Un împrumut binecuvântat…

Prin cele ce voi scrie, nu vreau decât să aduc laudă Bunului Dumnezeu, care a binevoit să se folosească de slujitorul său, Fericitul Ieremia, ca să-mi facă cunoscută voinţa sa, şi anume, aceea de a mă consacra lui şi de a deveni călugăriţă franciscană. Ca lauda să-i revină numai lui Dumnezeu, îmi exprim, încă de la început, dorinţa de a rămâne în anonimat.

Familia în care am crescut nu era practicantă în adevăratul sens al cuvântului. Mama era de rit greco-catolic iar tata romano-catolic. De mică mergeam cu mama la Biserică doar de Crăciun şi de Paşti. Tata, nici vorbă să se apropie de Biserică. Cu toate acestea m-au trimis să fac pregătire atât pentru Prima Sfântă Împărtăşanie, cât şi pentru Sfântul Mir.

Ignoranţa mea în cele ce-l priveau pe Dumnezeu era, însă, mare. Din partea mamei singurul lucru care mi-a rămas întipărit în minte era sfatul ei de a nu uita să mă rog, dimineaţa şi seara. Îmi amintesc însă foarte bine şi de „Sfântul Nicolae”, de care mama se folosea ca să mă „croiască” – atunci când minţeam – fapt care a dus, mai târziu, să urăsc minciuna, mai ales când am înţeles mai bine că e păcat. Despre tata îmi amintesc doar că-şi făcea semnul crucii la volanul maşinii înainte de a pleca şi că-l surprindeam uneori spunând un „Tatăl Nostru”, seara, înainte de culcare.

Acestea fiind spuse despre cadrul religios al familiei mele, continui prin a spune că am terminat liceul în anul 1989, cu puţine luni înainte de Revoluţia din acelaşi an – în care Comunismul a fost înlăturat – şi aceasta a fost cu siguranţă o binecuvântare pentru mine – şi nu numai. Vreau să specific că, deja de aproape 3 ani,  începusem să particip la Sfânta Liturghie: Duminica, Marţea şi Vinerea, primind şi sacramentele: Spovada şi Sf. Împărtăşanie. Era „ceva”…. sau, mai bine zis, „Cineva” care mă atrăgea, deşi nu ştiam nici eu bine, ce şi… de ce? Mă implicam puţin şi în activităţile parohiei, deşi tatăl meu se împotrivea acestei „apropieri” de Biserică pe care o manifestam.           

Mă întrebam deseori ce sens are viaţa mea?!? De ce trăiesc? Am avut prieteni, mă gîndeam şi la viaţa de familie, dar simţeam în străfundul inimii că vreau ceva mai mult… mai altfel… mai deplin… mai complet… mai calitativ! Nu înţelegeam ce! Auzisem de viaţa dusă în mănăstire, dar vai mie, cunoşteam atât de puţine lucruri despre aceasta!!! Şi totuşi simţeam atracţie pentru o astfel de viaţă…! Mă rugam la Bunul Dumnezeu ca să-mi arate care este voinţa lui pentru mine.

În paralel cu ceea ce trăiam, simţeam sau doream eu, părinţii mei – îndeosebi tata – îşi făureau planurile lor pentru viaţa mea. Tata dorea ca eu să devin inginer şi să mă întorc în oraşul nostru, să lucrez la fabrică şi să mă stabilesc, cu o eventuală familie a mea, acolo. După Bacalaureat, în 1990, chiar lucram în fabrică, dar ca simplă muncitoare, calificată în Prelucrarea prin Aşchiere, Secţia Mecanică Fină. Nu era o muncă uşoară pentru o tânără de 19–20 de ani, şi îmi doream cu îndârjire să ies din acel ambient, deşi, pe atunci, nu vedeam nici o „ieşire”. Tata mă „pistona” să mă pregătesc şi să dau examen la Facultate, ca să devin inginer. Zis şi făcut. Împotriva voinţei mele am început pregătirile la matematică şi fizică.        

Într-una din zile, o prietenă de-a mea, colegă de serviciu, catolică şi ea, mi-a împrumutat cartea vieţii Fericitului Ieremia, despre care, nu auzisem nimic. Mergând acasă, m-am dus în camera mea, am scos cărţile de matematică şi fizică pe masă, dar, în loc să mă apuc de lucru, ca în celelalte zile, am început să citesc cu nesaţ din carte. Nu am lăsat-o din mâini până nu am teminat-o, în câteva ore. Când venea mama pe la mine ascundeam cartea şi mă făceam că studiez. Atât de mult m-a impresionat povestea vieţii Fericitului Ieremia, încât am plâns mult. Am trăit un „feeling” nevăzut între mine şi el. Îmi amintesc cum am admirat curajul lui de a lăsa casa părintească şi de a pleca în necunoscut… fapt care, mai târziu, mă va înflăcăra şi pe mine să plec de acasă, chiar împotriva părinţilor mei, care s-au opus cu înverşunare deciziei mele – de mai târziu – de a intra în mănăstire… un tărâm cu adevărat necunoscut şi pentru mine.

De asemenea, am plâns mult şi aproape că l-am „certat” pe Dumnezeu că nu m-a făcut băiat, deoarece îmi doream nespus să devin franciscan. Până atunci nu mai auzisem niciodată şi de nicăieri că există şi Institute Feminine care aparţin Ordinului Franciscan; prin urmare, îmi era „ciudă” că nu sunt băiat ca să pot deveni preot, frate franciscan. Ignoranţa mea în materie era mare, mare…! Tot atunci am înţeles că îmi doresc să pot îngrijii bolnavii, cu tot atâta dăruire, caritate, bucurie, duioşie şi bunătate ca şi Fericitul Ieremia – virtuţi cu care era înzestrat şi în care s-a remarcat în mod deosebit, slujindu-i până la jertfa de sine însuşi pe bolnavi şi pe cei săraci. Simţeam că vreau să devin sfântă, mergând pe urmele Fericitului Ieremia, fiind franciscană şi având grijă de bolnavi. Dar cum??? Eu eram fată, nu băiat. M-am rugat şi iar am plâns. Seara, înainte de culcare, l-am rugat pe Fericitul Ieremia să mă ajute să înţeleg voinţa lui Dumnezeu asupra mea. Într-un mod deosebit l-am rugat să-mi arate dacă voi mai rămâne să lucrez în fabrică, sau dacă planul lui Dumnezeu pentru mine era un altul…!!! În acea noapte am avut un vis…       

Înainte de a-l povesti vreau să adaug faptul că, începând cu convertirea mea, lui Dumnezeu i-a plăcut să mă conducă, să mă lumineze, să mă ducă la desăvârşirea Iubirii Sale, într-un mod special, prin intermediul visurilor. Când aveam aceste aşa-zise vise „mesaj” înţelegeam foarte bine acest lucru şi ştiam că ele vin de la Dumnezeu, care dorea să-mi „transmită” ceva folositor pentru drumul vieţii şi pentru stadiul la care mă găseam în acel moment, sau chiar şi pentru alte persoane. El continuă să lucreze şi astăzi, în acelaşi mod special, şi nu pot decât să-i mulţumesc şi să-l „ascult” cu fidelitate. Iată visul…!

Se făcea că eram într-o mulţime mare de oameni care mergeau la fabrică să lucreze. Mergeam şi eu într-acolo, în mijlocul lor. Aveam capul plecat. La un moment dat aud că toată mulţimea din jurul meu se miră foarte tare de ceva. Am ridicat privirea şi mare mi-a fost uimirea să văd, în mijlocul drumului pe care treceam noi, o statuie. Mulţimea a mers mai departe, eu, însă, m-am oprit în faţa statuii. Nespusă mi-a fost bucuria să descopăr că acea statuie îl reprezenta pe Fericitul Ieremia. L-am recunoscut imediat. Am început să spun un „Tatăl Nostru” şi, pe când mă rugam încă, faţa statuii a prins viaţă şi a început să-mi zâmbească. Eu mi-am teminat rugăciunea şi am continuat drumul, mergând după mulţime… spre fabrică. M-am întors să mă uit la statuie şi am observat că nu mai zâmbea. Am plecat mai departe „aruncând” încă o dată privirea în urmă, la faţa statuii, şi am observat că se întristase. Am mai făcut câţiva paşi şi am privit pentru a treia oară. De data aceasta, fără să exprime cuvinte, doar prin expresia feţei, Fericitul Ieremia „mi-a spus”: – „Nu te duce după oameni”. Şi mi-a repetat-o de trei ori. Eu, însă, mi-am urmat drumul; m-am dus la fabrică şi am încercat să lucrez, dar pe tot ceea ce puneam mâna se strica. Nu am putut lucra… 

A doua zi dimineaţă m-am trezit bucuroasă şi cu convingerea de neclintit că Fericitul Ieremia mi-a ascultat rugăciunea şi că, prin el, Bunul Dumnezeu a vrut să-mi arate că nu eram „destinată” să rămân în acea fabrică, şi că  vroia cu totul altceva de la mine. Lucru care s-a şi adeverit. După un an am mers la Şcoala Postliceală de Asistente Medicale şi după încă un an am întâlnit o tânără care, printre altele, mi-a spus că în weekend, merge deseori la surorile franciscane. Auzind acestea, am exclamat: „ – Cum…??? Dar există surori franciscane???”.  „ – Da” –  mi-a răspuns tânăra. Atunci i-am spus: „Te rog, neapărat trebuie să mă iei cu tine, căci eu acest lucru îmi doresc”. Şi aşa le-am cunoscut pe surorile franciscane, la care am şi intrat, pe când frecventam al treilea  – şi ultimul an – de Şcoală.    

Nemărginite au fost uimirea şi bucuria mea să aflu că visul meu se poate realiza. Puteam să fiu franciscană şi să mă îngrijesc de bolnavi… asemenea Fericitului Ieremia, care a rămas pentru mine ca un FAR călăuzitor şi un însoţitor de nădejde  pe drumul vocaţiei mele şi în peregrinarea mea pe acest pământ. Fie mulţumită lui şi slavă Tatălui Ceresc care, prin instrumentele Providenţei sale, ne conduce paşii prin labirintul vieţii noastre, pentru a ne conforma planului de Iubire pe care el îl are din Veşnicie pentru fiecare dintre noi. Pace şi Bine!        

O soră franciscană