Milostivirea faţă de noi înşine

Milostivirea faţă de noi înşine

Chipul milostivirii are mai multe faţete în viaţa noastră, de aceea papa Francisc ne propune adevăratul chip al milostivirii, care este Isus Cristos, chipul milostivirii Tatălui ceresc, al lui Dumnezeu.

Dacă milostivirea este chipul lui Dumnezeu, iar noi am fost creaţi după chipul său, teoretic rezultă că milostivirea ar trebui să fie şi chipul nostru. Însă oare chiar aşa stau lucrurile?

Cum trăim noi milostivirea, care este ponderea ei în viaţa noastră, în „normalitatea” noastră?

A fi milostiv, este (din punct de vedere uman) un sentiment, o trăire care cuprinde în sine compasiunea, înţelegerea, iertarea, răbdarea, ajutorarea celui aflat în nevoie, înduioşarea, bunătatea, stăruinţa, iubirea, etc.

Ce face necesară milostivirea în viaţa noastră de zi cu zi? În familie, la locul de muncă, în societate?

Diversitatea persoanelor, diferenţele de opinii, priorităţile fiecăruia, dar şi lipsa de înţelegere faţă de priorităţile celuilalt sau de priorităţile comune, lipsa unui dialog real în căutarea unei soluţii comune, neînţelegerea, limitele umane, obtuzitatea, dispreţul, calomnia…

Lista ar putea continua la nesfârşit.

Dacă compasiunea, înţelegerea, iertarea, răbdarea, ajutorarea celui aflat în nevoie, înduioşarea, bunătatea, stăruinţa, sunt sentimente, trăiri care dau un chip concret milostivirii, acestea trebuie exprimate prin cuvinte şi concretizate prin fapte.

Care sunt cuvintele care exprimă starea noastră de fapt, care este raportul nostru real cu milostivirea? Deschiderea noastră? Sau, poate obtuzitatea, închiderea noastră?

Şi care sunt faptele concrete, într-un sens sau în altul?

Poate că dintre toate cuvintele care pot da concreteţe stării, sentimentului de milostivire, cel mai potrivit este iertarea.

Iartă-mă, am greşit, scuză-mă, fie-ţi milă, etc.

De câte ori le mai folosim în viaţa noastră?

Una dintre fericirile proclamate de Isus în predica de pe munte sună aşa: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt. 5, 7).

Milostivirea, cu alte cuvinte, este expresia concretă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, iar cei care o practică sunt fericiţi, aşa ca fericitul Ieremia, care a trăit-o în totalitate.

„Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1 Cor. 13, 4-7).

Însă analizând viaţa de zi cu zi, a noastră, ca persoane, ca şi viaţa societăţii, se pare că lucrurile nu stau chiar aşa.

Obosim din ce în ce mai mult să iertăm.

Obosim ca persoane, obosim ca societate.

Ajunge să ne uităm jumătate de oră la televizor sau şi intrăm pe internet, ca să ne dăm seama de această realitate.

„Atunci, Petru s-a apropiat şi i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” (Mt. 18, 21).

Petru, când l-a întrebat pe Isus despre iertare, era însufleţit de cele mai bune intenţii. La evrei, dacă cineva îşi cerea iertare în mod corespunzător, adică în faţa a doi martori, trebuia să fie iertat, se considera iertat pentru aceeaşi vină, dar nu mai mult de trei ori, căci după a treia oară era considerat irecuperabil, deci trebuia izolat de comunitate. Petru face un salt calitativ, dublează, ba mai pune şi de la el, poate că Isus îşi va da seama cât de interesat este el de subiect şi cât de mult este dispus el să ierte…

Isus i-a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (Mt. 18, 22).

Atunci când noi avem nevoie de iertarea altora, de înţelegerea lor, călcăm pe mândria noastră, renunţăm (cel puţin temporar) la orgoliul nostru şi ne cerem iertare, pretindem iertare, însă lucrurile se schimbă radical atunci când trebuie să fim noi aceia care trebuie să-i iertăm pe alţii.

Punem condiţii.

Cerem coerenţă altora.

„Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte?”

Pretindem un fel de răsplată pentru milostivirea noastră.

De parcă am fi un fel de stăpâni ai milostivirii, nu simple instrumente ale milostivirii divine.

Obosim, cum am spus, să iertăm, să concretizăm milostivirea.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”…

Precum, adică la fel, în aceeaşi măsură…

Milostivirea şi instrumentele ei concrete, faptele de milostenie trupească sau sufletească, nu este asemenea cu o taxă care trebuie plătită pentru a pune bine cu Dumnezeu, ci reprezintă o eliberare de noi înşine, de propriile temeri, ne ajută să ne întâlnim aproapele (kenosis=golirea de sine) şi nu reprezintă un subiect rezervat doar Jubileului sau Postului Mare, ci o schimbare a percepţiei privind milostivirea, o lărgire a orizontului nostru de viaţă.

În viaţa sf. Francisc din Assisi, motivul declanşator al schimbării, scos în evidenţă de către toate mărturiile contemporane lui, a fost tocmai descoperirea milostivirii lui Dumnezeu faţă de el însuşi, care apoi l-a condus la deschiderea sa faţă de cei care aveau nevoie de milostivire concretă, reală, tangibilă.

În Testamentul său, unde Francisc îşi reciteşte întreaga sa viaţă, el recunoaşte şi confirmă originea, punctul de plecare al itinerariului său spiritual: „pe când trăiam în păcate, mi se părea ca ceva foarte amar vederea leproşilor, însă Domnul m-a condus printre ei şi eu am fost milostiv cu ei”. Cu alte cuvinte, Francisc este pus în faţa unei realităţi de care se putea doar fugi, sta deoparte, pentru că „trăia în păcate”, o realitate care, văzută cu ochii credinţei, ai milostivirii, se transformă în ceva ce poate fi privit, primit, îmbrăţişat, îngrijit. Acea persoană rănită, abandonată, îndepărtată social, a devenit pentru Francisc Semnul. De la acea întâlnire, sfântul Francisc simte în sine, în sufletul său, nevoia de a schimba calea, de a se schimba radical, de a o rupe cu trecutul, de a începe o viaţă nouă, fondată pe Evanghelie, centrată în Cristos, cel concret, real, de lângă noi: „tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40). Este acea metanoia despre care aminteam cu altă ocazie. De aici începe adevăratul său pelerinaj printre realităţile dureroase ale milostivirii în viaţa proprie. Doar din poziţia celui care simte nevoia de milostivire se învaţă cum poţi fi milostiv.

În Scrisoarea către un ministru, adică către un responsabil din cadrul Ordinului său, care voia să-şi abandoneze responsabilitatea din cauza problemelor cu care se confrunta zilnic, Francisc îl invită pe acesta să accepte aşa cum este acea realitate ce-l împiedica să aibă un raport personal liniştit cu Dumnezeu, pentru că: „acele lucruri care te împiedică să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeu, ca şi orice persoană care îţi este de obstacol, atât dintre fraţi cât şi altcineva, chiar dacă te-ar acoperi de vânătăi, să fie pentru tine asemenea unui har”. Adică, vrea să spună Francisc, raportul nostru personal cu Dumnezeu, trece dincolo, este parte integrantă a dramei raporturilor cotidiene cu semenii noştri, nu înseamnă izolare, ruptură de realitatea de zi cu zi. Îl ascultăm pe Dumnezeu atunci când acceptăm riscul impactului cotidian cu realitatea. Acesta este momentul în care Misterul se amestecă cu libertatea noastră.

În aceeaşi Scrisoare către un ministru, el recomanda acestuia ca „să nu fie vreun frate pe lume care să fi păcătuit pe cât de mult este posibil ca cineva să păcătuiască şi care, după ce s-a uitat în ochii tăi, să plece fără iertarea ta”.

Dificil, nu-i aşa?

De aceea, este nevoie să mergem din nou la şcoala lui Isus, chipul milostivirii Tatălui.

Avem nevoie de kenosis şi de metanoia.

De a ne goli de noi înşine şi de a ne schimba mentalitatea. De a ne lăsa umpluţi de adevărata milostivire.

Tocmai de aceea este bine ca prima faptă de milostivire să ne-o facem nouă înşine, să ne facem un examen serios de conştiinţă, să ne cerem iertare lui Dumnezeu şi aproapelui şi să încetăm pentru început la a ne da cu părerea, despre unul, despre altul…

Adică trebuie să învăţăm la şcoala lui Isus să fim milostivi mai întâi faţă de noi înşine, pentru a putea, după aceea, să fim milostivi faţă de ceilalţi.

Să fim milostivi faţă de noi şi să încetăm la a judeca, eticheta, instrumentaliza…

Să încetăm de a mai vorbi de rău pe fratele, pe sora noastră. Pe aproapele, pe semenul nostru.

Dacă facem o analiză a discuţiilor noastre obişnuite, vom vedea că sunt, aproape în totalitate, bârfă. Şi astfel este greu, foarte greu ca de la simple cuvinte să trecem la fapte, pentru a avea roade.

Bârfa poate fi definită în multe feluri. Pentru a evita confuziile, prin bârfă înţeleg acea atitudine pe care o adoptăm în discuţiile noastre şi prin care ne erijăm în deţinători ai adevărului suprem, doar noi avem dreptate, ceilalţi nu ştiu nimic, este bârfă atunci când etichetăm o persoană, când nu-i ascultăm motivaţiile, când o neglijăm, când răscolim prin viaţa sa, scoţând la iveală aspecte neplăcute, etc.

Bârfă, vorbire de rău, critică, cleveteală, calomnie, defăimare o putem numi oricum, însă tot o atitudine condamnabilă este, tot un păcat grav, făcut în dauna aproapelui.

Se pare că este cel mai răspândit păcat, este boala timpului nostru.

Roadele bârfei sunt:

– desacralizarea omului, chip şi asemănare a lui Dumnezeu;

– transformarea acestuia într-un simplu instrument folosit în reglare de conturi dintre cei care îi pot manipula pe alţii prin ideologii, false religii, programe care nu au la bază Revelaţia divină;

– certuri în familie;

– separări şi divorţuri;

– neglijarea copiilor şi/sau transformarea acestora în instrumente de răzbunare între părinţi;

– conflicte la locul de muncă şi conflicte între persoane;

– ură şi conflicte sociale şi rasiale;

– conflicte între popoare, naţiuni, rase.

Pornind de la un simplu cuvânt, spus la mânie, supărare, se ajunge în familie la certuri ce se răsfrâng în viaţa de zi cu zi, în viaţa copiilor, la locul de muncă, în societate. Cineva, care este mai slab, nu poate răspunde cu aceeaşi monedă celui cu care se află în dispută, deoarece acela se află într-o poziţie de putere privilegiată, însă se va descărca cu siguranţă asupra unuia mai slab ca el, inferior pe scara socială a puterii.

Tot astfel şi în raporturile dintre state. Statele mai puternice pun pumnul în gură statelor mai mici şi mai slabe, pentru a-şi putea menţine privilegiile ce decurg din dictarea politicii de guvernare a omenirii.

Un cuvânt spus la mânie poate genera reacţii în lanţ pe care nu le mai putem controla, chiar să vrem…

Însă de obicei nu prea vrem.

Un gest de împilare faţă de aproapele poate declanşa violenţe de nestăpânit…

O nedreptate generează sigur un lanţ de nedreptăţi…

De multe ori nici nu mai e nevoie de un cuvânt, ajunge doar o privire de dispreţ…

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”(In. 1,1). Un Cuvânt dătător de viaţă, un Cuvânt creator.

Apoi au fost cuvintele oamenilor…

Cuvinte generatoare de neîncredere, de făţărnicie, cuvinte acuzatoare…

„Am auzit glasul tău în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns (…) Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”…(Gen.3, 10. 12).

Atunci Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: unde este fratele tău? Acela a răspuns: nu ştiu. Sunt eu oare paznicul fratelui meu?” (Gen. 4, 9).

De atunci, din zorii omenirii şi până azi, tot aşa.

Scuze şi acuze.

Bârfa, cu toate anexele ei, ca mod de viaţă.

Delaţiunea, ca mijloc de trai.

O găsim în familie, pe stradă, la piaţă, prin magazine, la locul de muncă.

Chiar şi prin sacristii şi mănăstiri.

Peste tot.

Tocmai de aceea aş propune o rugăciune a inimii: Pune, Doamne, frâu gurii mele…

La care aş mai adăuga: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu” (Ps. 51,12).

Golirea de sine, pentru a lăsa spaţiu Cuvântului adevărat.

Părăsirea vechilor căi, a vechilor obiceiuri.

A ne lăsa conduşi pe cale, ca nişte copii, de către Acela care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Cu adevărat, nu doar la nivel declarativ.

Asta ar însemna a fi milostivi faţă de noi înşine.

Doar aşa putem fi milostivi faţă de alţii.

Doar aşa ne putem bucura, putem beneficia de roadele milostivirii.

Întruparea Chipului lui Dumnezeu în viaţa noastră este rodul milostivirii Tatălui ceresc faţă de omenire, însă este şi rodul dispoziţiei noastre de a-l primi în viaţa noastră, în inima noastră, prin acel mijloc caracteristic fiilor şi fiicelor sf. Francisc, care este minoritatea, formă concretă a golirii de sine.

Curăţenia pe care o facem în sufletul nostru, dacă nu este făcută pentru a-l primi pe Isus să se nască în noi, este inutilă, pentru că: „Duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă, dar nu o găseşte. Atunci îşi spune: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieşit». Venind, o găseşte nelocuită, măturată şi pusă în ordine. Atunci merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi” (Mt. 12, 43-45; cfr. şi Lc. 11, 24-26), după cum ne avertizează şi sf. Francisc în prima Regulă (FF 59). Sf. Francisc vrea să ne spună şi el că nu ajunge doar să ne dorim venirea lui Isus în noi, întruparea sa, nu ajunge doar curăţenia, ci este nevoie de fapte concrete pentru ca viaţa noastră să se schimbe în bine, pentru ca să devenim şi noi ceea ce ne cere papa Francisc: o multitudine de misionari, de vestitori, de apostoli ai milostivirii divine. Chipuri concrete ale milostivirii divine în lumea de azi.

Deci, trebuie să ne schimbăm noi înşine mai întâi, iar schimbarea noastră îi va schimba şi pe cei din jur. Nu când vrem noi, ci atunci când ea va îi convinge pe cei din jur, aşa cum s-a întâmplat cu sf. Francisc, cu fericitul Ieremia.

Odată, fr. Masseo, unul dintre primii confraţi ai sfântului, l-a întrebat, cu o oarecare invidie în glas: „Pentru ce toată lumea te urmează, pentru ce toţi vor să te vadă, să te asculte, să te urmeze? Tu nu eşti nici frumos, nu eşti nici învăţat, nu eşti nici nobil, deci de ce toţi vor să te urmeze?

Pentru că – i-a răspuns Francisc – Dumnezeu nu a găsit pe nimeni printre cei păcătoşi care să fie mai nedemn, mai neajutorat şi mai păcătos decât mine; de aceea m-a ales pe mine, pentru a spulbera îngâmfarea, măreţia, puterea, frumuseţea şi înţelepciunea acestei lumi, pentru ca astfel să fie cunoscut că orice virtute şi orice bine de la el vine, nu de la o creatură oarecare şi că nici o persoană să se poată mândri în faţa lui”.

Pentru aceasta este necesar să facem şi noi ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi: să devenim oameni, după cum îi îndemna pe credincioşii săi sfântul episcop Atanasie al Alexandriei, în sec. IV.

Să redevenim cu adevărat oameni, să ne privim în ochi şi să vedem iertarea, milostivirea, dorinţa de a ne ajuta între noi în dificultăţile vieţii, să putem să ne îmbrăţişăm între noi fără a ne pune întrebări ce pot pune la îndoială onestitatea intenţiilor celui pe care îl avem în faţă, sau onestitatea

noastră chiar (de câte ori nu am instrumentalizat astfel o relaţie cu cineva!).

Fie doar pentru acest simplu ţel, de a redeveni om autentic, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, merită să trăim cum trebuie acest An al Milostivirii.

Un mare scriitor român, Marin Preda, afirma, într-o perioadă în care existau motive serioase pentru a face această afirmaţie, că merită: „să rămâi om între oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om, chiar dacă alţii o calcă în picioare”.

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.