O viaţă dedicată pentru unitatea Bisericii

O viaţă dedicată pentru unitatea Bisericii
– la 40 de zile de la plecarea în casa Tatălui a pr. Mario Querini –

Poate suna prea îndrăzneţ titlul acestui articol, însă cunoscându-l îndeaproape pe pr. Mario Querini, pot să afirm cu toată convingerea că rar am întâlnit un om dedicat cu toată fiinţa sa unei cauze, unitatea Bisericii, în care credea cu atâta tărie. 

Pr. Mario a văzut lumina zilei la Roma pe 7 februarie 1933, a îmbrăcat haina fraţilor capucini în anul 1955, şi a fost hirotonit preot la Viterbo în 1960. 

Providenţa a făcut ca el să-şi desăvârşească formarea spirituală, teologică şi pastorală într-o perioadă când Biserica Catolică, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a trecut prin mari transformări. Erau anii care au pregătit şi însoţit celebrarea Conciliului Vatican II (1962-1965), dar şi perioada postconciliară dedicată receptării documentelor elaborate. Acest climat de reînnoire eclezială a favorizat şi schimbarea de atitudinea a Bisericii Catolice faţă de celelalte comunităţi creştine, lucru care s-a confirmat mai ales în decretul despre ecumenism Unitatis Redintegratio dar şi prin gesturi pline de semnificaţie ecumenică: invitarea reprezentanţilor celorlalte comunităţi creştine ca observatori la lucrările Conciliului, întâlnirea reconciliatoare de la Ierusalim dintre episcopul Romei, papa Paul al V-lea, cu patriarhul ecumenic al Constantinopolului Athenagora I, etc.      

Contemporan fiind cu toate aceste evenimente, pr. Mario, tânăr frate capucin dornic de cunoaştere, s-a angajat intens în studiu, lucru are i-a fost susţinere preţioasă în diferitele activităţi pastorale desfăşurate: paroh, profesor, îndrumător spiritual, capelan la spital. A fost numit membru al Comisiei Ecumenice a Diecezei de Roma, angajare care a dus la înfiinţarea unui grup ecumenic. După această experienţă, treptat pasiunea pentru unitatea Bisericii devine parte importantă a vieţii sale, fapt ce l-a „împins” să ceară superiorilor săi, în vara anului 1991, să devină misionar în România, ţară unde comunitatea creştin-ortodoxă este majoritară.         

Oraşul Oneşti a fost locul unde pr. Mario a primit ospitalitate încă de la început, prin bunăvoinţa parohului comunităţii romano-catolice, pr. Eduard Sechel. Fiind un preot cultivat şi cu minte deschisă, el i-a oferit pe lângă o casă primitoare, multă înţelegere şi sprijin în aventura ecumenică ce dorea să o întreprindă. Ulterior activitatea ecumenică a pr. Mario la Oneşti s-a intersectat cu prezenţa a doi fraţi capucini napolitani, pr. Ubaldo Oliviero şi pr. Vittorio Clemente, care în 1992 au adus în România carisma şi spiritualitate capucină, una dintre ramurile marii familii franciscane, în care a trăit şi s-a sfinţit confratele nostru român, Fericitul Ieremia (1556-1625).   

Întâlnirea pr. Mario cu cei doi confraţi capucini din Napoli a dus la formarea primei comunităţi de fraţi capucini în România. Spiritualitatea franciscană şi pasiunea pentru ecumenism şi-au dat mâna şi au semnat încă de la început prezenţa capucină în România. Doar astfel se explică şi faptul că pr. Mario a fost cel care a „îndrăznit” să propună cu claritate şi insistenţă Bisericii locale problema ecumenică, atât de congenitală spiritualităţii Fericitului Ieremia, după cum au remarcat şi cei doi papi, Ioan al XXIII-lea şi Ioan-Paul al II-lea în mesajele adresate poporului român şi Bisericii Universale cu ocazia proclamării acestuia ca Venerabil (18 decembrie 1959) şi, respectiv, Fericit (30 octombrie 1983).        

Din dorinţa de a oferi un spaţiu adecvat întâlnirilor ecumenice, pr. Mario cu binecuvântarea mons. Petru Gherghel, episcop de Iaşi, şi cu ajutorul economic al fraţilor capucini din Roma a reuşit ca în toamna lui 1994 să finalizeze construirea Centrului de spiritualitate franciscano-capucină şi activitate ecumenică „Domus Mariae”.        

Pentru a reliefa activitatea propriu zisă a Centrului, am să redau în continuare o mărturie a pr. Mario publicată în urmă cu câţiva ani pe situl nostru:

”… au început să vină grupuri de tineri, din Cluj-Napoca şi Bacău, în special pentru întâlniri de Exerciţii Spirituale. Erau compuse predominat din catolici, dar şi din ortodocşi, în mare parte prieteni şi colegi de şcoală ai acestora sau legaţi de ei prin alte cunoştinţe. Astfel, cu aceşti tineri, s-a început conturarea modului în care trebuiau să se desfăşoare aceste întâlniri.   

Venind la Casa Ecumenică, dotată cu săli de conferinţă, bibliotecă, capelă, şi având şi un parc mare afară, tinerii puteau să discute şi să se confrunte în mod liber. Dar imediat s-a simţit exigenţa de a oferi tuturor prezentarea situaţiei ecumenice în Europa, în urma căderii comunismului, şi cum s-a deschis Biserica Catolică spre dialog şi faţă de drumul ecumenic, recunoscându-şi şi greşelile de-a lungul secolelor.        

În această muncă ne-au fost de mare ajutor documentele conciliare, în special „Unitatis Redintegratio”, enciclica „Ut unum sint” şi Directoriul Ecumenic. Dar şi Teza mea de doctorat: „Fundamente Teologice şi perspective ecumenice de comuniune în gândirea teologilor ortodocşi români”, susţinută şi publicată la Universitatea Pontificală Antonianum din Roma, m-a ajuta mult în acest sens, mai ales pentru că era vorba despre autori ortodocşi români.       

Ajutat şi de alţi preoţi catolici, am reuşit să găsesc şi preoţi ortodocşi, din Oneşti, Bacău, Roman, care să ţină conferinţe şi să deschidă apoi discuţii în grupuri mici cu tinerii. Mai târziu, aşa cum am văzut în Italia, la mai multe întâlniri ecumenice de mai multe zile, de exemplu la La Mendola (Trento), am considerat necesar să ofer, în Capela Casei, şi Celebrări Euharistice în ambele rituri, clarificând, atât cât era posibil, că, deşi participând toţi la Celebrări, fiecare se putea împărtăşi doar la Liturghia Confesiunii de care aparţinea.

În acelaşi timp, multe persoane adulte doreau să participe la aceste întâlniri periodice, de trei zile, până când, prin anul 2000, s-au impus în faţa tinerilor, poate şi datorită faptului că tinerii au început să meargă în căutarea unui loc de muncă în străinătate. Aşadar, existând multe teme care trebuiau prezentate în discuţii şi fiind foarte importantă rugăciunea, de zece ani întâlnirile sunt lunare, trei zile iarna şi patru vara, deoarece includem şi o vizită la o mănăstire ortodoxă sau la un alt obiectiv legat de ecumenism.   

… În aceşti peste 20 ani de Întâlniri Ecumenice, la care participă şi fraţii capucini din localitate, ne-au vizitat şi mai mulţi episcopi, printre care mons. Petru Gherghel, episcop de Iaşi, mons. Aurel Percă, Nunţiul Apostolic, mons. Jean-Claude Périsset şi episcopul ortodox din Roman, PS Ioachim Băcăuanul.      

Activităţile ecumenice desfăşurate la Oneşti şi participarea la diferite întâlniri ecumenice, precum Graz şi Sibiu, m-au ajutat să fiu respectuos faţă de Biserica-soră Ortodoxă şi, de fapt, nu au existat niciodată neînţelegeri sau suspiciuni de prozelitism sau sincretism în privinţa activităţilor noastre”.      

Cât mă priveşte am rămas profund edificat de atitudinea pr. Mario care, întrebat fiind cu privire la lipsa de reciprocitate şi sensibilitate în angajarea ecumenică a celorlalţi creştini non catolici, a răspuns că nu trebuie să pretindem şi să aşteptăm reciprocitate atunci când credem cu tărie într-o valoare exprimată atât de evident în Evanghelie, chiar de Isus: ”ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”. (In 17,21)          

Legat tocmai de acest aspect devenise o normalitate pentru pr. Mario ca în fiecare duminică, după celebrarea Sfintei Liturghii în biserica catolică, să meargă într-una din bisericile ortodoxe din oraşul Oneşti, unde era cunoscut şi respectat de preoţi, pentru a participa prin rugăciune la celebrarea Sfintei Liturghii, cultivând mereu speranţa că într-o zi vom celebra împreună Sfânta Jertfă la acelaşi altar şi ne vom împărtăşii din aceeaşi Euharistie.    

Înaintarea în vârstă şi agravarea problemelor de sănătate ale  pr. Mario au făcut necesar ca în vara anului 2014 să se întoarcă în Italia, unde a fost trimis în Infirmeria provincială din Roma. Acolo el a continuat să se roage şi să ofere suferinţa sa pentru unitatea Bisericii. Am avut ocazia să-l vizitez de multe ori, şi mereu arăta un interes viu privitor la activităţile ecumenice, în particular din România, şi din Biserică în general.    

În seara zilei de 20 martie pr. Mario s-a simţit rău. În Biserica Catolică se celebra sărbătoarea Sf. Iosif, patronul Bisericii universale şi patronul unei morţi bune. În timp ce era transportat de urgenţă către spital, din cauza unor complicaţii cardiace, pr. Mario şi-a încheiat călătoria pământească, plecând la cer, unde cu siguranţă dezideratul şi munca sa pentru unitatea Bisericii îşi vor găsi împlinirea în îmbrăţişarea Tatălui şi în bucuria comună a Sfintei Treimi.     

Dumnezeu să-l ierte si să-l odihnească în pacea sa!

Fr. Augustin Dogaru, OFMCap        

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.