilor, apoi ne-au adunat și ne-au inițiat puținii mărturisitori. Dar astăzi ne dăm seama că am cam rămas orfani; ne mor martirii frate Ieremia, și ce-i mai rău e că se duc și mărturisitorii, pe unul chiar mai ieri l-am îngropat, iar noi, uitându-ne unii la alții, ne descoperim a fi din ce în ce mai mulți maeștri, învățători, și asta nu e bine pentru viitor. Faptul că te-ai întors acasă, e un semn pentru noi. Cineva acolo sus vede cu ochii lui de Tată, iar cu grija lui maternă, a decis să nu ne lase singuri, în vâltoarea tinereții noastre. Deci pentru noi ești un semn, un mesager divin. Intenția noastră nu este să ne plângem de faptul că suntem tineri; acest lucru nu este un defect, ba dimpotrivă. Tot ceea ce am realizat împreună, pentru Biserica noastră, pentru Țara noastră, este în mare parte rodul entuziasmului și al dăruirii specific celor tineri.

Sunt totuși anumite lucruri care ne întristează, iar pe acestea vrem să ți le împărtășim. Scăderea numerică și progresivă a vocațiilor; înmulțirea documentelor asupra Vieții consacrate, care exprimă ceea ce am voi să fie Viața consacrată, nu ceea ce în mod real este, documente care, de multe ori, rămân doar literă moartă; vorbim mult despre reîntoarcerea la carisma fondatoare, dar ne vine foarte greu să o actualizăm și să o contextualizăm; ne vine uneori greu să înfăptuim o comuniune mai strânsă între noi și oameni; identitatea noastră se oglindește încă în profesiunea celor trei voturi, uitând cu ușurință că de fapt noi trăim o viață consacrată, așa cum a trăit Cristos, într-o dăruire totală lui Dumnezeu; trăim în tensiunea unei lupte continue: pe de o parte primejdia mediocrității, a îmburghezirii și a unei mentalități consumiste, iar de cealaltă parte necesitatea, ba mai mult, exigența unei mărturii de viață cu adevărat evanghelice, actualizată prin alegeri curajoase, atât la nivel personal cât și la nivel comunitar.

De aceea ochii noștri sunt îndreptați spre tine, și ne-ntrebăm și te-ntrebăm; cum ai trăit tu viața consacrată?. Dar mai ales cum ai făcut să-i dai cezarului ce-i al cezarului și Domnului ce este al lui Dumnezeu? Eu aș putea să spun, văzând că ești un sfânt, că viața ta a fost o Evanghelie.

Totul a început de la acele cuvinte ascultate da la mama Margareta, și s-au înrădăcinat prin spusele tatălui tău, Stoica, care mai apoi au trezit în tine o dorință puternică: de a nu merge în iad. Nu te-ai mulțumit doar să împlinești faptele de milostenie și să asculți de legea lui Dumnezeu, dar ți-ai dorit să intri în slujba unui Domn mare, după cum ți-a prorocit bătrânul întâlnit pe cale. Astfel ai făcut primul tău gest de curaj: ai părăsit pe furiș tot ce aveai. Dar mai ales l-ai părăsit pe tatăl tău, știind că-n cer aveai un Dumnezeu care îți este tată; ai părăsit-o și pe mama ta, convins fiind că Dumnezeu îți e, de fapt, și mamă. Ai început, deci, prin credință. După mai multe încercări prin care te-a condus numai credința, ai înțeles că Dumnezeu este simplitate. Ajuns la Napoli, tu l-ai descoperit pe Dumnezeu ca simplitate, în viața capucină. În timpul de formare ai învățat de la Francisc că totul stă doar în a-l imita pe Cristos; astfel, idealul vieții consacrate pentru tine  era să trăiești în mod stabil și radical forma de viață pe care a trăit-o Cristos însuși. Și astfel, zi de zi, ai început să-i dai lui Dumnezeu ce era de fapt al lui Dumnezeu: timpul tău, darurile tale, ființa ta. Nu ți-a fost greu să-nțelegi că acest lucru trebuia să-ți deschidă ochii spre cele ce erau ale cezarului. Ai fost mereu alături chiar și de regi, de principi, cu rugăciunea și cu sfatul. Ne te-ai sfiit să intervii pentru a aduce pacea între ei și cei mai simpli din popor. Dar, mai ales, ai fost un frate al săracilor, i-ai ajutat, i-ai susținut, i-ai întărit, contribuind ușor la binele spiritual dar și material pentru întregul popor. Ai priceput că de fapt erai chemat să fii  tu sare și lumină pentru societatea în care ai trăit. Gesturile materne ale lui Isus te-au inspirat în munca ta de bucătar, de grădinar și de infirmier. Bolnavul este Dumnezeul nostru, le spuneai fraților, iar pentru binele lor ai preferat sa dormi sub scară și nu ezitai să le împlinești toate dorințele, ajutat de fratele bandit, la nevoie. Te mirai când frații, ori săracii, ori oamenii cei mari, te căutau ca să te aibă-n preajmă, căci fără să-ți dai seama, tu ai făcut să crească prin gesturi și cuvinte acea Împărăție a Tatălui Ceresc, bazată pe adevăr, dreptate și iubire, … acea Împărăție care, de fapt, e dar, e har și pentru buni și pentru răi, la care suntem invitați cu toții s-o construim în noi și lângă noi. Pe lângă toate astea, știm toți că nu ți-a fost ușor când ai plecat de-acasă, când te-au bătut tâlharii, când ai muncit din greu la ziduri de cetate, când ai călătorit pe jos, sau când ai așteptat, sau când te-au refuzat să intri în mănăstire, când ai dormit sub scară, sau când te dojeneau chiar unii dintre frați, când nu aveai să dai de-ale gurii la oamenii săraci…, și totuși, toate astea le-ai depășit, căci te simțeai iubit de Dumnezeu și de a sa mamă.

Multe ar mai fi de spus despre viața ta, frate Ieremia, însă aș vrea să conclud, cu un lucru important…, tu ai fost un semn pentru timpurile în care ai trăit, dar mai ales ești un semn pentru timpul de astăzi, pentru noi cei care ne-am consacrat, pentru tinerii care sunt în căutarea unui ideal de viață, pentru toți creștinii; acel semn care ne invită să conștientizăm provocările timpului nostru, să ne lăsăm interpelați de ele printr-un discernământ făcut cu ajutorul Duhului Sfânt, în lumina Evangheliei, fără să ne fie teamă.

… viața ta frate Ieremia, ne umple de uimire, dar de rămânem cu atât, ce-i drept, nu am făcut nimic!

Fr. Lucian Iosif Dumea O.F.M. Cap.


Consacrare și spiritualitate în Fericitul Ieremia Valahul

„Viața consacrată «imită mai îndeaproape și reprezintă necontenit în Biserică» (LG 44), datorită elanului dat de Duhul Sfânt, forma de viață pe care Isus, primul consacrat și primul misionar al Tatălui pentru Împărăția lui, a îmbrățișat-o și a propus-o și ucenicilor care îl urmau (cf. Mt 4,18-22; Mc 1,16-20; Lc 5,10-11; In 15,16)”1. Cu aceste cuvinte se adresa fericitul papă Ioan Paul al II-lea tuturor oamenilor în Îndemnul apostolic postsinodal „Vita consecrata” din 1996. Persoanele consacrate sunt chemate, în virtutea vocației primite, să devină tot mai mult „o amintire vie a modului de existență și de acțiune a lui Isus […] față de Tatăl și de frații săi”.

Viața spirituală, înțeleasă ca viață în Cristos și viață după Duh, trebuie să fie pe primul loc în proiectul familiilor de viață consacrată. „De această opțiune prioritară, dezvoltată în angajarea personală și comunitară, depind rodnicia apostolică, generozitatea în iubire față de cei săraci precum și capacitatea de a trezi chemări în rândul noilor generații. Tocmai calitatea spirituală a vieții consacrate este aceea care îi poate mișca pe oamenii din timpul nostru, însetați și ei de valori absolute, și poate deveni o mărturie atrăgătoare”3.

Chemarea la sfințenie nu poate fi auzită și urmată decât în tăcerea adorației în fața transcendenței infinite a lui Dumnezeu și acest lucru comportă acceptarea luptei spirituale asemenea luptei patriarhului Iacob cu misterul lui Dumnezeu, pe care îl înfruntă pentru a-i obține binecuvântarea și pentru a ajunge la viziunea lui (cf. Gen 32,23-31). „Toți oamenii […] au de învățat valoarea tăcerii care îi îngăduie Celuilalt să vorbească, atunci când vrea și cum vrea, și care să ne îngăduie nouă să înțelegem acest cuvânt. În practică, acest lucru presupune o mare fidelitate față de rugăciunea liturgică și personală, față de momentele consacrate meditației și contemplației, față de adorația euharistică, de reculegerile lunare și exercițiile spirituale”4.

Vom încerca să reflectăm așadar, asupra unor considerații și idei practice despre importanța experienței spirituale și mai ales a tăcerii, inspirându-ne din patrimoniul de înțelepciune care în decursul secolelor s-a format în jurul acestei practici.

Tăcerea: sensuri și condiții
Există diferite tipuri de tăcere, unele sunt fără îndoială de prețuit, în timp ce altele au o valență negativă. Tăcerea poate fi expresie a concentrării și atenției, dar și mutism și refuz; poate comunica apropiere intensă și afectuoasă, dar și agresivitate mascată; poate fi un mijloc pentru a ne recupera forța vitală lăuntrică, dar poate fi și o modalitate de apărare și o fortăreață protectivă.

Ne vom referi la acel tip de tăcere ce reprezintă o experiență pozitivă și necesară unei corecte sănătăți mintale și în ajutorul unei vieți interioare autentice. În această privință Romano Guardini scria că „a fi stăpâni asupra propriei tăceri este o virtute”5 : trebuie să învățăm aceasta cu un angajament constant.

Tăcerea înseamnă liniște, singurătate, discreție, așteptare, pace. Poate fi favorizată de izolarea în locuri retrase și liniștite, deseori ne cere să fugim de locurile unde se desfășoară viața cotidiană. Însă un lucru sunt condițiile externe care favorizează tăcerea și altceva este tăcerea interioară a inimii. Tot Guardini face această remarcă: „Trebuie să ne punem pe treabă. Trebuie să ne apărăm împotriva râului neîntrerupt de vorbe ce străbate lumea, să ne apărăm ca și cum am avea o greutate care ne sufocă și să încercăm să respirăm. Altfel ceva se va veșteji în interiorul nostru. Gălăgia exterioară este doar o jumătate și poate nici măcar partea cea mai greu de depășit. Cealaltă jumătate este cea interioară: haosul gândurilor, confuzia dorințelor, neliniștile și angoasele spiritului, greutatea depresiilor, zidul absurdităților și toate celelalte lucruri care se îngrămădesc în universul nostru interior ca molozul peste un izvor înfundat”6. Să vedem pe scurt unele aspecte ale tăcerii.

Liniștea
Tăcere înseamnă, înainte de toate, liniște, reducerea și controlarea comunicării verbale. Tăcerea nu este un lucru de preferat oricum și mereu, așa cum ne amintește și autorul sacru: „Este un timp pentru a tăcea și este un timp pentru a vorbi” (Ecl 3,7). Cunoaștem cu toții cât de mult se subliniază în Biblie importanța de a ști să veghem asupra modului de a vorbi. E suficient acest citat din Scrisoarea sfântului Iacob: „Dacă cineva nu greșește cu cuvântul, este un om desăvârșit, capabil să-și înfrâneze tot trupul” (Iac 3,2). Liniștea la care ne referim se naște din motivații valide și dintr-o disciplină interioară.

De-a lungul secolelor mulți au reflectat asupra importanței de a învăța să păstrăm liniștea. Tânărul Angelo Roncalli (viitorul papă fericitul Ioan al XXIII-lea) ori de câte ori intra în casa parohului său, în satul natal, privirea i se oprea asupra unei fraze, înrămată și așezată pe perete, despre care i s-a spus că i-ar aparține sf. Bernard, frază care s-a imprimat pentru totdeauna în mintea sa: „Nu crede tot ceeace auzi; nu judeca tot ceeace vezi; nu spune tot ceeace știi. Roagă-te, citește, fugi, taci, stai în pace”7.

Există, așadar, o liniște care se naște din controlul acelui impuls atât de răspândit de a judeca și de a ne pronunța în privința situațiilor, lucrurilor și persoanelor față de care nu suntem competenți sau, în orice caz, nu este pur și simplu nevoie să ne pronunțăm.

Există o liniște care frânează tendința vorbei superficiale și a bârfei, a voinței de a impune altora convingerile dacă nu chiar și voința noastră, frânează tendința nevoii compulsive de a vindeca vreo rană narcisistă (spre exemplu, un reproș aspru adresat cuiva sau o răbufnire agresivă pentru a ne reafirma valoarea și a nu da impresia că suntem slabi).

Există o liniște care se naște din controlul anxietății și din capacitatea de a rezista sub presiunea cauzată de grijile vieții sau de problemele personale; o liniște care se naște din controlul nevoii mai mult sau mai puțin conștiente de a căuta continuu înțelegere și ascultare din partea altora.

Imitațiunea lui Cristos dă acest sfat: „Caută un loc ascuns, unde să-ți fie bine să stai singur, față-n față cu tine însuți; să n-ai nevoie să schimbi nicio vorbă cu nimeni, ci lui Dumnezeu singur să-i vorbești prin rugăciune fierbinte, ca să-ți păzească curățenia cugetului și îndurerarea pocăită a sufletului”8.

Există și o tăcere în fața suferințelor celuilalt. Este o tăcere ce se naște din conștientizarea, în anumite situații tragice și disperate, a inutilității oricărui cuvânt uman și din voința de a evita riscul de a spune cuvinte ce sunt de folos mai mult celui care le pronunță decât celui care le ascultă.

Ne este spontan să ne gândim la Cristos care, așa cum ne spune Evanghelia, în fața cruzimii acuzatorilor săi și a sentinței nedrepte nu răspunde nimic, tace (cf. Mt 26,63; 27,14; Mc 15,5; Lc 23,9.): o liniște care stârnește o mare mirare. Este tăcerea misterioasă a nevinovatului asuprit.

Singurătatea
Singurătatea este deseori condiție importantă, necesară chiar, pentru a trăi tăcerea. „O expresie specifică singurătății este starea de tăcere. Singurătatea și tăcerea se urmează reciproc. Singurătatea aspiră către tăcere iar tăcerea conduce la singurătate. Cine nu este solitar nu poate fi tăcut și invers”9. Este important să reușim a trăi momente de singurătate, însă aceasta presupune o anumită stabilitate interioară și o disciplină dură; chiar și experiențele din familie și cele sociale prin care am trecut își au rolul lor în acest sens. Psihologul italian Vittorio Castellazzi afirmă că „experiența singurătății implică mereu prezența unei persoane: a mamei interiorizate. A experimenta capacitatea de a fi singuri, mai întâi în prezența mamei iar apoi în lipsa ei, este o premisă pentru a fi în stare, mai întâi ca și copii, apoi ca adulți, de a intra în relație cu propria lume interioară și de a o administra fără a da cont lumii exterioare despre propria stare sufletească. Capacitatea de a fi singuri este adevăratul recipient al existenței noastre”10. Pentru a prețui singurătatea este nevoie să ne acordăm timp, să încetinim ritmul propriei existențe ce ne educă la sensibilitate și ne permite să ne bucurăm de gustul vieții, să stabilim priorități, să programăm cu inteligență activitățile zilnice. E necesar „să căutăm să avem umilința, curajul de a ne odihni”11.

Precum tăcerea, la fel și singurătatea poate fi izvor de pace, dar și motiv de chin și angoasă; ocazie pentru a ne hrăni din profunzimile ființei noastre, dar și teren fertil ispitei. Unii sunt înclinați datorită temperamentului să stea singuri; pentru alții acesta poate fi un efort care necesită răbdare pentru a beneficia progresiv de roadele dorite. Este cunoscut un gând al lui B. Pascal, care scrie: „Când am încercat, uneori, să iau în considerare diferitele neliniști ale oamenilor, pericolele și chinurile la care se supun, am descoperit că toată nefericirea oamenilor derivă de la un singur lucru: de a nu ști să rămână liniștiți într-o cameră”12.

A fi singuri înseamnă mai mult decât a nu avea pe nimeni în jur: înseamnă a fi închiși în propria plinătate: cine este singur se recucerește, se întoarce în sine însuși. Biograful sfântului Bernard elogia capacitatea de a sta în singurătate a sfântului: trăia stând cu sine însuși (secum vivebat). Singurătatea nu este sălbăticie sau abandon, la fel cum tăcerea nu este pur și simplu muțenie. Cu siguranță noi avem nevoie de ceilalți, dar nu trebuie să mergem după turmă. Singurătatea e în concordanță cu viața socială la fel ca și armonia dintre tăcere și vorbire. Iubirea, vorba bună, un gest de ajutor, capacitatea de a intra în contact profund cu persoanele pot lua naștere doar din profunzimea intimă a inimii, ce poate fi ascultată și cunoscută numai în singurătate și tăcere.

Cultivarea vieții interioare astăzi
Nu e suficient și nu durează mult timp dacă ne limităm doar la a bloca impulsul de a vorbi și de a bârfi, nici nu e de ajuns să stăm singuri. Avem nevoie să ne deprindem cu tăcerea interioară, să ne hrănim spiritul, e necesar să ne înrădăcinăm în izvoarele ființei noastre. Într-un cuvânt trebuie să cultivăm și să îmbogățim viața interioară: „dacă nu vom regăsi interioritatea, nu vom regăsi nimic”13.

În fața excesului de imbolduri, de alegeri, de informații ce caracterizează epoca noastră este adecvat apelul papei Benedict al XVI-lea, care afirmă că: „Așa cum există o poluare atmosferică, ce înveninează mediul înconjurător și ființele vii, la fel există o poluare a inimii și a spiritului, care mortifică și înveninează existența spirituală”14.

Viața interioară este hrănită prin disponibilitatea la contemplație și se alimentează din exterior. Sufletul se clădește datorită frumuseților pe cale le întâlnim în jurul nostru. „Persoanele ce emană interioritate își datorează această bogăție impresiilor primite din exterior. Pentru unii poate fi un sentiment de extaz în fața unui tablou; pentru alții admirația în fața unei priveliști, o bucurie împărtășită cu un copil, o conversație cu o ființă dragă, un moment de reculegere în cadrul unei ceremonii religioase. Viața interioară se formează prin acumularea de amintiri, de clipe în care am fost primitori față de lumea înconjurătoare”15. Din acest stil de viață face parte și grija pentru lectură: cărțile ne sprijină în singurătate și evită să devenim o greutate pentru noi înșine.

Este actuală invitația asceticii din secolele trecute ce amintea despre paza simțurilor. „Trăim într-o societate în care fiecare loc, fiecare moment se pare că trebuie să fie umplut cu inițiative, activități, sunete. Deseori nu este timp nici măcar pentru a asculta și pentru a dialoga. Să nu ne fie frică să facem liniște în afară și în interiorul nostru”16.

Binomul tăcere și rugăciune este subliniat și de către papa Benedict al XVI-lea: „Adevărata rugăciune cere disciplină, cere să găsim zilnic momente de tăcere. Aceasta înseamnă adesea să așteptăm ca Domnul să ne vorbească. Chiar și în mijlocul activităților și al stresului vieții cotidiene avem nevoie de spații dedicate tăcerii, pentru că în tăcere îl găsim pe Dumnezeu si tocmai în tăcere descoperim cine suntem cu adevărat”17.

În partea a doua a întâlnirii vom parcurge, pe scurt, experiența Sf. Francisc, a sfintei Tereza de Lisieux și a fericitului Ieremia Valahul, persoane care au ajuns la sfințenie colaborând cu generozitate și încredere cu harul lui Dumnezeu și hrănindu-și vocația de consacrați printr-o viață spirituală constantă și robustă.

Sfântul Francisc de Assisi
„S-a născut pe lume un soare”. Cu aceste cuvinte din Divina Comedie (Paradis, Cântecul XI), marele poet italian Dante Alighieri face aluzie la nașterea lui Francisc, petrecută la sfârșitul lui 1181 sau la începutul lui 1182, la Assisi în Italia. Aparținând unei familii bogate, Francisc a trăit perioada adolescenței și a tinereții fără griji, cultivând idealurile cavalerești ale timpului. La 20 de ani a luat parte la o campanie militară și a fost luat prizonier. S-a îmbolnăvit iar apoi a fost eliberat. După întoarcerea la Assisi a început în el un proces lent de convertire spirituală, ce l-a condus să părăsească treptat modul de viață lumesc, pe care îl practicase până atunci. Din această perioadă sunt celebrele episoade ale întâlnirii cu leprosul, căruia Francisc coborând de pe cal, i-a dăruit sărutul păcii și episodul mesajului primit din partea Crucifixului din bisericuța Sfântului Damian. De trei ori Cristos de pe cruce a prins viață și i-a spus: „Mergi Francisc, și repară Biserica mea în ruină”. Acest simplu episod al cuvântului ascultat în biserica Sfântului Damian ascunde un simbolism profund. Sf. Francisc este chemat să repare această bisericuță, dar starea jalnică a acestui edificiu este imaginea situației dramatice și tulburătoare a Bisericii din acel timp, cu o credință superficială ce nu formează și nu transformă viața, cu un cler puțin zelos, cu o iubire care se răcise. O distrugere interioară a Bisericii care însemna și o descompunere a unității și nașterea mișcărilor eretice.

Totuși, în această Biserică în ruină stă în centru Crucifixul și vorbește. Cheamă la reînnoire, îl cheamă pe Francisc la o muncă manuală pentru a repara concret bisericuța Sfântului Damian, imagine a chemării mai profunde de a reînnoi însăși Biserica lui Cristos, cu radicalitatea sa de credință și cu entuziasmul său de iubire pentru Isus. Acest fapt, petrecut probabil în 1205, ne duce cu gândul la un alt episod similar din 1207: visul papei Inocențiu al III-lea. Acesta vede în vis Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, biserica mamă a tuturor bisericilor, că se prăbușește și un religios mic și neînsemnat sprijină cu umerii săi biserica încât aceasta să nu cadă. E interesant de subliniat, pe de o parte, că nu este papa cel care ajută ca biserica să nu cadă, dar un religios mic și neînsemnat, în care papa îl recunoaște pe Francisc ce îl vizitează. Inocențiu al III-lea era un papă puternic, cu o mare cultură teologică, precum și cu o mare putere politică, totuși nu este el cel care reînnoiește Biserica, ci micul și neînsemnatul religios: este sf. Francisc, chemat de Dumnezeu. Pe de altă parte, însă, e important de subliniat că sf. Francisc nu reînnoiește Biserica fără sau împotriva papei, ci numai în comuniune cu el. Cele două realități sunt împreună: Succesorul lui Petru, episcopii, Biserica fondată pe succesiunea Apostolilor și carisma cea nouă pe care Duhul Sfânt o creează în acest moment pentru a reînnoi Biserica. Adevărata reînnoire crește împreună.

Sărăcuțul din Assisi a înțeles că orice carismă dăruită de Duhul Sfânt trebuie pusă în slujba Trupului lui Cristos, care este Biserica; prin urmare a acționat mereu în deplină comuniune cu autoritatea bisericească. În viața sfinților nu este opoziție între carisma profetică și carisma de conducere și chiar dacă se creează oarecare tensiune, știu să aștepte cu răbdare timpii Duhului Sfânt.

Sf. Francisc a avut cu adevărat o relație imediată cu Isus și cuvântul lui Dumnezeu, pe care vroia să-l urmeze fără comentarii (sine glossa), așa cum este, în radicalitate și adevăr. Știa că Cristos nu este niciodată „al meu”, ci este mereu „al nostru”, că pe Cristos nu îl pot avea „eu” și reconstrui „eu” împotriva Bisericii, a voinței și învățăturii sale, dar numai în comuniunea Bisericii construite pe succesiunea Apostolilor se reînnoiește și ascultarea față de cuvântul lui Dumnezeu.

Intenția lui Francisc nu a fost aceea de a crea un nou ordin religios, ci de a reînnoi doar poporul lui Dumnezeu pentru Domnul ce vine. Dar a înțeles cu durere și suferință că toate trebuie să aibă o ordine, că și dreptul Bisericii este necesar pentru a da formă reînnoirii și în acest fel s-a inserat în întregime, cu toată inima, în comuniunea Bisericii, cu papa și cu episcopii. Era conștient că centrul Bisericii este Euharistia, unde Trupul și Sângele lui Cristos devin prezente. Acolo unde preoția, Cristos și comuniunea Bisericii sunt unite, locuiește și cuvântul lui Dumnezeu.

Francisc și frații săi, tot mai numeroși, s-au stabilit la Porțiuncula, la biserica Sfânta Maria a Îngerilor, loc sacru prin excelență a spiritualității franciscane. Și Clara, o tânără din Assisi, de viță nobilă, a intrat la școala lui Francisc. Astfel a luat naștere al Doilea Ordin franciscan, cel al Clariselor, o altă experiență destinată să producă roade de sfințenie în Biserică.

În 1224, în schitul de la Verna, Francisc îl vede pe Răstignit sub chipul unui serafim și în urma întâlnirii cu acesta a primit stigmatele; a devenit astfel una cu Cristos răstignit: un dar, prin urmare, ce exprimă identificarea intimă cu Cristos.

Moartea lui Francisc (tranzitul său) a avut loc în seara zilei de 3 octombrie 1226 la Porțiuncula. După ce și-a binecuvântat fii spirituali a murit întins pe pământul gol. Doi ani mai târziu papa Grigore al IX-lea l-a trecut în rândul sfinților.

S-a spus despre Francisc că reprezintă un alter Christus, era într-adevăr o imagine vie a lui Cristos. Acesta era idealul său: de a fi ca Isus; de a-l contempla pe Isus din Evanghelie, de a-l iubi cu ardoare, de a-i imita virtuțile. În mod special a dorit să acorde o valoare fundamentală sărăciei interioare și exterioare, transmițând-o și fiilor săi spirituali. Prima fericire din predica de pe munte – „Fericiți cei săraci cu duhul căci a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,3) – și-a găsit o realizare luminoasă în viața și cuvintele sf. Francisc. Într-adevăr sfinții sunt cei mai buni interpreți ai Bibliei. Ei, încarnează în viața lor cuvântul lui Dumnezeu, o fac atrăgătoare, astfel încât Biblia vorbește în mod real cu noi. Mărturia lui Francisc, care a urmat sărăcia pentru a se conforma lui Cristos cu dăruire și libertate totală, continuă să fie și pentru noi o invitație la a cultiva sărăcia interioară pentru a crește în încrederea față de Dumnezeu, unind la aceasta și un stil de viață sobru dar și o dezlipire de bunurile materiale.

În Francisc iubirea față de Cristos s-a exprimat în mod special în adorarea Preasfântului Sacrament al Euharistiei. În Izvoarele franciscane se întâlnesc expresii mișcătoare, ca aceasta: „Întreaga omenire să se teamă, universul întreg să tremure și cerul să exulte, când pe altar, în mâna preotului, este Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. O favoare minunată! O sublimitate umilă, ca Domnul universului, Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, să se umilească așa încât să se ascundă pentru mântuirea noastră, sub forma modestă a pâinii”19.

Vreau să reamintesc un îndemn adresat de Francisc preoților: „Când vor dori să celebreze sf. Liturghie, curați și în mod curat, să realizeze cu devoțiune adevăratul sacrificiu al preasfântului Trup și Sânge al Domnului nostru Isus Cristos”20. Francisc avea mereu un mare respect pentru preoți și îi îndemna și pe alții să-i respecte mereu, chiar și în cazul în care ar fi fost mai puțin demni prin comportamentul personal. Aducea ca argument în favoarea acestui respect profund faptul că ei au primit darul de a consacra Euharistia. Dragi confrați întru preoție, să nu uităm niciodată această învățătură: sfințenia Euharistiei ne cere să fim curați, să trăim în mod coerent cu Misterul pe care îl celebrăm.

Din iubirea față de Cristos se naște iubirea față de oameni și față de toate creaturile Domnului. Aceasta este o altă caracteristică a spiritualității lui Francisc: sensul fraternității universale și iubirea față de creație, care l-a inspirat în celebrul Cântec al creaturilor. Francisc ne amintește că în creație se exprimă înțelepciunea și bunăvoința Creatorului. Natura este înțeleasă de el ca limbajul prin care Dumnezeu vorbește cu noi, prin care realitatea devine transparentă și putem și noi să vorbim despre Dumnezeu și cu Dumnezeu.

Francisc a fost un mare sfânt și un om vesel. Simplitatea sa, umilința, credința, iubirea pentru Isus, bunătatea față de orice făptură l-au făcut să fie fericit în orice situație. De fapt, între sfințenie și bucurie există un raport intim și indisolubil. Un scriitor spunea că nu există pe lume decât o singură tristețe: aceea de a nu fi sfinți, adică de a nu fi aproape de Dumnezeu. Privind la mărturia sf. Francisc, înțelegem că acesta este secretul adevăratei fericiri: de a deveni sfinți, aproape de Dumnezeu!

Sfânta Tereza de Lisieux
Sfânta Tereza de Lisieux, (Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe,) a trăit în această lume numai 24 de ani, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ducând o viață foarte simplă și ascunsă, dar care, după moarte și după publicarea scrierilor sale, a devenit una din sfintele cele mai cunoscute și iubite. “Tereza cea mică” nu a încetat niciodată să ajute sufletele cele mai simple, pe cei mici, pe cei săraci și pe cei suferinzi care o roagă, dar a și luminat Biserica întreagă cu profunda ei învățătură spirituală, până acolo încât fericitul Ioan Paul al II-lea, în anul 1997, a voit să-i dea titlul de Învățător al Bisericii, adaos la cel de Patroană a Misiunilor, deja atribuit ei de Pius al XI-lea în anul 1939. Știința iubirii, care vede strălucind în iubire tot adevărul credinței, Tereza o exprimă îndeosebi în relatarea vieții sale, publicată la un an după moartea sa sub titlul Istoria unui suflet. Să redescoperim, să recitim această comoară, acest luminos comentariu al Evangheliei trăite pe deplin! De fapt, Istoria unui suflet este o minunată istorie de Iubire, relatată cu o așa autenticitate, simplitate și prospețime încât cititorul nu poate să nu fie fascinat! Dar care este această Iubire care a umplut toată viața Terezei, din copilărie până la moarte? Această Iubire are un Chip, are un Nume, este Isus! Sfânta vorbește încontinuu despre Isus. Să parcurgem, pe scurt, marile etape ale vieții sale, pentru a intra în inima învățăturii sale.

Tereza se naște la 2 ianuarie 1873 la Alençon în Franța. Este ultima fiică a lui Ludovic și Zelia Martin, soți și părinți exemplari, beatificați împreună la 19 octombrie 2008. Au avut nouă copii; dintre ei patru au murit la vârstă fragedă. Au rămas cele cinci fiice, care au devenit toate călugărițe. Tereza, la vârsta de 4 ani, a rămas profund rănită de moartea mamei (Ms A, 13r). Tatăl cu fiicele s-a mutat atunci în orașul Lisieux, unde se va desfășura toată viața sfintei. Mai târziu Tereza, lovită de o gravă boală nervoasă, s-a vindecat printr-un har divin, pe care ea însăși îl definește “zâmbetul Sfintei Fecioare” (ibid., 29v-30v). Apoi a primit Prima Împărtășanie, trăită în mod intens (ibid., 35r) și l-a pus pe Isus Euharistie în centrul existenței sale.

“Harul de Crăciun” din anul 1886 marchează marea cotitură, numită de ea “convertirea sa completă” (ibid., 44v-45r). De fapt, se vindecă total de hipersensibilitatea sa infantilă și începe o “cursă de uriaș”. La vârsta de 14 ani, Tereza se apropie tot mai mult, cu mare credință, de Isus Răstignit, și îndrăgește cazul, aparent disperat, al unui criminal condamnat la moarte și nepocăit (ibid., 45v-46v). “Am voit cu orice preț să împiedic ca el să cadă în iad”, scrie sfânta, având certitudinea că rugăciunea ei îl va pune în contact cu Sângele răscumpărător al lui Isus. Este prima și fundamentala ei experiență de maternitate spirituală: “Atâta încredere aveam în Milostivirea Infinită a lui Isus”, scrie ea. Împreună cu Preasfânta Fecioară Maria, tânăra Tereza iubește, crede și speră cu “o inimă de mamă” (cf. PR 6/10r).

În noiembrie 1887, Tereza merge în pelerinaj la Roma împreună cu tatăl și cu sora Celina (ibid., 55v-67r). Pentru ea, momentul culminant este Audiența Papei Leon al XIII-lea, căruia îi cere permisiunea de a intra, la numai cincisprezece ani, în Carmelul din Lisieux. După un an, dorința ei se realizează: devine carmelitană, “pentru a mântui sufletele și pentru a se ruga pentru preoți” (ibid., 69v). În același timp, începe și dureroasa și umilitoarea boală mentală a tatălui său. Este o mare suferință care o conduce pe Tereza la contemplarea Chipului lui Isus în Pătimirea sa (ibid., 71rv). Astfel, numele ei de călugăriță – sora Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe – exprimă programul întregii sale vieți, în comuniune cu Misterele centrale ale Întrupării și Răscumpărării. Depunerea voturilor călugărești, în sărbătoarea Nașterii Mariei, la 8 septembrie 1890, reprezintă pentru ea o adevărată căsătorie spirituală în “micimea” evanghelică, caracterizată de simbolul florii: “Ce sărbătoare frumoasă este Nașterea Mariei pentru a deveni mireasa lui Isus! – scrie ea – Era mica Fecioară Sfântă de odinioară care prezenta mica ei floare micului Isus” (ibid., 77r). Pentru Tereza a fi călugăriță înseamnă a fi mireasa lui Isus și mamă a sufletelor (cf. Ms B, 2v). În aceeași zi, Sfânta scrie o rugăciune care indică toată orientarea vieții sale: îi cere lui Isus darul Iubirii sale infinite, să fie cea mai mică, și mai ales cere mântuirea tuturor oamenilor: “Nici un suflet să nu fie osândit astăzi” (Pr 2).

La zece ani după “Harul de Crăciun”, în 1896, vine “Harul de Paște”, care deschide ultima perioadă a vieții Terezei, cu începutul pătimirii ei în unire profundă cu Pătimirea lui Isus; e vorba de pătimirea trupului, cu boala care o va duce la moarte prin mari suferințe, dar mai ales e vorba de pătimirea sufletului cu o foarte dureroasă încercare a credinței (Ms C, 4v-7v). Cu Maria alături de Crucea lui Isus, Tereza trăiește credința cea mai eroică, drept lumină în întunericul care îi invadează sufletul. Sfânta are conștiința că trăiește această mare încercare pentru mântuirea tuturor ateilor din lumea modernă, numiți de ea “frați”. Trăiește atunci și mai intens iubirea fraternă (8r-33v): față de surorile din comunitatea ei, față de cei doi frați spirituali misionari, față de preoți și față de toți oamenii, în special cei mai îndepărtați. Devine cu adevărat o “soră universală”! Caritatea ei amabilă și surâzătoare este expresia bucuriei profunde al cărei secret îl revelează: “Isuse, bucuria mea este să te iubesc pe Tine” (P 45/7). În acest context de suferință, trăind cea mai mare iubire în cele mai mici lucruri din viața zilnică, sfânta duce la împlinire vocația ei de a fi Iubirea în inima Bisericii (cf. Ms B, 3v).

Tereza moare în seara zilei de 30 septembrie 1897, rostind cuvintele simple “Dumnezeul meu, te iubesc!” și privind Crucifixul pe care-l strângea în mâini. Aceste ultime cuvinte ale sfintei sunt cheia întregii sale învățături, a interpretării Evangheliei. Actul de iubire, exprimat la ultima ei suflare, era ca respirația continuă a sufletului ei, ca bătaia inimii ei. Cuvintele simple “Isuse, Te iubesc” sunt în centrul tuturor scrierilor ei. Actul de iubire față de Isus o scufundă în Preasfânta Treime. Ea scrie: “Ah, tu știi, Isuse Dumnezeiesc, Te iubesc, / Duhul de Iubire mă înflăcărează cu focul său, / Iubindu-te pe Tine eu îl atrag pe Tatăl” (P 17/2).

Și noi împreună cu sfânta Tereza a Pruncului Isus să-i repetăm în fiecare zi Domnului că vrem să trăim din iubire față de El și față de alții, să învățăm la școala sfinților să iubim în mod autentic și total. Tereza este unul din acei “mici” din Evanghelie care se lasă conduși de Dumnezeu în profunzimile Misterului său. Cu umilință și caritate, credință și speranță, Tereza intră încontinuu în inima Sfintei Scripturi care cuprinde Misterul lui Cristos. Și această citire a Bibliei, hrănită de știința iubirii, nu se opune științei academice. De fapt, știința sfinților, despre care ea însăși vorbește în ultima pagină din Istoria unui suflet, este știința cea mai înaltă. “Toți sfinții au înțeles asta și probabil în mod mai deosebit cei care au umplut universul cu iradierea învățăturii evanghelice. Oare nu din rugăciune sfinții Paul, Augustin, Ioan al Crucii, Toma de Aquino, Francisc, Dominic și atâția alți iluștri Prieteni ai lui Dumnezeu au luat această știință divină care fascinează cele mai mari genii?” (Ms C, 36r). Inseparabilă de Evanghelie, Euharistia este pentru Tereza Sacramentul Iubirii Divine care se înjosește până la extrem pentru a ne înălța până la El. În ultima ei Scrisoare, despre o imagine care îl reprezintă pe Pruncul Isus în Ostia consacrată, Sfânta scrie aceste cuvinte simple: “Nu pot să mă tem de un Dumnezeu care pentru mine s-a făcut așa de mic! […] Eu Îl iubesc! De fapt, El nu este decât Iubire și Milostivire!” (LT 266).

În Evanghelie, Tereza descoperă mai ales Milostivirea lui Isus, așa încât ajunge să afirme: “Mie el mi-a dat Milostivirea sa infinită, prin ea contemplu și ador celelalte perfecțiuni divine! […] Atunci toate mi se par radioase de iubire, Dreptatea însăși mi se pare îmbrăcată cu iubire” (Ms A, 84r). Așa se exprimă și în ultimele rânduri din Istoria unui suflet: “Imediat ce arunc o privire la Sfânta Evanghelie, îndată respir parfumurile vieții lui Isus și știu în ce parte să alerg. Nu mă lansez spre primul loc, ci spre ultimul loc. Da, simt asta, chiar dacă aș avea pe conștiință toate păcatele care se pot comite, aș merge, cu inima frântă de căință, să mă arunc în brațele lui Isus, pentru că știu cât de mult îl iubește pe fiul risipitor care se întoarce la El” (Ms C, 36v-37r). “Încrederea și Iubirea” sunt așadar punctul final al relatării vieții ei, două cuvinte care asemenea farurilor au luminat întregul ei drum de sfințenie, pentru a putea conduce pe alții pe aceeași “cale mică de încredere și de iubire”, a copilăriei spirituale” (cf. Ms C, 2v-3r; LT 226). Încredere ca aceea a copilului care se abandonează în mâinile lui Dumnezeu, inseparabilă de angajarea puternică, radicală a iubirii adevărate, care este dăruire totală de sine, pentru totdeauna, așa cum spune sfânta contemplând-o pe Maria: “A iubi înseamnă a dărui totul, și a te dărui pe tine însuți” (Pentru că te iubesc, o, Marie, P 54/22). Astfel Tereza ne indică nouă tuturor că viața creștină consistă în a trăi pe deplin harul Botezului în dăruirea totală de sine Iubirii Tatălui, pentru a trăi asemenea lui Cristos, în focul Duhului Sfânt.

Fericitul Ieremia Valahul – pelerinul iubirii
„Providența a făcut ca un fiu al poporului nostru credincios din Valahia Minor să caute drumul sfințeniei și să ajungă pe pământul Italiei, unde să se sfințească intrând în mănăstirea părinților capucini din Napoli. Viața lui simplă a fost oferită în totalitate preamăririi lui Dumnezeu, cinstirii Preacuratei Fecioare Maria și slujirii fraților în suferință”22. Cu aceste gânduri preasfințitul Petru Gherghel, episcop de Iași, începea Scrisoarea circulară: „Întoarcerea pelerinului iubirii, fratele Ieremia Valahul” din 21 februarie 2008.

Viața fratelui Ieremia din orice unghi ar fi examinată, apare în întregime dedicată slujirii aproapelui; însă ne apare într-o lumină nouă, cu o specificitate proprie, dacă o vedem din partea care privește slujirea bolnavilor, mai ales a acelora care nu mai erau în stare să-și poarte singuri de grijă.

Timp de patruzeci și cinci de ani acest frate laic a avut misiunea de infirmier, fără însă a o neglija pe cea de cerșetor, care îl punea în contact cu poporul din Napoli, martor fidel al virtuților umilului capucin.

„Regatul” său era însă infirmeria mănăstirii Sfântul Efrem cel Nou, construită tocmai pentru a-i îngriji pe numeroșii frați bolnavi și aflată într-o zonă salubră a orașului.

În această activitate îl regăsim pe fratele Ieremia totdeauna fericit atunci când putea să pună în lumină valoarea suferinței celor bolnavi, ajutând întotdeauna pe cine se afla în nevoie, atât înăuntrul cât și în afara zidurilor mănăstirii, pentru că a-i ajuta pe cei suferinzi devenise a doua sa natură.

Este interesantă lectura mărturiilor conținute în actele procesului apostolic. Se perindă, ca într-un film documentar, imagini de bolnavi loviți de podagră, hidropizie, tuberculoză, bolnavi torturați de dureri sfâșietoare, plini de răni urât mirositoare, cu mințile rătăcite. Ni se pare că revedem în mod real acele scene triste și înfiorătoare, care deveniseră tragice în acel timp din cauza lipsei unor structuri terapeutice potrivite și din cauza lipsei calmantelor.

Cine își desfășoară activitatea în contact cu bolnavi sfâșiați de durere, agitați sau cu slabă luciditate mentală, știe bine cât de grea este îngrijirea acestora, cu toate că astăzi structurile sunt diferențiate și că se recurge foarte ușor la sedative. Cu motivul de a ușura suferințele altora, vrem mai ales să evităm repulsia fizică pe care ne-o provoacă suferința.

Toate acestea fratele Ieremia le-a înțeles și cu iubire a inversat direcția sentimentelor sale naturale, pătrunzând în durere până la a-i simți puternicele răsfrângeri în sufletul său. Iar atunci când, într-un caz deosebit de grav, au fost mai puternice sentimentele sale, după doar câteva zile de abandon voluntar al câmpului de luptă, a simțit nevoia de a se reîntoarce, pentru că acolo era comoara sa; și acolo a rămas toată viața!

Oboselii și rutinei unei astfel de munci fără satisfacții, fratele Ieremia le răspundea cu jovialitatea pe care o revărsa în sufletul pacientului.

Acest român, întărit de acea simplitate și curăție proprie aceluia care și-a petrecut tinerețea în mijlocul naturii, își găsise idealul de viață. Poate că la Napoli, oraș cu un popor gălăgios și dinamic, bogat în peisaje fascinante, fratele Ieremia și-a întărit sufletul deja bogat în generozitate și dăruire și s-a plăsmuit pe sine însuși, ajungând pe culmile eroismului.

Acest frate în contact cu mizeriile omenești, fără a lăsa opere științifice sau culturale, cu viața sa plăsmuită la școala seraficului Francisc, a dat o lecție care anticipă și depășește modernele descoperiri privind aspectele psihologice și comportamentale privind asistența bolnavilor cronici și cu lungă degență.

Fratele Ieremia, întărit de înțelepciune, a trecut la acțiune, punând în practică o adevărată metodologie, aproape revoluționară pentru acele timpuri.

Înainte de toate, și-a îndeplinit munca cu dragoste și scrupulozitate, curățind răni, schimbând bolnavii de hainele murdare, aerisind și parfumând încăperile urât mirositoare, ținându-i totdeauna curați pe bolnavii care își pierduseră controlul simțurilor. Ceea ce îl distinge și îi scoate în evidență figura este însă aspectul psihologic, pe care el îl practică în mod special. Cu bolnavii el devine unul dintre ei, se preface că nu simte duhoarea acolo unde aerul era irespirabil, mânca și dormea cu ei; cu alte cuvinte, pacientul nu mai simțea diferența dintre el și cel care îl asista. Căuta să nu se arate nerăbdător sau obosit, ci voia să se arate interesat de lungile predici ale exaltaților, ținându-i la curent cu evenimentele, continuând să schimbe poziția în pat acelora care deveniseră irascibili din cauza bolii. Respecta deciziile medicilor în privința terapiei, însă nu se simțea obligat să respecte întotdeauna rigidele și uneori exasperantele scheme dietetice. În fața unui bolnav grav sau incurabil, nu ezita să satisfacă acestor bolnavi câte o mică dorință pentru o mâncare interzisă.

“Putem învăța de la el că numai munca cinstită, dăruirea de sine, sacrificiul, chiar dacă momentan par a nu fi apreciate, ci de cele mai multe ori luate în râs, pot aduce rezultate care să dureze în timp. Și în viața fericitului Ieremia au fost destule neînțelegeri, derâderi, însă el a știut să le transforme în virtuți, pentru sfințirea sa și a acelora care nu-l înțelegeau”23.

Din mărturiile ce-l privesc pe fratele Ieremia iese la iveală figura unui om care, în timp ce trăiește la unison cu mistica timpului său, lucrează în mod activ și inteligent, având întotdeauna prezentă măreția omului pe care-l îngrijește, chiar dacă acesta este un bolnav irecuperabil.

Probabil aceasta este o lecție fundamentală a fratelui Ieremia și actualitatea acestuia pentru noi, cei care ne confruntăm cu realitatea creșterii duratei medii de viață și, în consecință, cu creșterea duratei îngrijirii bolilor cronice și a perioadei mai lungi a degenței.

Nu există terapie și nici loc de internare care să poată înlocui o privire, o vorbă bună, cu alte cuvinte a-l simți pe altul aproape de tine. În epoca noastră, în care printre alte aberații o găsim și pe cea a eutanasiei, poate că Providența divină a dorit să ne repropună figura acestui umil capucin, pentru ca astfel să se extindă și la oamenii de azi lecția sa. Mesajul fericitului Ieremia derivă din adevărata înțelepciune a aceluia care în aproapele vede chipul și asemănarea lui Dumnezeu dar se vede și pe sine însuși24.

Fericitul Ioan Paul al II-lea se adresa pelerinilor din Piața Sf. Petru, cu ocazia beatificării pe 30 octombrie 1983, spunând: “Izvor nesecat al vieții sale interioare era rugăciunea, ce îl făcea să crească zi de zi în iubirea față de Tatăl și față de frați. Sorbea insprație și forță din meditarea asiduă a Crucifixului, din intimitatea cu Isus prezent în Euharistie și dintr-o devoțiune de fiu către Maica Domnului.

Și-a oferit întreaga bogăție a generoasei și eroicei sale abnegații în asistența față de cei bolnavi. Slujea neobosit, rezervându-și ca domeniu privilegiat serviciile cele mai umile și grele, alegând să-i îngrijească pe bolnavii cei mai dificili și exigenți”25. Fericitul Ieremia s-a lăsat instruit de Sfânta Biserică, pe care a iubit-o și a urmat-o cu mare docilitate și astfel a ajuns la acea culme a perfecțiunii și a sfințeniei, către care Biserica nu încetează să îndrume și să conducă sufletele26.

Nu putem încheia aceste gânduri despre consacrare și spiritualitate fără să facem referință la Fecioara Maria, model de consacrare și de urmare a lui Cristos. “La toate [Institutele de viață consacrată] există convingerea că prezența Mariei are o importanță fundamentală atât pentru viața spirituală a oricărui suflet consacrat cât și pentru consistența, unitatea și progresul întregii comunități. Într-adevăr, Maria este exemplu sublim de consacrare desăvârșită, prin apartenența sa deplină lui Dumnezeu și prin dăruirea sa totală. Aleasă de Domnul […] le amintește celor consacrați faptul că prima inițiativă îi aparține lui Dumnezeu. In același timp, deoarece și-a dat asentimentul la Cuvântul dumnezeiesc care s-a făcut trup în ea, Maria apare ca modelul primirii harului de către făptura omenească”27.

Fericitul Ieremia, ca de altfel toți sfinții, au recunoscut în Fecioara Maria o Mamă cu un titlu cu totul special. Maica Domnului ne împărtășește și nouă consacraților, iubirea ce ne permite să ne oferim în fiecare zi viața pentru Cristos, colaborând cu El la mântuirea lumii. “De aceea relația filială cu Maria constituie calea privilegiată a fidelității față de chemarea primită și un ajutor foarte eficient pentru a progresa în răspunsul dat și pentru trăirea plenară a chemării”28.

Invocare către Fecioara Maria
Sfântă Marie, prefigurare a Bisericii, Mireasa cea fără pată și fără zbârcitură, susține persoanele consacrate, care tind spre fericirea unică și veșnică. Ție ți le încredințăm, Fecioară a Vizitațiunii, ca ele să știe să se grăbească în întâmpinarea celor nevoiași pentru a le da ajutor, dar mai ales pentru a-l aduce oamenilor pe Isus.

O, Mamă, care voiești reînnoirea spirituală și apostolică a fiilor și fiicelor tale, printr-un răspuns de iubire și de oferire totală lui Cristos, îți adresăm rugăciunea noastră cu încredere. Tu care ai făcut voia Tatălui, promptă în ascultare, curajoasă în sărăcie, primitoare în fecioria ta rodnică, dobândește de la dumnezeiescul tău Fiu ca aceia care au primit darul de a-l urma în viața consacrată să știe să-i dea mărturie printr-o viață transfigurată, înaintând cu bucurie, împreună cu toți ceilalți frați și surori, spre patria cerească și spre lumina cea neînserată.

Îți cerem aceasta, pentru ca în toți și în totul să fie preamărit, binecuvântat și iubit Stăpânul suprem a toate, care este Tată, Fiu și Duh Sfânt. Amin

Note:
1 Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic postsinodal „Vita consecrata”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, Traian (NT) 1996, nr. 22.

2 Ibidem.

3 Ibidem, nr. 93.

4 Ibidem, nr. 38.

5 Romano Guardini, Virtu, Morcelliana, Brescia 1972, 198.

6 Ibidem, 203.

7 Giovanni XXIII, Il giornale dell´anima, Edizioni di Storia e Letteratura, Roma 1964, 485.

8 Thomas a Kempis, Imitațiunea lui Cristos, Arhiepiscopia Romano-Catolică București, București 1992, 232-233. Se poate vedea și prețiosul capitol despre „Înfrânarea limbuției”, 19-20.

9 Vittorio Luigi Castellazzi, Dentro la solitudine, Citta Nuova Editrice, Roma 1998, 65.

10 Ibidem, 35.

11 Cuvinte folosite de papa Benedict al XVI-lea în dialogul avut cu preoții la o seară de rugăciune la Roma din 10 iunie 2010, în: http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/speeches/2010/june/documents/hf_ben-xvi_spe_20100610_concl-anno-sac_it.html (accesat: 8 octombrie 2011).

12 Blaise Pascal, Pensieri, Rizzoli editore, Milano 1952, 65.

13 Jean Guitton, Il secolo che verra, Bompiani, Milano 1997, 28.

14 Benedict al XVI-lea, Omilia din solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, din 31 mai 2009, în: http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/homilies/2009/documents/hf_ben-xvi_hom_20090531_pentecoste_it. html (accesat: 8 octombrie 2011).

15 Michel Lacroix, Il culto dell´emozione, Vita e Pensiero, Milano 2002, 113.

16 Benedict al XVI-lea, Omilia din cadul Sfintei Liturghii la Sulmona (Italia), din 4 iulie 2010, în: http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/homilies/2010/documents/hf_ben-xvi_hom_20100704_sulmona_it. html (accesat: 8 octombrie 2011).

17 Benedict al XVI-lea, Salutul Sfântului Părinte adresat tinerilor în catedrala Westminster, din 18 septembrie 2010, în: http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/homilies/2010/documents/hf_ben-xvi_hom_20100918_westminster_it.html (accesat: 8 octombrie 2011). Pentru această primă parte a conferinței a se vedea și Aldo Basso, „Silenzio e vita spirituale”, în Testimoni, nr. 14 (2011), 12-15.

18 Cf. Benedict al XVI-lea, Cateheza din 27 ianuarie 2010, în: http://www.vatican.va/holy_father/ benedict_xvi/audiences/2010/documents/hf_benxvi_aud_20100127_it.html (accesat: 21 septembrie 2011).

19 Francesco di Assisi, Scritti, Editrici Francescane, Padova 2002, 401.

20 Ibidem, 399.

21 Cf. Benedict al XVI-lea, Cateheza din 6 aprilie 2011, în: http://www.vatican.va/holy_father/ benedict_xvi /audiences/2011/documents/hf_benxvi_aud_20110406_it.html (accesat: 21 septembrie 2011).

22 Petru Gherghel, episcop de Iași, “Scrisoare circulară: Întoarcerea pelerinului iubirii, fratele Ieremia Valahul” din 21 februarie 2008, în http://www.ercis.ro/biblioteca/scrisori.asp?id=20080221 (accesat: 13 octombrie 2011).

23 Petre-Marian Ianoș, OFMCap., „Actualitatea fericitului Ieremia”, în: http://www.ercis.ro/actualitate/viata. asp?id=20080598 (accesat: 13 octombrie 2011).

24 Cf. Felice D’Onofrio, OFMCap., „În slujirea sa, a ținut întotdeauna seama de măreția și demnitatea omului”, în Osservatore Romano, 30 octombrie 1983, 5. Articol tradus de fr. Petre-Marian Ianoș, OFMCap., în: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201010126 (accesat: 21 septembrie 2011).

25 Ioan Paul al II-lea, Omilia din 30 octombrie 1983, în: http://www.vatican.va/holy_father /john_paul_ii/ homilies/1983/documents/hf_jp-ii_hom_19831030_tre-beati_it.html (accesat: 13 octombrie 2011).

26 Cf. ibidem.

27 Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic postsinodal „Vita consecrata”, op.cit., nr. 28.

28 Ibidem.

29 Cf. ibidem, nr. 112.

Fr. Cristian Lupu O.F.M. Cap

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.